O țară în care

O ţară în care un australopitec ocupă, în virtutea inversării oricărui sistem de valori, funcţia de vicepremier, în loc să fie un simplu boschetar, nu e o ţară ok
O ţară în care un asemenea asutralopitec omoară un om din pricina faptului că nu are simţul răspunderii şi, chiar dacă l-ar avea, ar fi inutil, statul de drept fiind în continuare nefuncţional şi deci nimeni neputând să-i ceară socoteală, nu e o ţară ok
O ţară în care oamenii nu se revoltă în faţa unui asemenea caz de barbarie demnă de evul mediu, iar nu are cum să fie ok, dintr-un simplu motiv: că acei oameni, oricine ar fi ei, dacă ar avea un pic de demnitate, pur şi simplu ar ieşi cu zecile de mii pe străzi şi ar călca în picioare toată clasa politică
O ţară în care oamenii îşi acceptă condiţia de slugi, spunând că pe ei nu are cum să-i privească o asemenea poveste, este, evident, o ţară greşită. De ce? E simplu, pentru că dacă o asemenea întâmplare trece neobservată, mii de altele vor trece asemenea şi măcar una dintre ele tot ne va privi pe unii dintre noi, de la o simplă internare pe pile până la clasarea unei revoluţii care, chipurile, nu mai este de actualitate
Şi, în sfârşit, o ţară, oameni buni – aceeaşi, că alta asemenea nu mai există – în care, repet, omul simplu nu are absolut nicio limită de la care să spună că paharul s-a umplut şi nu mai suportă, înseamnă realmente că este o ţară fără viitor. Iar aici treaba e şi mai complicată, pentru că dacă numai strucuturile pot să scoată oameni în stradă să facă revoluţii pe care după 25 de ani tot ei să le claseze, chiar înseamnă că ne merităm soarta.
Lucru pe care îl ştiam, desigur, dar e totuşi de necrezut că noi, românii, suntem definiţi cel mai bine de aceeaşi propoziţie nenorocită de care nu mai scăpăm odată. Nu, nu aia cu muieţi-s posmagii şi nici aia cu sugi pula, ci fix aia cu faptul că ne merităm soarta. Ruşine. Ruşine mare de tot.

Veta Marx