Generalul de brigadă Manole Ben Manole este, așa cum v-am mai spus, apărătorul Constituției României pe Neajlov, între satele Bulbucata și Obedeni. Și stătea el pe verandă cu Constituția țării în mână și se gândea ce economii să-i mai aducă acum când crahul chinez începe să se vadă și pe firul apei. Avea el o idee mai veche cu reducerea fierului, adică a șinelor de cale ferată. Poate era momentul acum. Scoase planșele vechi de 30 de ani și începu din nou să le studieze. Erau cât se poate de actuale. În loc ca calea ferată să aibă două șine, ar putea avea doar una. Ăsta era conceptul și acum era binevenit în efortul de economii făcut de statul român. Trenurile deci ar putea merge pe o singură șină iar cealaltă ar putea fi economisită. De către cine, asta era întrebarea. Păi, îi spuse nevastă-sa, Florica Ben Florica, de către tine, dragă Manole.
Generalul de brigadă Manole Ben Manole depuse proiectul la Parlament. El nu se mai numea Căile Ferat Române, că nu mai erau două, ci doar una și atunci devenea Calea ferată Română.
La cabinetul primului ministru i se calculă câte tone de fier vechi s-ar economis. Un milion de tone. Jumătate ia, se știe, primul ministru. De la cabinetul primului ministru, Manole Ben Manole se duse la Cabinetul de mediu. Impactul asupra mediului a scoaterii din funcțiune a unei șine era catastrofal, deci aici generalul lăsă încă trei sute de mii de tone de șină.
La Cabinetul de Pompieri i se mai luară o sută cincizeci de mii, iar la educație și învățământ restul.
Manole se întoarse acasă fericit. Chiar dacă nu-i intrase lui în buzunar milionul de șine, măcar beneficia țara de el.
Tocmai atucni trecu acceleratul de Călugăreni, care ducea soldați la pod, unde luptau cu Sinan Pașa. Trecea e un fel de-a spune, că fiind o singură șină valabilă pe care se putea circula, măgăoaia de cincizeci de vagoane staționa într-o rână. Deci ideea lui era valabilă.
O trase pe Florica Ben Florica, nevasta lui, pe verandă, scoase aparatul de tatuat și-i tatuă femeii pe o bucă numele proiectului CALEA FERATĂ ROMÂNĂ. Poate era necesară și data, dar generalul, emotiv, a uitat.
Denis.
26 august 2015
25 august 2015
Cochilia zburătoare 7
Cochilia producea exact cantitatea de unt de care aveam nevoie. Șase kg pe zi. Nu mâncam în fiecare zi șase kg, așa că în acest moment aveam în frigider cam o sută de kg. Am zis să mergem cu ele la piață să le vindem. Adică Tina Cumva, șefa, s-a ridicat în picioare și a zis: Să votăm, ori vindem suta de kile și ne finanțăm în continuare expediția, ori o mâncăm acum. Laura și Mihnea au zis că s-o mâncăm pe loc, dar până la urmă a învins rațiunea, adică înțelepciunea noastră veche și veselă de care suntem mândri ca români, așa că ne-am dus la piață în Bicaz. Toată lumea aștepta untul. Untul de Cochilie e cel mai bun. Un tip a luat douăj de kile. Era un tip gras, mărunt, blond, care cânta la lăută. Ca să vezi.
Cu banii de unt am cumpărat kerosen pentru Cochilie și așa am ajuns la Mănăstirea Neamț.
Babană și austeră lucrare, poreclită multă vreme Ierusalimul Ortodoxiei Românești. Atestată cam din secolul XIV, că găsim o dată pe un clopot, 1393, clopot care a dat să fie topit de Ștefan Cel Mare. Tot cam de pe atunci, mănăstirea Neamț a devenit unul din cei mai mari proprietari feudali din Moldova, cauză din care participa frecvent la politica și războaiele țării. Ca acum. Între celelalte ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, Neamțul este cel mai interesant și mai reprezentativ monument al arhitecturii vremii. Arhitectura și plastica bogată decorativă adaugă monumentului o măreție impunătoare. Cum spuneam: un monument auster, simplu, măreț, fără brizbrizurile chicioase ale altor mănăstiri.
Aveam de ales acuma, odată ajunși din nou în Cochilie: să mergem la vânătoare, să vedem un film cu Queen Latifah, un concert pe video cu Delia, că la toți ne plăcea melodia ei Da, mamă, sunt beată, sau să mergem la ștrandul din Piatra Neamț, care poate nu era închis și ne-am fi scăldat, am fi admirat gagici grase și așa mai departe. A hotărât până la urmă Tina Cumva: Nu-i așa că sunteți beți? Și noi am răspuns în cor: Da, mamă, sunt beată și ne-am întors în cantonament.
Stătea să plouă, dacă mai țin bine minte. Da, stătea să plouă. Și atunci ne-am pus cu toții o pătură-n cap, am legat Cochilia de un pom și am adormit lângă ea, așa de obosiți eram. Da, așa de obosiți eram.
A suivre, Denis.
Cu banii de unt am cumpărat kerosen pentru Cochilie și așa am ajuns la Mănăstirea Neamț.
Babană și austeră lucrare, poreclită multă vreme Ierusalimul Ortodoxiei Românești. Atestată cam din secolul XIV, că găsim o dată pe un clopot, 1393, clopot care a dat să fie topit de Ștefan Cel Mare. Tot cam de pe atunci, mănăstirea Neamț a devenit unul din cei mai mari proprietari feudali din Moldova, cauză din care participa frecvent la politica și războaiele țării. Ca acum. Între celelalte ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, Neamțul este cel mai interesant și mai reprezentativ monument al arhitecturii vremii. Arhitectura și plastica bogată decorativă adaugă monumentului o măreție impunătoare. Cum spuneam: un monument auster, simplu, măreț, fără brizbrizurile chicioase ale altor mănăstiri.
Aveam de ales acuma, odată ajunși din nou în Cochilie: să mergem la vânătoare, să vedem un film cu Queen Latifah, un concert pe video cu Delia, că la toți ne plăcea melodia ei Da, mamă, sunt beată, sau să mergem la ștrandul din Piatra Neamț, care poate nu era închis și ne-am fi scăldat, am fi admirat gagici grase și așa mai departe. A hotărât până la urmă Tina Cumva: Nu-i așa că sunteți beți? Și noi am răspuns în cor: Da, mamă, sunt beată și ne-am întors în cantonament.
Stătea să plouă, dacă mai țin bine minte. Da, stătea să plouă. Și atunci ne-am pus cu toții o pătură-n cap, am legat Cochilia de un pom și am adormit lângă ea, așa de obosiți eram. Da, așa de obosiți eram.
A suivre, Denis.
24 august 2015
Cochilia zburătoare 6
Cochiliei îi lipsește un eleron. Apoi, nici escalatorul nu-i merge. Rezervele de apă sunt puține, de carne la fel iar de vin, păi, de vin ne-a apucat disperarea când Mihnea a zis Tinei Cumva, șefei adică: Șefa, butoaiele sunt goale și fără vin nu ajungem la Văratec și Agapia. Ne-a salvat Puica. A zis: Prin râu, la anumite ore curge vin. Și era taman ora. Am umplut butoaiele cu riesling de Tohani, ăsta curgea la ora aia, și cu roze de Săbăreni, asta curgea la ora aia, deci în jur de 1.000 de litri și am ambalat motoarele să pornim. Cochilia n-a pornit, era prea grea din cauza vinului. Atunci am făcut o pantă spre vârful muntelui. Ne-am zis că dacă o împingem în sus își ia zborul. Așa fost. Nu ne-am oprit decât la Agapia. Puica a fost cea care a strigat: Uite Agapia, o recunosc după cantina BRD.
Am legat Cochilia de un brad, mai la înălțime, ca să nu ne bea vinul turiștii de pe-acolo sau Laura și cu Puica, și ce să vezi? Am intrat în mănăstire. Păi, măi oamani buni, Agapia asta este prima așezare monahală ortodoxă din România. Aici a venit pe la 1400 un călugăr și și-a construit o mică bisericuță din lemn cu gândul ca mai târziu să facă din ea un birt cu mici și cașcaval. Dar n-a fost așa. Că a venit Nicolae Grigorescu și și-a făcut atelier de pictură aici. Și de aici până la pictarea viitorului birt n-a fost decât un pas. Așa, birtul s-a transformat în mănăstire. Ctitorii ei au fost Petru Rareș și Elena Doamna. Aflând de mănăstire și de viitorul birt, sora lui Vlahuță, doamna Elisabeta Vlahuță s-a retras lângă mănăstire, și și-a constuit o căsuță. Unde mai venea frate-său. Și când venea Alexandru Vlahuță ea, Elisabeta, îi scria cu el de față o scrisoare prin care-i cerea să deschidă mai repede cârciuma. Până atunci s-a apucat de făcut șerbet. Din muguri de pin, urzici, păpădie, ștevie și roșii de câmp.
Pictura mănăstirii nu mai au fiorul, religiozitatea și severitatea picturiolor lui Grigorescu. Acum e ceva cu multe farfurii pe cap și mult aur. Picturile n-au măreția, discreția, eleganța celor datorate lui Grigorescu, astfel că Agapia a devenit de nevizitat.
Am ieșit și am observat că din Cochilie picura vin și veverițele erau deja bete. Dan a zis să le lăsăm în pace. Io am zis la fel. Mihnea doar s-a dus să vadă din care vin picura, ca să știe cu care rămânem.
Puica a zis să mâncăm la BRD. Bani n-aveau de nicio culoare, c-am fi mâncat fiecare câteva zeci de mii de euro, dar am luat câte o ciorbă, două, că a luat și Dan, trei că a luat și Tina Cumva, ba chiar patru că și Puica a vrut, până a sunat Cochilia de plecare.
Ne-am înălțat spre Văratec, se și vedea, că șefa, Tina Cumva, a zis: Să aterizăm repede, să prindem asfințitul. Da, da, asfințitul și ne-am pus cu toții ochelarii de protecție. Trecea și-un stol, ceva, nu mai știu.
A suivre, Denis.
Am legat Cochilia de un brad, mai la înălțime, ca să nu ne bea vinul turiștii de pe-acolo sau Laura și cu Puica, și ce să vezi? Am intrat în mănăstire. Păi, măi oamani buni, Agapia asta este prima așezare monahală ortodoxă din România. Aici a venit pe la 1400 un călugăr și și-a construit o mică bisericuță din lemn cu gândul ca mai târziu să facă din ea un birt cu mici și cașcaval. Dar n-a fost așa. Că a venit Nicolae Grigorescu și și-a făcut atelier de pictură aici. Și de aici până la pictarea viitorului birt n-a fost decât un pas. Așa, birtul s-a transformat în mănăstire. Ctitorii ei au fost Petru Rareș și Elena Doamna. Aflând de mănăstire și de viitorul birt, sora lui Vlahuță, doamna Elisabeta Vlahuță s-a retras lângă mănăstire, și și-a constuit o căsuță. Unde mai venea frate-său. Și când venea Alexandru Vlahuță ea, Elisabeta, îi scria cu el de față o scrisoare prin care-i cerea să deschidă mai repede cârciuma. Până atunci s-a apucat de făcut șerbet. Din muguri de pin, urzici, păpădie, ștevie și roșii de câmp.
Pictura mănăstirii nu mai au fiorul, religiozitatea și severitatea picturiolor lui Grigorescu. Acum e ceva cu multe farfurii pe cap și mult aur. Picturile n-au măreția, discreția, eleganța celor datorate lui Grigorescu, astfel că Agapia a devenit de nevizitat.
Am ieșit și am observat că din Cochilie picura vin și veverițele erau deja bete. Dan a zis să le lăsăm în pace. Io am zis la fel. Mihnea doar s-a dus să vadă din care vin picura, ca să știe cu care rămânem.
Puica a zis să mâncăm la BRD. Bani n-aveau de nicio culoare, c-am fi mâncat fiecare câteva zeci de mii de euro, dar am luat câte o ciorbă, două, că a luat și Dan, trei că a luat și Tina Cumva, ba chiar patru că și Puica a vrut, până a sunat Cochilia de plecare.
Ne-am înălțat spre Văratec, se și vedea, că șefa, Tina Cumva, a zis: Să aterizăm repede, să prindem asfințitul. Da, da, asfințitul și ne-am pus cu toții ochelarii de protecție. Trecea și-un stol, ceva, nu mai știu.
A suivre, Denis.
22 august 2015
Cochilia zburătoare 5
Mihnea era la butoane și Cochilia zbura peste Bicaz, peste Cheile Bicazului. Încet, nu ne grăbeam. Așa a și zis Mihnea: Ne grăbim? Sau: Nu stau io la butoane? Dar și Dan a întrebat: Nu stau și io la butoane. Și acum sunt amândoi și plutim peste Cheile magnifice ale Bicazului, sparte din loc în loc, ca pe Valea Prahovei, de popasuri care vând sâni de plastic, cururi de tablă, penisuri din gumă de mestecat. Noi, ceilalți, eram cu hărțile în mână. Alții cu Wikipedia. Ca sa aflăm, ca să știm.
Ei bine, Lacul Roșu era o chestie itinerantă. Azi aici, mâine în Titikaka, azi la Berlin, mâine în Dr Taberei, mâine la Moscova, azi în Cheile Bicazului. Peste tot pe unde oprea avea o culoare locală. La Berlin, de exemplu, a fost alb. Din nu-ș ce cauze. La Praga negru. Ei bine, la noi este roșu. Mi se pare că de la mătasea broaștei sau cam așa ceva. Broaștele stau pe fundul lacului, soarele le bate în mătase și o înroșește. Lacul mai are o calitate: Răpește oamenii care stau ca proștii pe malul lui, și-i duce în adâncuri. La noi, în Cheile Bicazului, a răpit o tipă grasă din Germania și n-a mai dat-o înapoi. Ba a dat-o, dar a trebuit să vină Drăcușorii care păzesc lacul și să ne provoace la duel. Pe noi, care căscam gura cum nemțioaica răpită își dădea sufletul. Drăcușorii au strigat: Îi dăm drumul dacă vreunul din voi zice cea mai frumoasă înjurătură. Aici am simțit că puteamn să ne băgăm. Io, Mihnea și Dan am început și am înjurat șase ore. Ale noastre au fost cele mai frumoase. I-au dat drumul hitleristei și noi am aruncat-o pe fundul Cochiliei. Să fezandeze.
În sfârșit, am aterizat și ne-am pus pe bere. Lacul Roșu este o adunătuă chicioasă de lume, bețe, ghioage, tatuuri, mingii, iar bețe, măști, pălării, eșarfe și niciun wc. Nici o terasă n-are toaletă. În mijlocul acestui perimetru, cu bărci cu tot, este un wc. Toți turiștii fac acolo contra 2 lei de persoană.
Lumea Behăia în jurul lacului, în lac cu bărci, copii, moși, babe, bunici, tipe tinere cumva, soare, praf. Lacul Roșu, de fapt, e o promenadă. Vi, te plimbi, îți cerți sau îneci copilul, îți bați nevasta și te întorci acasă cu o grămadă de poze cu care n-ai ce face.
Noi, înapoi la Cochilie. Eram mai grași cu beri, mici, ciulamale, vorbe despre taxe, Cod Fiscal și despre Pas cu Pas. Din nou peste Bicaz până în tabăra noastră. Se chema că am făcut o plimbare babană, mișto.
În Cochilie Mihnea a găsit un gândac, Dan o moară, io un mic tratat de încrucișarea zmeilor, Tina Cumva nu știu ce și asta a fost tot, că se înoptase și am dormit în Cochilie.
A suivre, Denis.
Ei bine, Lacul Roșu era o chestie itinerantă. Azi aici, mâine în Titikaka, azi la Berlin, mâine în Dr Taberei, mâine la Moscova, azi în Cheile Bicazului. Peste tot pe unde oprea avea o culoare locală. La Berlin, de exemplu, a fost alb. Din nu-ș ce cauze. La Praga negru. Ei bine, la noi este roșu. Mi se pare că de la mătasea broaștei sau cam așa ceva. Broaștele stau pe fundul lacului, soarele le bate în mătase și o înroșește. Lacul mai are o calitate: Răpește oamenii care stau ca proștii pe malul lui, și-i duce în adâncuri. La noi, în Cheile Bicazului, a răpit o tipă grasă din Germania și n-a mai dat-o înapoi. Ba a dat-o, dar a trebuit să vină Drăcușorii care păzesc lacul și să ne provoace la duel. Pe noi, care căscam gura cum nemțioaica răpită își dădea sufletul. Drăcușorii au strigat: Îi dăm drumul dacă vreunul din voi zice cea mai frumoasă înjurătură. Aici am simțit că puteamn să ne băgăm. Io, Mihnea și Dan am început și am înjurat șase ore. Ale noastre au fost cele mai frumoase. I-au dat drumul hitleristei și noi am aruncat-o pe fundul Cochiliei. Să fezandeze.
În sfârșit, am aterizat și ne-am pus pe bere. Lacul Roșu este o adunătuă chicioasă de lume, bețe, ghioage, tatuuri, mingii, iar bețe, măști, pălării, eșarfe și niciun wc. Nici o terasă n-are toaletă. În mijlocul acestui perimetru, cu bărci cu tot, este un wc. Toți turiștii fac acolo contra 2 lei de persoană.
Lumea Behăia în jurul lacului, în lac cu bărci, copii, moși, babe, bunici, tipe tinere cumva, soare, praf. Lacul Roșu, de fapt, e o promenadă. Vi, te plimbi, îți cerți sau îneci copilul, îți bați nevasta și te întorci acasă cu o grămadă de poze cu care n-ai ce face.
Noi, înapoi la Cochilie. Eram mai grași cu beri, mici, ciulamale, vorbe despre taxe, Cod Fiscal și despre Pas cu Pas. Din nou peste Bicaz până în tabăra noastră. Se chema că am făcut o plimbare babană, mișto.
În Cochilie Mihnea a găsit un gândac, Dan o moară, io un mic tratat de încrucișarea zmeilor, Tina Cumva nu știu ce și asta a fost tot, că se înoptase și am dormit în Cochilie.
A suivre, Denis.
21 august 2015
Știri pe scurt
Strâns cu ușa prin mijloace specifice de către polițiști, criminalul Agigea Loretti din com Nisa, județ Franța, a mărturisit: Am intrat și mi-am văzut victimile în apartament. Una era cheală, una nu. Ba avea un păr prea lung, cu niște table în el, cu cercei, șuvițe de macaroane și suluri de bani și asta m-a enervat. I-am tăiat capul ca să-l arăt la copii. Am patru, doi băieți și două fete.
Plouă pe suprafețe întinse. Atât de întinse încât guvernul român a apelat la domnul Gabriel Oprea.
De la TVA de 20% se va ajunge în 20 de ani la TVA de 1%. Dar atunci țara va fi goală.
PUBLICITATE Maria mănâncă mazăre. Lui Marin nu-i place, că-i prea ca la țară. Atunci Maria ia un topor, retează mâna lui Marin și apare sloganul: Numai cu Clorofila dinții se albesc!!!
Partidul Americanilor Muncitori, PAM, cere de la guvern numai pâine neagră. Reporterul nostru, Cătălin Burcea Comeagă este acolo și ia primele declarații de la fața locului: Bună ziua Andreea, Palade, Gâdea, ăia de la B1, Ion Cristoiu, Mugur ciuvică, Bogdan Chireac, Tudor Octavian, Monica Tatoiu și așa mai departe.
În vestul țării mama-i numai una.
PUBLICITATE Maria numără boabele de mazăre. Lipsește una. Ia toporul și-i taie o mână lui Marin. Apare sloganul: Cine fură azi un bob, să-l stăpânească sănătos, dar să nu-l văd io.
Marja de tristețe a românilor este prea mare. Insuportabilă.
SPORT O normativă europeană va face ca panourile de baschet să fie înălțate cu încă șase metri, iar jocul în sine să se desfășoare pe tavan.
VREMEA Cerul e închis până ieri.
Agenția CĂLIMARA
Plouă pe suprafețe întinse. Atât de întinse încât guvernul român a apelat la domnul Gabriel Oprea.
De la TVA de 20% se va ajunge în 20 de ani la TVA de 1%. Dar atunci țara va fi goală.
PUBLICITATE Maria mănâncă mazăre. Lui Marin nu-i place, că-i prea ca la țară. Atunci Maria ia un topor, retează mâna lui Marin și apare sloganul: Numai cu Clorofila dinții se albesc!!!
Partidul Americanilor Muncitori, PAM, cere de la guvern numai pâine neagră. Reporterul nostru, Cătălin Burcea Comeagă este acolo și ia primele declarații de la fața locului: Bună ziua Andreea, Palade, Gâdea, ăia de la B1, Ion Cristoiu, Mugur ciuvică, Bogdan Chireac, Tudor Octavian, Monica Tatoiu și așa mai departe.
În vestul țării mama-i numai una.
PUBLICITATE Maria numără boabele de mazăre. Lipsește una. Ia toporul și-i taie o mână lui Marin. Apare sloganul: Cine fură azi un bob, să-l stăpânească sănătos, dar să nu-l văd io.
Marja de tristețe a românilor este prea mare. Insuportabilă.
SPORT O normativă europeană va face ca panourile de baschet să fie înălțate cu încă șase metri, iar jocul în sine să se desfășoare pe tavan.
VREMEA Cerul e închis până ieri.
Agenția CĂLIMARA
20 august 2015
Cochilia zburătoare 4
Cochilia noastră tremura din toate încheieturile. Semn că avea ceva. Singurul care se pricepea era Mihnea, care s-a băgat sub ea, așa în mers, și a degajat un flipper sau cam așa ceva, dar ea tremura și mai tare. Expicația? Eram acum, cu Mihnea și Laura mai mulți la bord. Atunci, ca să nu pățim ceva și cerul să se înnoreze brusc, s-a apucat și Dan să vadă care e situația. A dat drumul la turbina principală a Cochiliei și asta a fost tot, Cochilia și-a continuat zborul liniștită spre Bicaz.
Ca să depășim momentul, adică emoțiile celor pertrecute, Tina Cumva, șefa noastră, a zis: Să facem un concurs de vise și cine iese pe locul întâi om vedea noi. Sau nu, dar nu-i frumos? Am adormit imediat cu toții, măcar că eram nemâncați iar până la grătarul lui Ljuba, care avea să declanșeze indigestiile mai erau șase ore, dar așa a fost. Eram dornici să visăm, să devenim ireali, să uităm că nu ne spălasem pe mâini, că pas cu pas excursia noastră se desfășura foarte bine.
Până la vise, să vă spun că Bicazul e un oraș muncitoresc, sărac, în care nu se pot mânca mici. Prin care se trece ca să te duci la Lacul Roșu. Și că singura lui calitate e că aici stă și trăiește Puica, gazda noastră.
Io horcăiam ce horcăiam și se făcea că sunt un iepure. Un iepure de vânătoare. Vânam zilnic cinci, șase vulpi sau urși, după cum era cazul și mă duceam cu ei la Gabriel Oprea, ministrul apărării și prim ministru când lipsește nu știu cine. Dânsul lua ursul sau cangurul, ce-mi cădea, zicea ceva cu interesul național și-mi plătea animalele în viu, că eu le vânam vii. P-ormă m-m sculat și am ieșit pe terasă. Ceahlăul. Durăul. Muntele din fața mea. Peisaj cu râu pe mijloc. Adică printr-o vale adâncă trecea un râu. Excelent.
Ceilalți, Mihnea, Laura, Adriana Zburător, Dan, Puica și Ljuba au visat că sunt iepuri de vânătoare. Vânau zilnic cinci, șase urși sau maimuțe, mamă câte sunt în Ceahlău, și se duceau să le vândă. Nimereau la Gabriel Oprea, ministrul învățământului, care zice ceva de pusul lor în cărți și asta era tot.
Tinei Cumva i-au plăcut visele, a zis că al nostru e cel mai bun, adică ăla colectiv și ne-a încolonat spre Cochilie, pentru că urma să înnotăm în Lacul Roșu. A zis: Încolonarea!!! A mai zis: Spre Lacul Roșu. Iar a zis: Să duduie motoarele!!! Și dintr-o dată peisajul a început să tremure, o muzică eoliană, parcă a lui Michel Jarre a izbucnit din cireada de vaci care traversa dealul și Cochilia s-a ridicat de la pământ.
Ieșise soarele, și deodată ne-am dat seama că Adriana Zburător nu era la bord. Își uitase visul.
A suivre, Denis.
Ca să depășim momentul, adică emoțiile celor pertrecute, Tina Cumva, șefa noastră, a zis: Să facem un concurs de vise și cine iese pe locul întâi om vedea noi. Sau nu, dar nu-i frumos? Am adormit imediat cu toții, măcar că eram nemâncați iar până la grătarul lui Ljuba, care avea să declanșeze indigestiile mai erau șase ore, dar așa a fost. Eram dornici să visăm, să devenim ireali, să uităm că nu ne spălasem pe mâini, că pas cu pas excursia noastră se desfășura foarte bine.
Până la vise, să vă spun că Bicazul e un oraș muncitoresc, sărac, în care nu se pot mânca mici. Prin care se trece ca să te duci la Lacul Roșu. Și că singura lui calitate e că aici stă și trăiește Puica, gazda noastră.
Io horcăiam ce horcăiam și se făcea că sunt un iepure. Un iepure de vânătoare. Vânam zilnic cinci, șase vulpi sau urși, după cum era cazul și mă duceam cu ei la Gabriel Oprea, ministrul apărării și prim ministru când lipsește nu știu cine. Dânsul lua ursul sau cangurul, ce-mi cădea, zicea ceva cu interesul național și-mi plătea animalele în viu, că eu le vânam vii. P-ormă m-m sculat și am ieșit pe terasă. Ceahlăul. Durăul. Muntele din fața mea. Peisaj cu râu pe mijloc. Adică printr-o vale adâncă trecea un râu. Excelent.
Ceilalți, Mihnea, Laura, Adriana Zburător, Dan, Puica și Ljuba au visat că sunt iepuri de vânătoare. Vânau zilnic cinci, șase urși sau maimuțe, mamă câte sunt în Ceahlău, și se duceau să le vândă. Nimereau la Gabriel Oprea, ministrul învățământului, care zice ceva de pusul lor în cărți și asta era tot.
Tinei Cumva i-au plăcut visele, a zis că al nostru e cel mai bun, adică ăla colectiv și ne-a încolonat spre Cochilie, pentru că urma să înnotăm în Lacul Roșu. A zis: Încolonarea!!! A mai zis: Spre Lacul Roșu. Iar a zis: Să duduie motoarele!!! Și dintr-o dată peisajul a început să tremure, o muzică eoliană, parcă a lui Michel Jarre a izbucnit din cireada de vaci care traversa dealul și Cochilia s-a ridicat de la pământ.
Ieșise soarele, și deodată ne-am dat seama că Adriana Zburător nu era la bord. Își uitase visul.
A suivre, Denis.
19 august 2015
Cronica de Suedia în poze
Cochilia zburătoare 3
Cochilia, mi se pare că am mai spus, ne-a depus în Piatra Neamț. În parcarea din fața Teatrului. Numai acolo ai voie cu Cochilii. Și Mihnea venea tot aici. Așa că Dan și Tina Cumva s-au suit în altă Cochilie Zburătoare, care trece pe deasupra orașului. De acolo se vedeau munții, marea, și câteva lupte cu turcii. Una era a lui Ștefan cel Mare. Învârtea Ștefan ăla sabia de parcă era ventilator și pe căldura aia turcii, am uitat să spun că erau câtă frunză și iarbă și cu câțiva parlamentari care murea de căldură, deci toți stăteau în fața sabiei lui Ștefan ca să le treacă zăpușeala.
Și cum spiritul belicos al combatanților cam trecuse, ne-am dus la muzeu. Muzeul de Artă din Piatra Neamț. Erau acolo Victor Brauner, Ressu, Pallady, alții. Simplu, elegant, interesant. De fapt noi asta vroiam, să vizităm orașul, așa că Dan a spus: hai la sinagogă!! Și ne-am dus, mai ales că între timp veniseră și Mihnea cu Laura. De la București. Acum eram o echipă mai mare și se punea problema să facem mai mulți mici la grătar, asta și pentru că la sinagogă era închis.
Căldura din acea zi, ne-a făcut să ne scăldăm în câteva râuri de înghețată care curgeau prin oraș în locuri special amenajate, unde deja erau gagici de 19 ani, babe de 80 și copii de 4. Erau râuri de înghețată cu ciocolată, care curgeau de la gară spre teatru, și cu debarcadere la care te opreai, gustai o lingură și dacă-ți plăcea mergeai mai departe că mai erau râuri cu mentă, anason și vanilie.
Piatra Neamț e un oraș tânăr, curat. Prin centru. Că la margine n-am fost. Cu râurile lui de înghețată și cu Cochiliile Zburătoare el se situează pe primul loc în lume la abandonuri de copii. Vedeai copii pe stradă gata abandonați din care-ți puteai alege 10 sau 20 depinzând de câte locuri ai în Cochilie ca să-i cari. Noi am luat 26 și ne-am retras la Bicaz, unde Puica deghizată acum în Vulpe Rătăcitoare ne aștepta cu un prând minunat.
La întoarcere, în Cochilie, io am desfăcut BillBoard-ul. Ultimul. Tot numărul conținea o cercetare de 20 de ani a redactorilor privitoare la cele mai bune 100 de melodii ale tuturor timpurilor. După criterii de vânzări, locuri 1, like-uri, concerte, voturi ale cititorilor etc. Pe primul loc era Bob Dylan, pe 2 Paul McCartney, pe 3 John Lennon, pe 4 Chuck Berry, pe 5 Smokie Robinson iar pe 6 Keith Richards și Mick Jagger.
Cu răbdare, am citit toate cele 100 de locuri. N-am dat nici de Holograf, nici de Direcția 5 și nici măcar de Bere Gratis.
A suivre, Denis.
Și cum spiritul belicos al combatanților cam trecuse, ne-am dus la muzeu. Muzeul de Artă din Piatra Neamț. Erau acolo Victor Brauner, Ressu, Pallady, alții. Simplu, elegant, interesant. De fapt noi asta vroiam, să vizităm orașul, așa că Dan a spus: hai la sinagogă!! Și ne-am dus, mai ales că între timp veniseră și Mihnea cu Laura. De la București. Acum eram o echipă mai mare și se punea problema să facem mai mulți mici la grătar, asta și pentru că la sinagogă era închis.
Căldura din acea zi, ne-a făcut să ne scăldăm în câteva râuri de înghețată care curgeau prin oraș în locuri special amenajate, unde deja erau gagici de 19 ani, babe de 80 și copii de 4. Erau râuri de înghețată cu ciocolată, care curgeau de la gară spre teatru, și cu debarcadere la care te opreai, gustai o lingură și dacă-ți plăcea mergeai mai departe că mai erau râuri cu mentă, anason și vanilie.
Piatra Neamț e un oraș tânăr, curat. Prin centru. Că la margine n-am fost. Cu râurile lui de înghețată și cu Cochiliile Zburătoare el se situează pe primul loc în lume la abandonuri de copii. Vedeai copii pe stradă gata abandonați din care-ți puteai alege 10 sau 20 depinzând de câte locuri ai în Cochilie ca să-i cari. Noi am luat 26 și ne-am retras la Bicaz, unde Puica deghizată acum în Vulpe Rătăcitoare ne aștepta cu un prând minunat.
La întoarcere, în Cochilie, io am desfăcut BillBoard-ul. Ultimul. Tot numărul conținea o cercetare de 20 de ani a redactorilor privitoare la cele mai bune 100 de melodii ale tuturor timpurilor. După criterii de vânzări, locuri 1, like-uri, concerte, voturi ale cititorilor etc. Pe primul loc era Bob Dylan, pe 2 Paul McCartney, pe 3 John Lennon, pe 4 Chuck Berry, pe 5 Smokie Robinson iar pe 6 Keith Richards și Mick Jagger.
Cu răbdare, am citit toate cele 100 de locuri. N-am dat nici de Holograf, nici de Direcția 5 și nici măcar de Bere Gratis.
A suivre, Denis.
14 august 2015
Cochilia zburatoare 2
La omleta a trebuit sa-si povesteasca fiecare viata, ca sa ne cunoastem mai bine. Altfel cum am fi navalit in Piatra Neamt, in Bicaz sau din nou in Bacau?
Dan a-nceput primul si a zis ca el s-a nascut marinar. Pe un vas de lupta. Trageau in dusman prin niste palnii mari din alea in care torni vinul din damigeana. Da, asa faceau. Suflau tare in palnie si bombitele alea distrugeau dusmanul. Apoi, calari pe cate o matura loveau puntea corabiei inamice, o distrugeau si beau tot vinul. Si femeile. P-orma a vazut ca palniile folosesc si la altceva. Le insuruba intr-un ghivent sau cam asa ceva, si facea baraje din ele. Asa a ajuns sa detina firma Literatura de Baraj, ca el si scrie ceva aventuri cu palnii si damigene.
Adriana Zburatoare avea ceva cu dezvoltarea personala. Lua un bec si-l dezvolta personal pana dadea mai multa lumina decat era necesar si cu restul de lumina ce facea? Il dona unor spitale abia construite undeva in apele Marii Negre, ca erau spitale de pesti si alte vietuitoare marine. Apoi a emigrat in Olanda.
Tina Cumva, sefa noastra, s-a nascut intr-un pian cu o singura nota. Da, nota DO. De cate ori ne invita la masa, zicea: Do, do, la masa!!! Pe la 10 ani a iesit din pian si s-a inscris la Conservator. Era cea mai buna de acolo, canta arpegii, surpegii si pepegii. Traia din concerte prin lume. Intr-o zi sau seara, la Paris, o marioneta a cerut-o de sotie. Ea a acceptat si macar ca marioneta era mai inalta ca ea, i-a cantat ceva ca de atunci o duce foarte bine.
Ljuba era un afacerist notoriu. Ce lua pe mere, dadea pe pere. Cateodata pe papadii, ca cu ele facea o salata pe care o vindea prin targuri. De mic copil zbura cu papadiile prin vazduh, oprindu-se numai acolo unde era ceva de dezbatut, de afirmat, de argumentat fara bataie. Da, fara bataie. Calarea apoi pe papadie in alt oras, unde predica despre necesitatea carburatorului. A carburatorului la vedere, nu ascuns sub capota masinii. Zicea: Are mai multe avantaje si disparea pe papadia lui.
Io luam de la saraci si dadeam la bogati, asa cum am vazut ca se face peste tot in lume. Cu ce-mi ramanea, nu mult, scriam epigrame. Una am scris-o chiar in fata lor: Mama face ciulama, ghici in ce oala? In restul timpului abuream lumea cu Oceane imaginare, vedete proaste, lideri politic destepti si necesitatea unei statui numite Pas cu Pas, pentru care trebuiau alocati bani de la bugetele a patru tari: Germania, Romania, Polonia si Franta.
Puica, partenera noastra din Bicaz, acum deghizata in Manfred Mann, masura in fiecare zi barajul. Cum scadea, cum dadea telefon. Cum se ridica, iar dadea telefon. Cui? N-am aflat niciodata.
Acum, Cochilia noastra era gata de zbor la Piatra Neamt. Puica i-a pus jeratec. Dar cand sa inchidem porteierele, cainele casei ne-a adus un bilet. Pe el scria: Vin la voi Mihnea si Laura. Asa ca ne-am dus sa-i asteptam in Piatra Neamt, la muzeu, acolo unde Victor Brauner are cateva lucrari mistocute. Da.
A suivre, Denis.
Dan a-nceput primul si a zis ca el s-a nascut marinar. Pe un vas de lupta. Trageau in dusman prin niste palnii mari din alea in care torni vinul din damigeana. Da, asa faceau. Suflau tare in palnie si bombitele alea distrugeau dusmanul. Apoi, calari pe cate o matura loveau puntea corabiei inamice, o distrugeau si beau tot vinul. Si femeile. P-orma a vazut ca palniile folosesc si la altceva. Le insuruba intr-un ghivent sau cam asa ceva, si facea baraje din ele. Asa a ajuns sa detina firma Literatura de Baraj, ca el si scrie ceva aventuri cu palnii si damigene.
Adriana Zburatoare avea ceva cu dezvoltarea personala. Lua un bec si-l dezvolta personal pana dadea mai multa lumina decat era necesar si cu restul de lumina ce facea? Il dona unor spitale abia construite undeva in apele Marii Negre, ca erau spitale de pesti si alte vietuitoare marine. Apoi a emigrat in Olanda.
Tina Cumva, sefa noastra, s-a nascut intr-un pian cu o singura nota. Da, nota DO. De cate ori ne invita la masa, zicea: Do, do, la masa!!! Pe la 10 ani a iesit din pian si s-a inscris la Conservator. Era cea mai buna de acolo, canta arpegii, surpegii si pepegii. Traia din concerte prin lume. Intr-o zi sau seara, la Paris, o marioneta a cerut-o de sotie. Ea a acceptat si macar ca marioneta era mai inalta ca ea, i-a cantat ceva ca de atunci o duce foarte bine.
Ljuba era un afacerist notoriu. Ce lua pe mere, dadea pe pere. Cateodata pe papadii, ca cu ele facea o salata pe care o vindea prin targuri. De mic copil zbura cu papadiile prin vazduh, oprindu-se numai acolo unde era ceva de dezbatut, de afirmat, de argumentat fara bataie. Da, fara bataie. Calarea apoi pe papadie in alt oras, unde predica despre necesitatea carburatorului. A carburatorului la vedere, nu ascuns sub capota masinii. Zicea: Are mai multe avantaje si disparea pe papadia lui.
Io luam de la saraci si dadeam la bogati, asa cum am vazut ca se face peste tot in lume. Cu ce-mi ramanea, nu mult, scriam epigrame. Una am scris-o chiar in fata lor: Mama face ciulama, ghici in ce oala? In restul timpului abuream lumea cu Oceane imaginare, vedete proaste, lideri politic destepti si necesitatea unei statui numite Pas cu Pas, pentru care trebuiau alocati bani de la bugetele a patru tari: Germania, Romania, Polonia si Franta.
Puica, partenera noastra din Bicaz, acum deghizata in Manfred Mann, masura in fiecare zi barajul. Cum scadea, cum dadea telefon. Cum se ridica, iar dadea telefon. Cui? N-am aflat niciodata.
Acum, Cochilia noastra era gata de zbor la Piatra Neamt. Puica i-a pus jeratec. Dar cand sa inchidem porteierele, cainele casei ne-a adus un bilet. Pe el scria: Vin la voi Mihnea si Laura. Asa ca ne-am dus sa-i asteptam in Piatra Neamt, la muzeu, acolo unde Victor Brauner are cateva lucrari mistocute. Da.
A suivre, Denis.
13 august 2015
Cochilia zburatoare 1
Ne-am intalnit asa, sa evaluam situatia: Ca cate pogoane de pamant are fiecare, cate guri de hranit, cu cat bate Barcelona, calitatea aerului, sperantele, nepotii si nepoatele. Da, si nepoatele. Tin minte ca careva dintre noi, io mi se pare, a zis: da, si nepoatele. Apoi, sefa Tina Cumva a tinut un discurs: "Uleiul de masline, copii, nu este necesar. Tot inainte."
Dan a scos niscaiva planuri de termo sau hidrocentrala, ceva cu un mare baraj, pe care le-am transformat simplu intr-o cochilie zburatoare cat sa incapem toti: Tina Cumva, sefa, Dan, Ljuba, io, Adriana. Directia? Bicaz, acolo unde ne astepta Puica, noua noastra prietena deghizata in Alexandru Vlahuta.
Cochilia s-a saltat de la pamant si noi mancam. Luasem provizii, da' Dan a zis ca vrea mici din care n-aveam la bord. Asa ca am lasat-o pe Bicaz, acolo unde ne astepta Puica deghizaata in Stefan cel Mare.
Drumul trecea prin Bacau. Aici, de cand la teatru e directoare doamna Anca Sigartau, tot orasul e o sala de teatru. Pe strazi umbla libelule, d'Artagnani, Hamleti, copii deghizati in Victor Ponta, Mihai Viteazul si altii si toti joaca teatru cand in camioane cu moloz, cand in mall-uri, pentru ca, aveam sa aflam, la Bacau este un festival de teatru mai ceva ca la Sibiu sau Avignon. Pur si simplu, se apropie un d'Artagnan de tine sau un Take, Ianke si Cadar, scoate spada, iti ia banii si tu mori de ras ca stii ca e in joaca desi banii nu-i mai vezi.
Am mai trecut si prin Focsani si la un moment dat a aparut Bicazul. Puica ne astepta deghizata in Pas cu Pas si ne-a spus sa nu mancam niciun mic in Bicaz. Asa ca ne-am dus glont la rest Ceahlaul si am mancat 12 mici. Rau am facut.
Apoi, Puica, deghizata in Celentano a zis: maine facem Agapia, Varatec si Neamt. Hm, ca sa vezi!!!
A suivre, Denis.
Dan a scos niscaiva planuri de termo sau hidrocentrala, ceva cu un mare baraj, pe care le-am transformat simplu intr-o cochilie zburatoare cat sa incapem toti: Tina Cumva, sefa, Dan, Ljuba, io, Adriana. Directia? Bicaz, acolo unde ne astepta Puica, noua noastra prietena deghizata in Alexandru Vlahuta.
Cochilia s-a saltat de la pamant si noi mancam. Luasem provizii, da' Dan a zis ca vrea mici din care n-aveam la bord. Asa ca am lasat-o pe Bicaz, acolo unde ne astepta Puica deghizaata in Stefan cel Mare.
Drumul trecea prin Bacau. Aici, de cand la teatru e directoare doamna Anca Sigartau, tot orasul e o sala de teatru. Pe strazi umbla libelule, d'Artagnani, Hamleti, copii deghizati in Victor Ponta, Mihai Viteazul si altii si toti joaca teatru cand in camioane cu moloz, cand in mall-uri, pentru ca, aveam sa aflam, la Bacau este un festival de teatru mai ceva ca la Sibiu sau Avignon. Pur si simplu, se apropie un d'Artagnan de tine sau un Take, Ianke si Cadar, scoate spada, iti ia banii si tu mori de ras ca stii ca e in joaca desi banii nu-i mai vezi.
Am mai trecut si prin Focsani si la un moment dat a aparut Bicazul. Puica ne astepta deghizata in Pas cu Pas si ne-a spus sa nu mancam niciun mic in Bicaz. Asa ca ne-am dus glont la rest Ceahlaul si am mancat 12 mici. Rau am facut.
Apoi, Puica, deghizata in Celentano a zis: maine facem Agapia, Varatec si Neamt. Hm, ca sa vezi!!!
A suivre, Denis.
04 august 2015
La o inaugurare
Când s-au aflat data şi ora inaugurării bulevardului V.Leu toată Valea Snagovului a început să tremure. Apa a ieşit din maluri. S-a revărsat peste şoseaua naţională. Poliţiştii aflaţi la treabă pe asfalt şi-au luat zborul spre a asigura ordinea inaugurării. Satele din Lunca Snagovului, Popeşti Leordeni, Potigrafu, Bran, Moeciu, altele au râs de bucurie şi şi-au trimis nepoţii şi gâştele la eveniment. Pentru că un eveniment ca inaugurarea celebrului bulevard Leu este o dată în viaţa unui om, a unui oraş, a unui transatlantic.
De dimineaţă, pâlcuri, pâlcuri de oameni de toate categoriile: împăraţi, clopotari, manglitori, balerine, cenuşărese, Tina Cumva, io, Mihnea, Laura, Beatrice şi însuşi dl V. Leu în persoană, acompaniaţi de mecanici cântând la clavecin, croitorese bătrâne în minijupe, eleve violate pe Şanţul Floreşti, babe sulemenite în vedete teve, preoţi cu sutanele în bandulieră, vânzători de minciuni s-au aliniat pe drumul principal din Şanţul Floreşti şi cu pancarte: Jos Iarba, Sus Înţelepciunea, Jos Melodia sau Sus Restructurarea şi cu alte alea s-au aliniat spre eveniment.
Televiziuni, oameni de litere, politicieni erau deja acolo. O placă anunţa evenimentul. Celebrul spici a fost ţinut de dl Denis Dinulescu: Stimaţi doamne şi domni, repetenţi şi generali de brigadă, se iau două sute de mili de ulei de soia şi se amestecă în unt de arahide cu sare după gust. Uralele au tăbărât în văzduh, peştii s-au încolonat şi s-au predat singuri la cârciuma lui Raoul, unde s-a băut bere.
După senzaţionalul discurs, placa a fost dezvelită: Bd V. LEU, Mândria Şanţului Floreşti. Asta a fost duminică 2 august, anul curent. Ce-ar mai fi de spus? Ar mai putea umbri ceva evenimentul? Poate o naştere prematură? Poate o uniune politică între partidele Pas cu Pas şi Niciun Pas? Nu, stimaţi cititori.
Acum, când transmitem, petrecerea este în toi. Mihnea dansează cu io, Tina Cumva cu Beatrice, Laura cu ea însăşi, iar dl V.Leu curăţă o raţă scăpată de sub control. Şi aşa mai departe.
Agenţia CĂLIMARA
De dimineaţă, pâlcuri, pâlcuri de oameni de toate categoriile: împăraţi, clopotari, manglitori, balerine, cenuşărese, Tina Cumva, io, Mihnea, Laura, Beatrice şi însuşi dl V. Leu în persoană, acompaniaţi de mecanici cântând la clavecin, croitorese bătrâne în minijupe, eleve violate pe Şanţul Floreşti, babe sulemenite în vedete teve, preoţi cu sutanele în bandulieră, vânzători de minciuni s-au aliniat pe drumul principal din Şanţul Floreşti şi cu pancarte: Jos Iarba, Sus Înţelepciunea, Jos Melodia sau Sus Restructurarea şi cu alte alea s-au aliniat spre eveniment.
Televiziuni, oameni de litere, politicieni erau deja acolo. O placă anunţa evenimentul. Celebrul spici a fost ţinut de dl Denis Dinulescu: Stimaţi doamne şi domni, repetenţi şi generali de brigadă, se iau două sute de mili de ulei de soia şi se amestecă în unt de arahide cu sare după gust. Uralele au tăbărât în văzduh, peştii s-au încolonat şi s-au predat singuri la cârciuma lui Raoul, unde s-a băut bere.
După senzaţionalul discurs, placa a fost dezvelită: Bd V. LEU, Mândria Şanţului Floreşti. Asta a fost duminică 2 august, anul curent. Ce-ar mai fi de spus? Ar mai putea umbri ceva evenimentul? Poate o naştere prematură? Poate o uniune politică între partidele Pas cu Pas şi Niciun Pas? Nu, stimaţi cititori.
Acum, când transmitem, petrecerea este în toi. Mihnea dansează cu io, Tina Cumva cu Beatrice, Laura cu ea însăşi, iar dl V.Leu curăţă o raţă scăpată de sub control. Şi aşa mai departe.
Agenţia CĂLIMARA
01 august 2015
O zi din viaţa unui macroprudenţial
Domnul Ion Forgivmi, cetăţean american de origine română, stabilit la ordin în România, este macroprudenţial în noua echipă a domnului Mugur Isărescu. Ca el mai sunt încă opt.
E cinci dimineaţă şi dl Forgivmi se scoală. Pune mâna pe nevasta de lângă el, dar femeia are, ca toate nevestele din lume, migrenă. Nu-i nimic, rezolvă la birou, unde sunt câteva secretare poloneze nambăr oan. În bucătărie citeşte instrucţiunile de serviciu. Trebuie să constate nereguli în administrarea banilor, în activitatea parlamentului, în industria românească, în transporturi, în piscicultură şi să reporteze guvernului. Atât, doar să raporteze. Rapoartele lui n-au putere de lege, de nimic. Sunt doar sugestii.
Colegii lui sunt trişti. Şi nevestele lor au migrene, iar secretarele poloneze sunt azi în grevă. Şi cafeaua n-are zahăr. Şi la radio este aceeaşi melodie cu Holograf. Cum să-ncepi ziua? Dl Forgivmi cere imediat un sandviş cu salam şi usturoi. La bufet au salam, usturoi nu. Atunci se face primul raport. De fapt un raport sugestie: În lupta contra corupţiei usturoiul are un rol important, identificat încă din timpul lui Tudor Vladimirescu. Referirile istorice, ştie sigur dl Forgivmi, îi fac pe români să creadă chestia cu usturoiul şi atunci producţia de usturoi chinezesc va creşte, pentru că românesc nu se mai cultivă de mult. Dl Forgivmi se suie în maşină şi se duce la fabrica de usturoi. Aici e închis din cauza mirosului. Doar câţiva lucrători sunt prezenţi într-o nacelă suspendată la 50 de metri şi-şi fac vânt cu evantaiele din cauza aceluiaşi miros. Dl Forgivmi nu renunţă, scoate un reportofon şi întreabă: când daţi drumul la producţie. Răspunsul nu se aude şi atunci dl Forgivmi scrie aşa în raportul sugestie pe care-l face în maşină: Balonul cu heliu de la fabrica de usturoi are o nacelă de şase mii de litri, cu ea se pot transporta zece tone de usturoi de la fabricile care lucrează în timp ce asta este închisă din cauza mirosului.
Simţind că a dat o recomandare bună pe ziua de azi guvernului României, dl Forgivmi se duce acasă. O casă înaltă cu două etaje, o casă de macroprudenţial. De cum a intrat a simţit în aer migrenele soţiei, câinelui şi pisicii. Ia-u dat lacrimile.
Denis
E cinci dimineaţă şi dl Forgivmi se scoală. Pune mâna pe nevasta de lângă el, dar femeia are, ca toate nevestele din lume, migrenă. Nu-i nimic, rezolvă la birou, unde sunt câteva secretare poloneze nambăr oan. În bucătărie citeşte instrucţiunile de serviciu. Trebuie să constate nereguli în administrarea banilor, în activitatea parlamentului, în industria românească, în transporturi, în piscicultură şi să reporteze guvernului. Atât, doar să raporteze. Rapoartele lui n-au putere de lege, de nimic. Sunt doar sugestii.
Colegii lui sunt trişti. Şi nevestele lor au migrene, iar secretarele poloneze sunt azi în grevă. Şi cafeaua n-are zahăr. Şi la radio este aceeaşi melodie cu Holograf. Cum să-ncepi ziua? Dl Forgivmi cere imediat un sandviş cu salam şi usturoi. La bufet au salam, usturoi nu. Atunci se face primul raport. De fapt un raport sugestie: În lupta contra corupţiei usturoiul are un rol important, identificat încă din timpul lui Tudor Vladimirescu. Referirile istorice, ştie sigur dl Forgivmi, îi fac pe români să creadă chestia cu usturoiul şi atunci producţia de usturoi chinezesc va creşte, pentru că românesc nu se mai cultivă de mult. Dl Forgivmi se suie în maşină şi se duce la fabrica de usturoi. Aici e închis din cauza mirosului. Doar câţiva lucrători sunt prezenţi într-o nacelă suspendată la 50 de metri şi-şi fac vânt cu evantaiele din cauza aceluiaşi miros. Dl Forgivmi nu renunţă, scoate un reportofon şi întreabă: când daţi drumul la producţie. Răspunsul nu se aude şi atunci dl Forgivmi scrie aşa în raportul sugestie pe care-l face în maşină: Balonul cu heliu de la fabrica de usturoi are o nacelă de şase mii de litri, cu ea se pot transporta zece tone de usturoi de la fabricile care lucrează în timp ce asta este închisă din cauza mirosului.
Simţind că a dat o recomandare bună pe ziua de azi guvernului României, dl Forgivmi se duce acasă. O casă înaltă cu două etaje, o casă de macroprudenţial. De cum a intrat a simţit în aer migrenele soţiei, câinelui şi pisicii. Ia-u dat lacrimile.
Denis
Abonați-vă la:
Postări (Atom)