30 august 2020

Băieții de la Guggenheim 3


Americanul care stă cu noi are o pisică. Adică e din Kansas și are un motan frumos. Când vorbim stă la el în brațe. Stă și la mine dar nu-i tot aia. Americanul e țăran. Acasă era cioban. Ai lui aveau o fermă babană cu mii de capete: capre, vaci, oi, cai, păpuși mecanice, roboți, porci, zmee, vrăjitoare. Era mult de muncă. Ani de zile. El seara stătea la film. Nu-l oprea nimeni și se uita selectiv, ca să vezi, la cele mai bune. A prins dragoste de industria cinematografică. Repet, de industrie, nu vroia să fie actor, operator, regizor sau scenograf. Așa că a luat-o spre New York și s-a angajat electrician la o casă de filme. Căra cabluri, punea refelectoare, aprindea becuri, era mulțumit. De grajdurile lui din Kansas uitase. Nu fusese la New York niciodată și era uluit. Zicea: metropolă, nene! Poate că și la voi aveți, dar asta e cea mai frumoasă. Nu mă mai întorc la mine, la țară. Dă-le dracu de vaci. Mângâia motanul și-i dădea să mănânce ciorbă de miel din palmă. Motanul făcea miau, miau, miau. Mai zicea: Industria filmului e mișto. Poți să cunoști lume bună, Julia Roberts. Femei, adică. Așa că io îmi fac rostul pe aici. Se întindea și-și dădea drumul la televizor. Era o reclamă la mănuși de bucătărie. Adică toți americanii trebuiau să cumpere mănuși de bucătărie ca să susțină industria națională de mănuși de bucătărie. A doua zi, americanul nostru a venit cu zece perechi. Ploua. Ne pregăteam să ieșim.


Econoomia planificată, cu piața ei liberă la fel de planificată de la noi din țară ne convenea. Vroiai un ou, îl luai instant pe sub tejgheele. O felie de cașcaval? La fel. Eu însă n-am vrut niciodată un ou în România, așa că în New York, unde piața era liberă vroiam teniși verzi. O pereche, doar stângul nu m-ar fi mulțumit. Așa că am ieșit cu Luca în Soho. Mii de magazine. La magazinul de teniși verzi găseai și halebarde, și măști de carnaval venețian, și rochii, astea la etaj mi se pare, găseai mărgele, coroane de regi adevărați, mingii de baschet care aparținuseră unor civilizații dispărute, lopeți de făcut tranșee mici, căști coloniale. Și chiar și-un ou sub tejghea. Piața liberă își arăta astfel valoarea. Cea de unde eveneam noi avea să clacheze, cea de aici niciodată.

Mi-am pus tenișii verzi și am coborât la metrou. Vroiam să mergem în Coney Islands la leagăne. În mijlocul chiciului american de la Atlantic. Tenișii verzi mă rodeau îngrozitor. I-am scos, nu i-am mai purtat niciodată. În vagon se auzea Joe Cocker, iar noi făceam cea mai frumoasă excrusie din viața noastră în ziua aia. Era-ntr-o joi.

D.D.

26 august 2020

Băieții de la Guggenheim 2


Unii pictori sau graficieini, artiști adică, își pictează de zor bunica, natura moartă, nuduri mișto sau nu, portrete, mașini, pălării, flori sau hoți furând cai. Chinezul nostru de la Guggenheim era altfel. El ne propunea să vedem China. Personala lui din anul acela, 2007, era despre China și orez, despre chinezi și muncă brută. Pe fiecare etaj cicrular era o epocă din istoria acestui fost cândva imperiu. Țărani în miniatură numără boabele, țărani în minatură trag la căruță. Femei născând pe câmp. Ni se sugerează că a fost greu. Secole de asuprire. De împărați neghiobi. De cultură. De cuceriri. Sunt imaginate niște manechine medii care fac diverse lucrări. Cu pălării mari. Cu opinci de orez. De lemn. Cu biciul. Și totuși istoria a curs la vale și multe lucruri s-au uitat. Într-o cameră uriașă a muzeului este o apă curgătoare. Pe ea plutește o barcă specific asiatică. Te poți plimba cu ea. Ele simbolizează, apa și barca, trecerea timpului. Inexorabila trecere a timpului. După o oră ai ieșit din nou în sala centrală a muzeului. Din tavan, preț de vreo douăj de metri înălțime sunt agățate mașini Chevrolet. În mărime naturală. Vreo zece automobile. Ele sunt progresul. Progresul care a tăbărât peste China. Ba chiar și peste noi. Impresionant. Pleci impresionat adică. Și-ți zici: bă, ce chestie! Încă odată: bă, ce chestie!


Luca a vrut să-mi arate Central Park, adică unde au cântat Mick Jagger, Aerosmith, Santana. Pe o scenă, nu în copaci. Mâncăm o plăcintă, vedem un castel. Nici urmă de Jagger, dar e plin de câini, rotile, tineri mai negri, mai albi, perechi care-și spun vorbe la ureche, pături pe gazon cu cărți de fizică desfăcute, ca să vezi, sandvișuri cu salam, blocul Trump, trăsuri cu cai, vizitii în uniforme și o verdeață cumplită. Ca-n cântecul ăla al lui Tom Jones, Green, green grass of home.

Am vrut să trecem și prin Soho, dar eram obosiți. Să ne vadă lumea adică. Să ne vadă și să zică: uite-i, bă, pe românii care au inventat stiloul. Și noi ră trecem țanțoși, ca nasul pe sus cărând câte un sac de stilouri în spate. Toate făcute de când s-a redresat economia. De când pandemia. Măștile. Dar nu ne-a văzut nimeni. Am luat trenul spre Queens. Am coborât și era o stradă acolo spre dreapta. Acolo stăteam.

D.D.


25 august 2020

Băieții de la Guggenheim 1


O vreme ne-am uitat pe fereastră. Casele cu un etaj de pe strada noastră, pline de mexicani, indieni, portoricani, africani și alte alea se trezeau la viață. Se auzea tot: mama, laptele e rece, mama, de ce tata spunea aseară că ai fundul rece, tata, vreau o sută de dolari, ce craci are aia de vizavi, geamuri trântite, muzici la radio, motoare pornind. În hărmălaia asta din surdină s-a auzit mașina de înghețată a mexicanilor care veneau în fiecare dimineață la noi pe stradă. Avea un clopot și era foarte sonor. Ieșeau de pe la partere femei și cumpărau în recipiente. Mașina cu înghețată a mexicanilor stătea pe strada noastră cam o oră. Apoi, plecau cu toții care-ncotro: localnicii la muncile de jos ale orașului, mexicanii la altă înghețată, câțiva tineri pe care-i știam la furat, câțiva Jimi Hendrix la probe și totul reintra în liniștea dimineții.

Mâncasem ceva dimineață și-am strâns. Omletă parcă. Cu ceva roșii parcă. Suc de portocale cumva. O mică discuție despre nimic: luăm trenul, pe care?, că treceau două, unul prin fața casei, celălalt prin spate sau poate-l chemăm pe Max să ne ia cu mașina. Poate pe Dan. Și? Ca să ce? Orașul e atât de mare. Baban. În două ore abia ajungi la ocean. Am ieșit. Bătea un vânticel, ne-am pus sacourile.

Abia din tren vezi măreția orașului. Orașul lumii. Al demnității și civilizației. Al culturii și emigrației. Al spiritului uman. Al mafiei. Al muzicii. Al afacerilor și sportului. Al speranțelor și deznădejdii. Al grafittiului și golănelii. Al femeilor. Dar al cui nu? P-ăsta l-au copiat chinezii? Vor trăi ei așa vreodată? Cu democrație și Nirvana? Cu libertăți de exprimare și Gratefull Dead? Cu Nobelul lui Bob Dylan? Cu Bukonsky sau Palahniuc? Așa că ne-am dat jos undeva pe lângă Guggenheim. Expunea acolo graficianul chinez Cai stabilit la New York de ceva ani.

Am intrat.

D.D.


20 august 2020

HOROSCOP ÎNSÂNGERAT

RAC - Armatele sultanului Selim sunt gata să plece spre Viena. Un milion jumate de soldați. Trebuia cucerită repede, așa că sultanul dă ultimile indicații: niciun pas cu pas înapoi, între noi și Semilună nu trebuie să existe Viena, l-am pus pe generalul Manole Ben Manole să scrie Constituția fără acest oraș blestemat. Infanteriștii sunt aici? Dormeau duși, dar unul auzi ca prin urechile acului. Da, mărite sultan.

SCORPION - Ia cinci mii de oameni și plecați înainte. Prin Kosovo, să le iasă românilor din cap că ne țin piept, deci prin Kosovo și faceți tabăra în câmpie. Faceți multe șanțuri lungi și adânci, ca să aibă armata unde să-și facă nevoile. Să nu vă prind că n-o s-avem unde să ne căcăm. Lângă corturi miroase. Dacă vă vede dușmanul și vrea și el, luați un dinar pe o bucată de hârtie. Și gata, nu vreau tămbălău.

TAUR - Eunucii? Un eunuc înarmat până în dinți făcu un pas înainte. Al doliea lucru, zise sultanul, vreau că femeile să fie aproape de noi, nu la capătul din spate al armatei, că altfel nu-nvingem, știu din alte bătălii. Să aibă căzi curate, apă caldă, busuioc și mentă să se dea așa și așa, uleiuri din alea de care am luat din Asia Mică, șomoioage de dinți.

CAPRICORN - Armata otomană dădu peste un râu mare care nu putea fi traversat. Trebuia făcut un pod. Sultanul spuse: să facem un pod. Cu trei arce. N-avem timp. Vienezii cântă prea tare, se aude până aici și asta mă turbează. Trebuie cuceriți imediat. Cu două arce e slab, înălțimea ta. Atunci, făceți-l cu un arc. Nu se poate, se clatină. Bine, cu trei arce atunci. Repede. Oameni la lucru? Sunt mii de vagabonzi, mărite, care abia așteaptă să le dăm ceva. Ce? Rădăcini, că nu le putem da din mâncarea aramtei. Și? Mor instant, că nu știm care sunt bune și care nu. Asta e bine. Să vină Ahmet.

LEBĂDĂ - Ahmet, cea mai tânără din harem, își făcu bocceaua pentru trei zile. Știa că atât va sta în cortul sultanului. Cada era pusă. N-avea apă. Făcu ceva fără apă, își luă tranzistorul să asculte luptele și se duse la Selim. Scoate țoalele, zbieră Selim, și spune-mi dacă vom câștiga. Știu că faci ș vrăji, și farmece și magii. Dacă nu se adeverește ce prezici, capul îți va sta știu eu bine unde.

VĂESĂTOR - Ahmet își întinse boabele de fasole. Zise: Jupiter face casă bună cu Pluto. Așa și, scoase Selim iataganul. Din cauza asta, continuă Ahmet, Saturn e supărat. Dar nu mai de formă și doar până în septembrie când vin ploile și șanțurile de căcat vor da pe-afară. O întâlnire în casa a cincea între Jupiter și Lună. Și Semilună, urlă Sultanul și-i tăie o ureche. Așa, și după întâlnirea asta veți intra în Viena. Lully va scrie un balet pentru curtea dumitale. Îl vor dansa toți dervișii din imperiu.

BAN - Deci va fi o victorie categorică. Mă bucur. Acum mai poți face dragoste fără o ureche. Da. Până în octombrie.

Agenția Călimara

19 august 2020

La țară 6, Moș Tellu


Nea Tellu e vecinul meu. 99 de ani. Ieri a venit de la război. Cum stăteam eu pe-o bancă în fața porților cu babele din sat și discutam de depănușatul porumbului sau de trecerea granițelor cu ajutorul vacilor, el, nea Tellu, a apărut în capul străzii. Așa cum plecase: cu suliță, coif, un cal răpciugos, o sabie retezată și-un maldăr de fân pe care mârțoaga o halea voioasă. Salut, nea Tellule!! Salut! Din ce război vii? Primul. Întotdeauna hainele răpcuigoase de armată au impresionat, așa că babele îi făceau ochi dulci. Îl întrebau de fete: nea, Tellule, fete? Ehe, făcea moșul și-și trecea mâna prin regulamentele militare, pentru că nu mai ținea minte ce-i cu ele, cu fetele. Era frumos, mai zicea. Păi, de ce ai venit, întreba întotdeauna baba Sicomon din Veneția care venea în sat la noi după vâsle, de ce. Tellu se îndârjea: pentru alegerile locale. Pentru echipa de babe a Firei. Vă dați seama ce-aș face cu baba Petre Roman la tramvaie? Sau la asfalt? Și moș Tellu arăta cu gesturi largi, însoțite de suliță, câmpul nesfârșit din sat, Neajlovul. Adormise.

Baba Sicomon prinsese drag de el. Nu-i mai plăcea generalul sri care deținea apele minerale. Bea prea multă și transpira mereu. Pe când Tellu, era un moș viu de anvergură, în viitorul consiliu al capitalei la tramvaie sau asfalt nu conta, conta că la vârsta lui, aproape suta, putea să-i ciordească ușor și asfalt și tramvaie pe care să le pună prin pădurea Uiești când treceau haiducii dinspre Videle. Cu ăia viață. Dacă se culca cu vreo doi, baba Sicomon ajungea șefa UE. Se duse după Tellu acasă. Îi făcu patul. Îi ascunse sulița și se apucă să-i scrie programul electoral cu privire la cât asfalt trebuie în tot județul Giurgiu. Avea să-l ducă la Uiești și să facă autostrăzi, pentru că Haiducii nu mai veneau de mult cu cai, ci cu 4 ori 4. Odată primeniți, făcură dragoste. Fu un eșec. Scula moșului nu mai funcționa, o lăsase într-un sat din Pomerania. Moșul tresări și-i spuse: te iubesc! Sicomona, în lacrimi, îi spuse la fel: și eu!

Doamna Cerasela Crem bântuia de vreo două săptămâni prin Bărăgan. Era pe Neajlov, îmbarcată pe un cuirasat german cu șase tunuri pus la dispoziția ei. Își căuta soțul. O femeie înaltă, frumoasă, blondă, cu șiretenie în ochi, cu buzunarele pline, cu picioare lungi, vorbea cinci limbi străine, juca poker și șeptic, cânta Rigoletto și populare românești, fura perne și prosoape, se culca cu oricine, trăgea la tunurile de pe vas, pe scurt, era o femeie zdravănă. Să-ntorci capul. Cineva-i spusese că soțul ei, moș Tellu s-ar ascunde în casa părintească din Vadu Lat, port la Neajlov. Vasul opri și-și prinse odgoanele.

Cerasela intră în casa lui Tellu și-i găsi pe cei doi excitați nevoie mare. Goi. Scoae revolverul și le spuse: vă iubiți? Da. Dar pe mine? ȘI pe tine. Și-n felul acesta se iubiră toți trei până la adânci bătrâneți.

D.

16 august 2020

Poveste de dragoste


Sfânta Maria, foto, mi-a spus că am wc-ul în fundul curții și că de-asta nu trece pe la mine. Cumva mințea și m-am dus să văd dacă e adevărat. M-am echipat bine. Mi-am luat și un piolet albastru lăsat de un bunic din partea mamei. Nu mi-a folosit la nimic, așa că am mai pus în rucsac ceva telemea, ouă, scula JBL, câteva cărți verzi, o umbrelă. Curtea făcea un cot și brusc am dat nas cu milioane de muște care se spălau pe mâini. Zumzăiau, zâm, zum, zâm. O muscă mare și urâtă, probabil Prințul Muștelor, s-a oprit pas cu pas și mi-a spus: vei avea o mare surpriză.

Cerul se colorase în roșu. Asfințit sau așa ceva. Am oprit la barieră și am spus că am ieșit să caut wc-ul din fundul curții. O tipă era călare pe barieră și era foarte frumoasă. Mi-a spus că are un magazin de damă în satul apropiat. Că vinde și perdele. Eu n-aveam perdele și mi-am dat seama că bate undeva. Vorbea cu mine? M-a încredințat că sunt un tip bine și atunci asta s-a chemat dragoste la prima vedere. Am luat bariera cu noi.

De cum am intrat, tipa m-a întrebat cu ce mă ocup. Pălăria mea roz îi dădea de înțeles cu sunt vânător. Am tras două focuri în aer. Au căzut o rață, o dronă și un avion chinezesc. Cadoul ei de nuntă. Așa i-am spus. S-a bucurat enorm și a închis magazinul. Înțelegea că o iubesc și, și ea pe mine. Se năștea sub ochii noștri o frumoasă poveste de dragoste. Așa că m-a-ntrebat dacă mai am loc în rucsac. Mai aveam. A pus și ea o roată de cașcaval, cauciucuri de schimb și am ieșit amândoi din magazin. Ne țineam de mână și am luat-o spre nord est. Cam pe-acolo trebuia să fie wc-ul din fundul curții, că acum și ea știa de Sfânta Maria și a fost de acord să mă însoțească în calitate de martoră.

N-o mai lungesc. N-am găsit niciun wc în fundul curții. De departe se auzea un King Crimson, așa că am rămas împreună tot restul vieții. Ba am făcut și nouă copii până la adânci bătrâneți. Da.

D.

09 august 2020

IF


Dacă ar fi ștearsă granița dintre România și Bulgaria, cele două țări fiind identice, bugetele lor, reunite, l-ar putea cumpăra pe Messi. Atunci să vezi fotbal, atunci să vezi mafie, turism și decăderea Barcelonei din postura de cel mai vizitat oraș al lumii. Pentru că turismul mondial s-ar putea muta în arealul Giurgiu Ruse.

Dacă echipa de fotbal Dinamo ar fi fost lăsată să retrogradeze, ca apoi să dispară totalmente din fotbalul românesc, soccerul autohton și-ar reveni în forță.

Dacă echipa de fotbal Steaua ar fi lăsată să dea faliment, în fotbalul autohton ar exista speranțe de însănătoșire.

Dacă securitatea pe cap de locuitor din România ar fi mai mică, atunci securitatea pe cap de locuitor din România ar fi mai mare.

Dacă în filmele artistice turcești limbajul fluierat este banal, atunci în Gomorra lui Porumboiu e la fel. Problema ar fi că cine pe cine.

Dacă exportul de chiuvete pentru spălat pe mâini ar redresa economia țării noastre, atunci am avea banii pentru a ne muta în locul Angliei. Vis milenar.

Dacă nu-i cap, vai de picioare. Zicală românească care promovează România Normală și Educată pas cu pas. Cacofonie intenționată de studiat în mediul online de milioane de copii români cu tablete.

Dacă România ar fi fost parte a Tratatului de la Versailles atunci ar fi revendicat doar capra moartă a vecinului.

Dacă Sharon Stone, foto, ar fi jucat în filmul românesc Un comisar acuză, atunci secvența sexoasă cu Sharon și desuurile ei ar fi fost jucată de Sergiu Nicolaescu.

Dacă Ianis Hagi joacă fotbal pe pâine......Păi, vedeți? Ceva e-n neregulă.

D.D.




08 august 2020

Scrisoare deschisă președintelui Iohannis


Deși era abia opt dimineață, iar echipa de fotbal Dinamo trebuia lăsată să retrogradeze pentru însănătoșirea fotbalului românesc, deși la RRA se dau știri care n-au nicio legătură cu realitatea, iar pe râul Neajlov trec submarine românești cu direcția Beirut, deși vulpile din Clejani trec liniștite șoseaua, din cauza asta având loc mici accidente, iar cursa aeriană Istanbul București a oprit la Uiești, în pădure, pentru a îmbarca zece mii de copii care dispar anual din țara noastră, deși Firea, Băsescu și Nicușor vor câștiga împreună primăria Capitalei, iar sezonul mării se va întinde până de Crăciun ca să recupereze băieții, ei bine, cu toate astea când a deschis ușa de la baie Florica Ben Florica a văzut că lipsește mașina de spălat. Incredibil. Mai dispăruseră lucruri din casă, dar așa ceva? Puse mâna pe telefon. Într-un târziu, răspunse generalul Manole: ce-i?

Manole!, ai luat cu tine în aplicație mașina de spălat. Nu știu de când aperi tu Constituția României cu mașina noastră de spălat! Ar trebui să vă dea de la regiment. În sfârșit, în mașină era ariciul. Ariciul nostru, ăla pe care-l creșteam ca să redreseze economia țării. Cum, cum? Ai uitat, boule! Ariciul stătea în mașină, noi băgam rufele țării, el își lăsa acele în cămăși, chiloți și alte alea, iar tu când puneai țoalele pe tine te înțepai. Erai nevoit să-ți cumperi alte izmene și tot așa. Creștea consumul. N-a spus președintele că prin consum redresăm economia sau așa ceva? Da, chiar, ce-ar fi să-i scriu președintelui Iohannis o scrisoare deschisă ca să știe ce fac generalii lui. Așa am să fac. Ăluia dă-i să mănânce. Nu mănâncă decât vulpi mici, fragede, caise și mere. Și nu spăla cu detergent, că-l omori. Omori Ariciul Național. Salvatorul economiei. Dumnezeule, cum de te-am luat de bărbat? Când vii spre casă, să nu uiți să-mi iei un plic. Deschis.

Generalul opri la tutungerie. Se spălă pe mâini și ceru un plic. Deschis. Se șterse și ceru și-un toc. Scrise cu litere mari, militare: Președintelui Iohannis, scrisoare deschisă. Îl trimise nevesti-sii.

D.D.


05 august 2020

Niciun film n-a schimbat istoria lumii


Generalul Manole este foarte gospodar astăzi. Este în grădina lui de pe Neajlov. Stă cu picioarele-n apă și curăță vinete pentru salată. Curăță ardei pentru copt. Cartofi pentru boeuf. Morcovi. Țelină și ceapă. Din când în când se uită în regulamentele militare să vadă dacă este corect. Mai trebuie puțină drojdie, mărar, mure culese de dimineață. Își amintea cum venise el la Florica cu mure culese de el și Florica topită toată le-a pus în cafea în loc să facă un cozonac militar. He, erau tineri. Căută pătrunjelul și-l găsi sub lighean. Era foarte mulțumit. Virusul ocolise Neajlovul și din cauza asta se putea îmbarca și hălădui prin lume. Vroia s-o ducă pe Florica în Honk Kong. La etajul 78. Ciuli urechile. De pe terasa casei sale auzi dialogul dintre Florica și Costache, adjunctul lui. Păzeau împreună Constituția României.

Costache: păi, ce, Florico, ‘’Ilustrate cu flori de câmp’’ nu putea schimba lumea asta a noastră din Carpați? Ia, gândește-te! Ăia doi în loc să se iubească, ar fi scris pe fiecare ilustrată Jos Iliescu și gata, se schimba tot. Florica: era pe timpul lui Ceaușescu, nu încurca lucrurile. Închide-te la fermoar. Crezi tu că cu cărți poștale se schimbă lumea? Întâi trebuie să ai bani să le cumperi. În scenariile românești lipsesc banii. Ca și în realitatea din Carpați. Nu-i niciun ban. Se poate și fără bani. Totul e să vrei, totul era să le pui la poștă și să scrii adresa corect. Tu ești soție de geenral, puțin îți pasă. Dar sunt milioane de români care n-au primit niciodată o ilustrată cu flori de câmp. Frustrare. Așa se numește. Și atunci cum să nu iasă filmul prost? Mă pricep, știu ce vorbesc. Dacă ilustratele alea cu flori de câmp ajungeau pe sub uși, pe macarale, pe Valea Prahovei sau la Dragoste la zero grade nu crezi că nu mai era nevoie de revoluția din 89? Au murit oameni. Pentru ce? Pentru 50 de bani? Atâta costa o ilustrată. Popor de nevolnici. Needucat. Costache fierbea. Și pe bună dreptate.

Generalul interveni imediat. Zise: niciun film n-a schimbat istoria lumii. Au încercat ăia cu ’’BD la munte și la mare’’ și nu le-a ieșit. Românii tot fugeau în Germania. Când B era la munte, D era la mare. Lipsea coordonarea, regulamentul militar. Patosul revoluționar. Niciunul nu era, nici B și nici D, ca Guevara, oameni care să mobilizeze masele. Da, e vorba de masele românești, care când e o nedreptate iese în stradă și răstoarnă. B era prea moale, D la fel. Aveau și-un câine care nu mânca sfeclă. Știu asta din scenariu. Ori nu. Fără sfeclă nu merge, nu schimbi lumea. Filmul a rulat mult, doar doar de B s-ar fi dus la D să-i spună: hai să-l dăm jos pe Ceaușescu. Să pună câinele pe el. Că ăștia care n-o au cu sfecla sunt răi. Ce știți voi? Io am totul aici, în Constituție!

Cumva se înserase. Soarele coborâse după un tomberon înalt proaspăt adus în sat. Era un tomberon cultural. Doar aruncai cărțile în el și pac îl luau gunoierii din Bucșani. Pentru bibliotecă.

D.


04 august 2020

REVISTA PRESEI

IZVORU NEWS – Cotidian giurgiuvean. În comuna Gogoșaru, sat Izvoru, spălatul pe mâini a devenit o problemă de stat. Pe ulițe, în fața fiecărei case sunt chiuvete la care curge apă și, și. Din două în două minute cineva trebuie să iasă în fața fiecărei case și să se spele pe mâini. Altfel se dau amenzi foarte mari. Patroana chiuvetelor, doamna M. G., ne-a declarat: pentru a transforma turismul de terasă în turism de spălat pe mâini am introdus în Parlament o zicală: Nicio masă fără chiuvetă. Dacă se va aproba, satul nostru va fi mai frecventat de turiști decât litoralul.

ROMÂNIA NORMALĂ – Magazin ilustrat. România la coadă la wc-ul din fundul curții. România rurală la coadă pentru a se împrumuta de bani pentru plata abonamentelor de net la tablete. România cărând apă caldă cu gălețile. România plângând că nu se deschid restaurantele mai ales pentru cei cu pensii de șapte sute de lei. România plângând de grija Andreei Esca. Sunt fotografii atractive, grăitoare cu țărani în ii albe de pe umerii cărora s-au scos gradele. Și se vede.

FOCȘANI TIMES – Cotidian eminamente politic. Primarul Bucureștiului va deveni și primarul Focșaniului. Astfel va deveni foarte clar că între cele două cartiere ale aceluiași oraș trebuie făcute lucrări de infrastructură. Mai întâi un pod. El va fi mai scurt cu 50 de km și ancheta va lua la bani mărunți fel de fel de aspecte secrete: de ce statuia care ține pe umăr podul la capătul dinspre București este a lui Băsescu, iar cea cu Firea nu. Aflat în derivă, domnul Nicuțor Dan va plasa în anchetă câteva elemente distractive: de ce n-are podul nasturi, de ce n-are restaurante ca la Istanbul, toate închise, și de ce apele care ar trebui să treacă pe sub el trec cam la 200 de km distanță. Vă vom ține curent.

BAHLUI MAGAZIN – Președintele cu o chiuvetă după el. Și cu geanta de meditator. Se oprește, se spală, și dă meditații la fizică și celor din clasă și celor din online. În online se aude gălăgie mare. Cei care cară chiuveta, dau raportul șefului: pe strada online trece Elena Udrea în bikini. Și ar dori să rezolve fizic problema. Dacă se poate. Magazinul mai conține informații despre mărirea și decăderea pensiilor, despre șansa României de a deveni garnizoana USA, precum și despre cercetarea românească din industria parfumurilor care a dat lovitura cu parfumul de sparanghel. Și la sticle mari de doi litri, PET-uri, și la de-un litru.

CĂLĂRAȘI DAY – Hebdomadar de umor. Plin de umor. La o masă stau Stolojan, Petre Roman, Cozmâncă, Văcăroiu, Iliescu, Emil Ctinescu, Mitică Dragomir și stadionul Dinamo punând la cale viitorul României. Din surse știm că este un plan care străbate secole. Vreo opt. Și nu-i destulă hârtie.

COVID 19 – Ziar liric. Cu multă poezie. În prim plan o poezie scrisă de poeți absolvenți de Băneasa. Reproducem: Măi Covid, Covid nebun/Mie-mi vine să mă ca...ră-te d-aici din țară/că punem tătarii pe tine/ uite-i cum vine/ uite-i cum vine? Ce mai vrei? Angajată și plină de mister poezia. Este nesemnată, așa cum se învață la școală. Adică ea provine din folclor. Se spune în restaurante. D-asta-s închise.

AGENȚIA CĂLIMARA

02 august 2020

La țară 5, ROMÂNIA NORMALĂ


Ne gândim de ceva vreme să facem o călătorie normală prin nu știm ce parte a țării să vedem dacă România e și normală, nu numai balamucul care se vede pe media cu izoletele, că măștile, cu Esca, cu Arafat, cu doctori, cu spitale, cu litoral, cu terase, ci să mai vedem și oameni normali muncind, bând, iubind, făcând căpițe, stând sub nuc, făcând un grătar, urlând la copii: bă, vă ia mama dracului dacă nu lăsați bibilica în pace sau la soacre: te arunc pe foc.

Ne-am pus sandalele verzi și am luat-o spre Crânguri, lângă Găiești. Autostradă, un Clio mai vechi. Cristi și Angie, gazdele, își numărau bibilicile, 50 de bucăți: Miha, Pera, Mona, Cusur, căcat, căcat, făceau astea, sau se mai înțelegea păcat, păcat a zis Angie, ea e Crăiasa, el Butoiul, ea Marina care face multe ouă, că supa de bibilică fără oul de bibilică deasupra e un căcat, căcat, că altfel de la bibilică nu prea ai ce mânca, asta nefiind pe măsura României Normale stipulată de președinția României.

Ne-am așezat la masă. Am halit. Vorbe: vrem să facem un atelier de pictură. Genți, cizme, tablouri, mobile, uite scrinul ăla îți place? Cartofii erau prăjiți, salata de varză roșie excelentă, un soare ca lumea, o grădină păzită de bichonul Black. Toată România rurală face la fel, înțeleg, România Normală, cea oficială, e departe de ei, e la Pitești, la Mioveni sau București. Asta e.

Ne-am continuat petrecerea la Priboieni, cinci km de Topoloveni. La Dana. Aceiași mici, același Path Metheny la spotifai. Aceiași curte uriașă plină de verdeață, brazi, hangare, un pisic. Discuții despre politic. Nu, nu există așa ceva. Liberalii și pesediștii nici nu cunosc această liniște rurală și nici nu-și dau seama că pe coclaurile țării pe nimeni nu interesează de ei.

Ne învârtim în jurul autostrăzii Buc Pitești. Comuna Gratia. O livadă uriașă de cinci mii de metri și gazdă ne e pictorul profesionist Marin Popescu, membru UAP. Stă aici. N-are nevoie de niciun București. Din când în când își face câte personală pe la Căminul Artei. Peisagist. Unele destul de valoroase. Pescuise pentru noi crap, plătică, calamar, un urs, un novac, sabie, morun, pește micuț de pus în ciorbă, și mai micuți de dat la câini. Am făcut o ciorbă. Nu am făcut cu mine, ci cu Tina Cumva. Excelentă. Pe televizor rula un film de Denis Dinulescu, în regia lui Șerban Marinescu. Nu rău. România Normală. Cam asta e. L-am rugat să-mi facă un portret în natură și în natura asta, să zicem într-o bostănărie, eu culeg un pepene cu mască. Taboul să se cheme România Normală.


Pe drumul de întoarcere asfaltul se rupe brusc pe la Crevedia Mare sau Vânătorii Mici, pe la Crevedia Mică sau Corbii Mari, mașina sare câte doi metri în toate părțile, trec căruțe, trec bețivi și-ți dai seama că între cele două Românii Normale este o mare diferență. Și ne-am dat seama că în România Normală de din care ne-ntorceam, chiar cu căcatul bibilicilor era mai bine, pe când cea spre care ne-ndreptam era mai rău. Și-atunci ne-am oprit la Clejani, unde Johnny Depp mai vinde și acum țuică la o cârciumă din cartier. Acolo și scrie scenariul filmului România Normală.

d