29 septembrie 2016

Câini, un thriller românesc bun

Moșia lui nea Alecu, un bătrân vechi cât România, are aproape 600 de hectare și este cumva în sudul Bărăganului, la Dunăre, la granița cu cineva Bulgaria sau Serbia. O moșie pe care n-a plantat nimeni, niciodată, nimic, pe care se află o mlaștină și o singură casă, cea a lui nea Alecu, un gard și câteva drumuri care duc într-un sat pe care nu-l vom vedea niciodată. Cumva o preerie americană de western. Nea Alecu se săvârșește din viață lăsând în urmă o lume primitivă de criminali, care nu vrea să fie deranjată, schimbată, o lume plină de fărădelegi, barbară care, miza cam mică a filmului, se ocupă de braconajul porcilor mistreți. Spunem miză mică, pentru că nu se justifică în niciun fel toate crimele ulterioare, de o violență extremă, dacă pe moșia lui nea Alecu nu este niciun fel de trafic de oameni, de arme, de droguri, de fel de fel datorate graniței.

Roman, Dragoș Bucur, nepotul lui nea Alecu, moștenește întreaga moșie. Vine de la București în ideea s-o vândă, n-are ce face cu ea: nici nu rodește, nici nu aia, nici nu e la margine de Mississippi ca să navigheze spre New York, nici nimic. De la această vânzare începe o sarabandă de întâmplări bine construite de regizorul scenarist Bogdan Mirică. Suspansul gradat, vezi laba piciorului găsit în mlaștină, cercetarea șefului poliției în jurul crimelor, excelent Gh Visu, mare actor, apariția celui care a fost mâna dreaptă a lui nea Alecu, Samir, Vlad Ivanov, te fac să uiți că o clipă ai crezut că intri la același film românesc morocănos al noului val. Ori nu e așa, pe măsură ce Câini, că despre el vorbim, merge înainte, ne dăm seama că avem de-a face cu un thriller românesc reușit, chiar foarte bun. Filmul nu impresionează, să fim bine înțeleși, dar are acel sex appeal necesar unui film foarte bun.

Cum spuneam, povestea lasă puțin de dorit, mai ales miza acesteia. Intriga se dezvoltă târziu și este minoră față de grozăviile ulterioare, unde regizorul face risipă de crime, bătăi cu ciocanul, gloanțe, crime în mlaștină și tot tacâmul, însă fără să fie deranjant. O distribuție excelentă face să crească valoarea Câinilor: Dragoș Bucur, Ctin Cojocaru, Teo Corban, Gh. Visu, Costel Cașcaval, Raluca Aprodu, Vlad Ivanov, Cătălin Paraschiv.

Ieșind din sala de film am așteptat tramvaiul 1. Într-un târziu a venit, era 11 seara, și ne-a luat spre casă. Linia trecea și pe moșia lui nea Alecu. Un polițist bătrân, Gh Visu, dirija circulația. Un câine negru, pe nume Poliția, îl însoțea. Știind că am iești de la film câinele numit Poliția a venit și ne-a-ntrebat dacă ne-a plăcut. Am răspuns că da. Și-apoi, Poliția a dispărut în negura nopții, cărându-l pe Visu după el.

Denis

27 septembrie 2016

Barometrul dezastrului și al rușinii

Ministerul Culturii a dat publicității Barometrul Consumului Cultural al românului, care ilustrează și educația pe care o avem, și cultura pe care o consumăm, și, binențeles, televizorul pe care-l halim. Și stăm prost. Să vedem:

96% dintre români se uită doar la televizor.

86% văd filme doar la televizor.

80% n-au văzut niciun film în sala de cinema vreodată.

80% nu cumpără niciodată nicio carte.

44,6% folosesc internetul.

25% nu se duc la niciun festival chiar dacă este într-o localitate apropiată.

99% nu știu ce a făcut Ion Iliescu la Moscova. Ce școală a absolvit acolo și dacă nu cumva din cauza asta o ducem rău.

50% dintre elevi abandonează școala.

80% dintre cei care ies în stradă nemulțumiți de ceva n-au niciun pic de cultură. De orice fel. Cauză din care ies degeaba.

99% din acel 20% care mai cumpără câte o carte, nu cumpără cărți decât de Andreea Marin.

75% dintre români își trag muzică de pe Net, neinteresându-i niciun alt mijloc media.

90% dintre români habar n-au cu ce se ocupă Vasile Blaga, Călin P. Tăriceanu, Alina Gorghiu și alții, dar îi votează continuu.

90% dintre români habar n-au că la alegeri nu există nicio diaspora, și că totu-i o manipulare babană.

90% dintre pensionari au pensii mai mici de o mie de lei, cauză din care n-au cu ce se îmbrăca la prânzurile regale date de Duda.

Și așa mai departe în proporție de 100%.

Agenția CĂLIMARA

26 septembrie 2016

Revista presei străine

THE GIURGIU TIMES - Între Giurgiu și Ruse, pe sub Dunăre, s-a tras o țeavă pe unde, în curând, va trece gaz de colo, colo, nu se știe bine. Primii care vor profita de acest nou și inedit mijloc de transport vor fi migranții sirieni, români, bulgari, turci, ganezi, libieni și așa mai departe.

COLENTINA TOWN JOURNAL - O sală plină cu două milioane de susținători vor să-și facă selfie cu Călin Popescu Tăriceanu aflat la o tribună în fața lor, explicând că ALDE în sus, că ALDE în jos. În momentul selfi-ului toată sala s-a întors cu fundul la el și cu aparatele în aer.

THE MIMI CHRONICLE - În curând se va împlini un an de la tragedia din Colectiv. Pe toate teveurile va fi comemorare mare. Va cânta din nou TAXI. Și nu va fi bine.

TIMPUL DIN NEW YORK - Miliardarul Elon Musk s-a deplasat la Berlin unde are loc un baban târg de tehnologie de transport. Ocazie cu care, băiatul din Sillicon Valley a prezentat Hyperloop-ul, o cabină care se deplasează printr-un tunel între două puncte fixe, să le zicem gări. El a propus ca primul tunel experimental să fie instalat între Cluj și București, ca să se vază că distanța poate fi acoperită în 25 de minute cu noul mijloc de trasport care nu e nici mașină, nici tren, nici avion. Hyperloop-ul a fost instalat, dar de la Cluj la București tot 30 de ore se fac, pentru că mecanicii cabinei se tot opresc să fure de pe câmp varză și porumb.

THE PARLIAMENT MAGAZINE - Demisionarul Gabriel Oprea va juca într-un film de ficțiune românesc în regia lui Tudor Giurgiu. Gabi va fi un tânăr care are un magazin de pompe de biciclete. Îl vede un general. Îi spune: te fac general. Gabi acceptă. Proaspătul general se însoară cu șefa generalilor. Șefa din umbră, că le vedere e un golan. Și dă-i dragoste, dă-i dragoste până își fac primul castel. Apoi, Gabi se ocupă cu meditațiile și pac, al doilea castel. Filmul e cu urmare, vom vedea.

TITANIC VALS - Cumințenia Pământului a ajuns la croitor. La Paris. La un croitor mare, mare de tot, unul din ăia care-și fac parade. Botezatu sau cam așa ceva. A comandat o rochie albă, una maro, un palton, mănuși și ciorapi din același material, o pălărie moale, dacă se poate din pene de păun, o fustă nu contează cum dar să-i treacă de genunchii strânși la gură și un furou roșu cu dantelă albastră. Acum, Cumințenia Pământului va costa încă zece milioane de euro în plus. Donațiile vor începe, prin Banca Națională altfel cum?, pe 1 noiembrie 2016.

Agenția CĂLIMARA

25 septembrie 2016

Bazaconii

După cutremur, generalul Manole Ben Manole se dădu jos din pat, luă un topor și se puse pe ciocănit pereții ca să vază care s-a crăpat sau nu. Cioc, cioc, cioc, până când auzi un sunet în gol. Dădu jos tencuiala, betonul, vopseaua, haina militară de pe el, că ca păzitor al Constituției României n-avea voie fără gradele pe el, deci și șapca și paltonul și băgă mâna în groapa căscată în perete. Acolo găsi un bilet. De la nevastă-sa. Citește: "Manole, te-am iubit încă de pe timpul când erai sergent și urma să fi repartizat la primăria lui Piedone la secția furturi legale. Apoi, te-am iubit când erai sergent major și urma să fi repartizat la primăria lui Oprescu. Am crezut că te pui pe treabă și ne facem un palat pe Neajlov, ori tu ai cerut, când te-a avansat Ion Iliescu general, să păzești Constituția asta amărâtă a României. Vezi, Manole, cum mi-am irosit io tinerețile? Vezi? Așa că să nu te surprindă nimic din ce-ai să auzi că io cu Costache Ben Costache, adjunctul tău, facem chestii, oricine ți-ar spune. Boule!!!" Lacrimile generalului curgeau șiroaie. Șiroaie. Se scurgeau în Neajlov. De acolo, în Dunăre. După care, la radio, se anunță pe un ton vesel că n-a fost niciun cutremur.

Ursul Benafleck Georgescu, dintr-o pădure din județuiul Argeș, îi dădu telefon lui DiCaprio: Bă, să spui de pădurile din România, deși te doare-n cur de ele, dar așa trebuie, pentru că altfel la viitorul film io nu mai viu la casting, să știi. Că trebuie apărate, netăiate, rahaturi d-astea, băi, DiCaprio. Altfel zic că totul în filmul de Oscar a fost făcătură a ăstora de la PSD de la noi, ca să vadă vestul cum apără ei integritatea României, bă!! Înțelegi? Unde e județul Argeș? Ce te interesează pe tine? Ce, te-a-ntrebat cineva unde e județul în care stai tu? Bagă-ți mințile-n cap, bă, că mă dau la tine și ai grijă ca știrea să facă înconjurul lumii. Așa te vreau, pup!!

Domnul Ciu En Bi Georgescu, cetățean chinez stabilit în Măgura Sibiului, căruia i se spunea Bibi din cauză că era băiat drăguț, deci domnul Ciu En Bi Georgescu, fratele ursului Benafleck Georgescu, citea într-o după amiază Pas cu Pas în limba chineză pe care o știa la perfecție din cauză că se stabilise lângă Sibiu de la Beijing când auzise că tratele său bătea drumurile pădurii din Argeș după DiCaprio. Citea cartea cu un anume interese: Vroia și el să știe cum să-ți faci mai multe case legal. Deschise volumul la pagina 12 și află brusc că din meditații. Mamă, mamă, ce revelație. Dar la ce să dea el meditații? Adică să zică la telefon: Bună ziua, sunt domnu Bibi și vreau să dau meditații? Da, așa trebuia. Luă un topor, o sticlă de spirt de orez și bătu la prima ușă. Bună ziua, vreau să vă meditez ca să-mi fac casă. Omul îl invită în bucătărie și-l luă la bătaie ca să spună la ce vrea să dea meditații. Păi, la orez, zise domnu Bibi. Așa că luă bătaie până muri.

Denis

20 septembrie 2016

Știri cu puternic impact emoțional

Dacă vrem să aflăm ce se mai întâmpla prin 1962, muzică, depănușat porumb, cultură, sport, trebuie neapărat ascultat RRA-ul care, acum în 2016, dă muzică cu Helena Vondrașckova, Beatles și Rolling Stones din 1963 și Dacă ploaia face nu știm cum a trupei Cargo, melodie pentru care trupa a fost decorată de Klaus Iohannis.

Din surse am aflat că celebrul căutat și de negăsit Codruț Marta s-ar afla zidit într-un imobil din capitală din 2012. Sursa mai spune că ziditul și-a luat cu el volumul Revoluție și Reformă al lui Ion Iliescu, ceva de Norman Manea, De ce iubim femeile al lui Cărtărescu și colosalele branduri românești slănină cu boia, sarmale în foi de viță, piftie a la grec și o mașină de tuns Remington.

Abia inaugurată în prezența președintelui francez, Froncois Hollande, fabrica AirBus de la Ghimbav, Brașov face restructurări. Astfel, din cei 850 de specialiști deja antamați nu vor fi angajați decât doi, care se vor ocupa cu fabricarea din hârtie creponată a elicopterelor Cutare Cutare, care vor fi spaima elicopterelor rusești reale. Alea care deja luptă în Siria. Cele românești sunt mai ușoare, mai rapid de transportat în pungi de la Auchan colorate și mai ușor de ascuns de dușmani.

Cariera lui Andy Garcia se va împlini cu încă un tol pe pământ românesc. De data asta el va fi Brâncuși, după ce ultima dată a fost Modigliani. Se dă ca sigur faptul că actorul american, aflat pe culmile Hollywoodului, va turna la București și alte prsonaje locale cum ar fi: Anghel Iordănescu, Monica Tatoiu, Monica Macovei, Vasile Blaga și Ion Iliescu.

PUBLICITATE O babă plânge fără niciun folos. Lacrimi mari pe podeaua de faianță albastră. Un copac pe geamul deschis și baba plânge, plânge. Apare sloganul: Urinal, numai Urinal pentru vârsta a treia.

Mimi Brănescu nu mai scrie Las Fierbinți. El va imagina scenariul unui serial pe Netflix, canal american, inspirat din Pas cu Pas, volumul președintelui român, care, în felul acesta, va arăta lumii cum l-a scris.

Concurs pentru directori de școli mai va. Poate peste vreo-sută de ani. PSD și PNL nu vor. Normal, pentru că actualii directori numai școală nu fac, ci 'sesizări' către cele două partide și SRI.

PUBLICITATE O babă și-un moș mănâncă marmeladă. Marmelada curge pe podeaua de faianță albă. Pe geam un ridichi uriaș de doi metri cu ridichi negre în crengi. Apare sloganul: Urinal, numai Urinal pentru vârsta a treia.

Agenția CĂLIMARA

19 septembrie 2016

The Rolling Stones la Bolintin

Generalul Manole Ben Manole începuse să semene cu Rolling Stones. Cât era el de apărător al Constituției României pe Neajlov, județ Giurgiu, când mânca îi tremura mâna ca lui Ron Wood, când se uita în oglindă era un pirat aemenea lui Keith Richards, când se dădea jos din pat îi tremurau picioarele ca la toba mare a lui Charlie Watts, iar când o striga pe Florica Ben Florica, soția lui, avea vocea plină și gravă ca a lui Mick Jagger. Striga, de exemplu: Florico, a ieșit curcubeul și femeia deschidea geamul și nu era așa, da-l știa pe bărbată-său că avea halucinații. Dar într-o zi, tot dimineață pe la șapte, Manole îi zise: Florico, you're like a rainbow, și asta a înnebunit-o pe femeie, l-a lăsat pe Costică Ben Costică cu care tocmai citea Decameronul în pat și a sărit la gâtul generalului. Îl întrebă: Ce-i cu tine, Manole? Ești îndrăgostit? Cum să fiu io ca un curcubeu, nu vezi cât de grasă sunt? Și că n-am decât două culori?

Nu, Manole Ben Manole nu era îndrăgostit, ci supărat. Supărat că luase Timișoara oraș cultural european în 2021, când el ar fi vrut să fie ales Bolintinul, orașul pe care-l apăra el cu Constituția, că era la cinci km de Neajlov. Hai, zise generalul, trageți pantalonii și hai la Bolintin să vezi, să-ți dai seama, să nu zici că n-am dreptate. S-au suit în vasul amiral Neajlov care aparținea generalului și au vâslit spre Bolintin. Uite, Florico, aici facem cazarmă pentru armata europeană, aia de s-a vorbit la Bruxelles, aici, și arăta spre mal unde pășteau niște vaci, uite, aici facem mii de ateliere în care românii vor învăța chineza ca să continue Pas cu Pas. Vor scrie Pas cu Pas cu Pas, adică cu cât mai mulți pași cu atât dispare mai repede lemnul din pădurile României, medicii din spitale și dă năvală religia asta inutilă în școli. Pricepi? Și toate atât de aproape de Bolintin că-mi vine să urlu că au ales Timișoara. Ce zici? Am dreptate? Și ce are asta cu Curcubeul Stonesilor? Păi, are, că cerul participă și el la bucuria pământenilor din Bolintin. Ia, gândește-te, ce-ar însemna A 12 a Noapte la Bolintin? Dar O noapte Furtunoasă la Bolintin? Dar Pas cu Pas cu Pas la Bolintin? Îți dai seama? Sau să muți Parlamentul la Bolintin, aici lângă piață? Să-l vezi pe Blaga pe motoretă printre blocurile astea de două etaje?

Straniu, dar Florica nu se bucura de imaginile generalului. O apucă plânsul. Clipă în care apăru curcubeul. Era, cumva, negru. Ca paltonul pe care-l avea pe ea Florica. Negru ca vânăta. Ca pălăria lui Mick Jagger care, de negru ce era în jur nu se auzea ce cântă.

Denis

17 septembrie 2016

Romeo, Julieta și alte Carmina Burana

Îl întrerup pe Denis preț de o relatare de la Malmö, aproape în direct. Zic ”aproape” pentru că, la ora la care scriu, are loc a doua reprezentație a concertului la care am asistat aseară. Băieții și fetele din formație au cîntat atît de bine, că-ți venea să le lipești hîrtii de 100 de euro pe frunte. De guriști nu mai vorbesc. Iar dacă orele nu ar fi fost atît de înaintate în noapte, i-ai fi închis pe maeștri în sala de concert pentru un bis mai consistent.
Iată despre ce vorbesc:
                                           
Atît de la Malmö.

Nicu

Prin anii 70 ai secolului trecut Nicu, Nicolae Meteescu, a venit la mine și mi-a zis: Bă, tre să scrim o carte polițistă. Io, tu și Mihai Ivanov. Uite care-i acțiunea: unii fură, alții îi prind, mai e și o gagică, ba chiar două, că dacă sunt femei acțiunea e urmărită, citită. Și facem așa: tu iei capitolul cu furturile, Mihai p-ăla cu femeile, io bag atmosferă. Se cer romane polițiste, d-asta zic să scrim unul, că-l facem repede în trei. Am vorbit la Cartea Românească și ni-l scot pe loc.

Nicu era un băiat deșirat, slab, cu nasul mare și-l credeai.

Prin anii 80 ai secolului trecut, deja cu copii amândoi, Luca și Miron, Nicu a venit în curtea în care stăteam la 2 Mai și mi-a zis: Bă, tre să mergem cu Dacia ta la furat de pui proaspeți de la Avicola Limanu ca să avem ce da copiilor să halească. Șusta am aranjat-o io. I-am dat lu unu doo damigene de vin și ne aruncă peste gard trei zeci de pui pe care-i împărțim.

Așa am făcut, pentru că Nicu era un băiat tare bun la suflet, n-ar fi lăsat pe nimeni să moară de foame.

Revelionul 79-80 al secolului trecut l-am făcut la Valea Călugărească, adică la Nicu acasă, care a venit la mine și-a zis: Bă, io fac haleala, tu programul artistic și aduci toată muzica ca să avem ce dansa. Fără dans revelioanele-s un căcat. Am pus bradul în curte, în vie, am dansat, ne=-am izmenit, țin minte și acum revelionul, că a duduit toată Valea, că mașinile care treceau spre Buzău opreau și ziceau: Bă, ce gagici, bă, ce băieți.

Era normal să zică așa, pentru că Nicu era generos, prieten desăvârșit cu mine, Mihai, Eugen Chirovici, Olga, Maricica, Lucica.

În prima zi de după revoluție, Nicu a venit la mine și mi-a zis: Bă, să scoatem un ziar, îi zicem Secunda. Cu cine? Păi, io, tu, Eugen Chirovici, Călin Angelescu, Florin Iaru, Andreea Pora, îl aducem pe Cristoiu și mai vedem noi. Am vândut Secunda în Romană până ni s-a acrit, dar săptămânalul nostru nu a avut succes. De mirare.

Prin anii 92 ai secolului trecut, Nicu a venit la mine și mi-a zis: Bă, Denis, să scriem o piesă de teatru. La mine, la Valea. Ne-am dus, și după trei săptămâni printre butoaiele din crama lui am scris Dacă dă Dumnezeu și plouă, piesă jucată la Teatrul Mic din București, regizată de Dan Micu, cu Poldi Bălănuță, Mitică Popescu, Sebi Ștefănescu, Coca Bloos, Cătălina Mustață, Ana Maria Călinescu. A fost un succes.

După succesul de la Mic, Nicu s-a mutat definitiv la Valea Călugărească. Unde a făcut un vin pe care l-am băut cu mare plăcere. Pe care-l bem și acum când nu mai e printre noi. R.I.P.

Denis

16 septembrie 2016

Noile tăblițe de la Tărtăria

Ne pare rău că plecăm din Costinești. Ar fi trebuit să ne mutăm aici. Să dăm casa din București. Și asta pentru că Costineștiul va avea, în următoarea mie de ani, o dezvoltare fabuloasă comparabilă cu a Dubaiului. În rimul rând că pe plajă, într-o zonă misterioasă s-au descoperit încă un rând de tăblițe de la Tărtăria, vechi și alea de cinci mii de ani fiecare de culoare maro, culoarea mileniilor și a cojii de copac. Acolo se vorbește pe larg, mai bine zis stă scris, de succesul Laurei Bretan, care n-a luat premiul dar așa zicea Esca pe ecran, acolo stă scris cum Rommânia va fi a 9 a economie a lumii în 2040 la export de lemn, acolo stă scris de noua armată europeană ce-și va avea sediul tot la Costinești cam prin dreptul epavei. Tancurile și tunurile care vor apăra Europa de invadatori vor fi slujite de costineșteni, astfel creîndu-se cinci mii noi locuri de muncă dintre care trei mii pentru femei care vor lucra la mitraliere. Limba costineșteană se va dezvolta continuu, astfel că ea va influența decisiv limbile franceză, engleză, germană, și arabă iar noua costineșteană va fi și limba cântecelor, prozei, a poeziei. Va fi și noua limbă a romanului Pas cu Pas ajuns best seller. Costineștiul va deveni astfel micul New York, cu autostrăzi plecate de la Forum până la Azur, de la Amfiteatru la căsuțele pline de șobolani de pe plajă, care și șobolanii vor vorbi tot costineșteana că de aici mănâncă, din sat. Noul monstru Bayer, cu Monsanto cu tot, își va expermienta în Costinești noile semințe modificate genetic în urma cărora se vor descoperi noi plante de mâncat. Asta pierdem că plecăm din Costinești într-un acces de melancolie, într-un acces de dor de Tăriceanu și Nicușor Dan, ca să nu mai spunem de Vasile Blaga și Vasile Gorghiu, tipa care trăiește cu viitorul prim ministru Isar. Dar, una peste alta, noile tăblițe de la Tărtăria Costinești anunță pentru România, în sfârșit, viitorul luminos dorit de Ceaușescu cam de prin anii 70 ai secolului trecut. Da.

Ajunși în București ne-am repezit la premiera Selfie 69, un film de Cristina Iacob, după scenariul ei, al lui Tudor Potra și al Mariei Spirache. Cu o sumedenie de actori mișto: Crina Semciuc, Olimpia Melinte, Flavia Hojda, Vlad Logigan, Alex Călin, Sali Levent, Răzvan Vasilescu, Alina Chivulescu, Maia Morgernstern, Alex Bogdan, Loredana Groza, Antonia, Răzvan Fodor, Radu Gabriel. Trei prietene fac un pariu nebunesc, interesant, incitant: Cine se mărită prima în trei zile câștigă nu știm ce. Începe o dramă bine susținută regizoral și actoricesc, poate nu de scenariu care are o construcție destul de subțirică. Sunt momente bune, comice, tandre, dure, sexoase susținute de o muzică excelentă. Pariul celor trei prietene eșuează, ele se întorc la dragostele dintâi. Nu rău de loc. Montaj bun, imagine corectă, dialoguri firești, inteligibile. Suntm convinși că noul Selfie al Cristinei Iacob va face o carieră mai babană ca primul.

Suntem mințiți în continuare de toată media. Grosolan. Laura Bretan nu se afla pe lista votanților americani, ci alți cinci finaliști. După cum știm a câștigat o puștioaică de 12 ani, după ea urmând alți cântăreți, 3 perechi, și o trupă de magicieni. Și, și mai grosolan, impardonabil, suntem mințiți cu numărul kilometrilor de autostrăzi pe care le vom avea până în 2030. Așa că, să știți: d-asta a căzut toată media de la noi, din cauza minciunii.

Denis

15 septembrie 2016

HOP

Bufnița din curtea noastră oftează în fiecare seară. Are diverse probleme: Pas cu Pas în chineză nu se vinde că puștii ăștia vin la mare doar cu gândul la deflorări, Costineștiul pute de dimineață până seară a hamsii chinezești, marea are numai bolovani la intrare și deci oftează, oftează, oftează. Și ca să n-o-ncurcăm ne zice mergeți la HOP.

Gala tânărului actor, HOP, începe brusc într-o seară. Tema de anul ăsta, 2016, este shakesperiană, Ne-bun pentru această lume. Și urmază trei zile de ceva care nu se înțelege, pentru că tinerii actori nu au dicție și nici nu sunt auziți neavând lavaliere, iar sala având o sonorizare de căcat. Așa că, noi, din sală, nu vedem decât niște tineri plimbându-se de colo colo prin scenă, cam la fel, indiferent dacă citesc scrisorile Ofeliei, dacă zic de Hamlet, de Romeo, de a 12 a noapte, de orice. Singura care a făcut eforturi să se facă auzită și avea și dicție a fost Raluca Radu, care a plăcut foarte tare. La un moment dat, din sală, doamna Mariana Mihuț a întrerupt spectacolul, în nicio calitate, și, în picioare, i-a rugat pe tinerii actori să vorbească mai tare și pe înțelesul tuturor. O clipă s-a putut, un minut, după care s-a revenit la normal.

Singurele momente mai luminoase din Gală, altfel era un eșec, au fost: Piesa Liei Bugnar, Cinema Curcubeu, jucată excelent de Ilona Brezianu, one women show despre o țigancă prostituată ajunsă critic ocazional de film, prestația prezentatorului Alex Bogdan, a cărui școală la emisiunile lui Bendeac se simt, și numărul colectiv al celor 30 de tineri actori participanți pregătit muzical și scenic de Ada Milea. Și atât. Apoi au dat premiile și ai vorbit foarte prost, incredibil de prost Dorina Chiriac, Felix Alexa și Ileana Lucaciu. Juriul a fost alcătuit din actorii Dorina Chiriac, Victor Rebengiuc, Ofelia Popii și regizorii Andrei și Andreea Grosu (???). Singurul care a avut prestație a fost Pino Caramitru, care a vorbit despre dicția actorilor, inexistentă, și care a avut cu Dor de Eminescu un recital excelent.

Seara, la hotel, bufnița ne așteaptă cu filmul românesc Cel ales, în regia și scenariul lui Cristian Comeagă. Cei doi actori, personaje principale, Bogdan Stanoevici și Laura Cosoi vorbesc o limbă românească pe care noi n-o putem descifra. Ei se mișcă de colo colo cu mașina, cu mai multe mașini, în jurul lor tot mor oameni, se mai și iubesc cu țâțele goale și el moare la final fără să-nțelegi un cuvând din ce-și spun și nu e bine. Lipsa de dicție a actorilor este cea care împiedică publicul românesc să intre în sala de cinema iar nu valoarea slabă a unor scenarii. Că multe filme slabe ne vin și din State sau Europa și nu se supără nimeni. Da, da, nu se supără nimeni.

Denis

14 septembrie 2016

Pepene pentru doi

În Costinești nu se găsește nimic de lucru. Nici în aer, nici pe uscat, nici pe mare. În afară de câteva alimentări, un bazar și mici furtișaguri aici nu te poți apuca de nimic. Asta în cazul că ai vreo 30 de ani, altfel stai la poartă și numeri mașinile care trec numai vara. Toate muncile de aici sunt sezoniere, țin o lună și jumătate. Într-o stațiune atât de mirifică, atât de tinerească și atât de urâtă nu există nicio benzinărie, nicio frizerie, nicio spălătorie de mașini. Și nici nu-ți rentează să faci. Cei mai temerari își deschid câte un butic. La care vând Pepsi și sticsuri. La fabrica de Pepsi din Constanța te obligă să iei și apă minerală la un palet de Pepsi. Pepsiul îl vinzi, apa nu. Sunt buticari care au dat faliment din cauza apei nevândute în sezon. Nu au unde o mai depozita. După ce muncesc o lună și jumătate, costineștenii se întorc acasă. Stau cu nevestele, ceea ce nu e bine, stau cu copiii, ceea ce nu e indicat, stau cu bătrânii lor părinți pe care nu-i pot suferi. Serile, cât sunt iernile de lungi, ei stau la gura sobei și citesc Pas cu Pas în chineză. Nu-nțeleg mare lucru, dar au timp. Costineștiul este programat să dispară de pe hartă cam prin 2050.

Hillary Clinton este bolnavă. S-ar putea să piardă alegerile din cauza asta. Dacă va fi așa ea se va retrage din viața publică și-și va cumpăra un apartament de două camere în Costinești. Cu vedere la Tuzla, că alea cu vedere la mare se vor fi epuizat. Dânsa va investi masiv în localitate. Va fi o șansă pentru Costinești. Doamna Hillary, cum îi vor spune consătenii, va înființa o școală de lucru manual de unde vor ieși lucruri bine făcute: cerneală, chibrite, zurgălăi de care economia României are mare nevoie. În discursul inaugural al școlii, doamna Hillary va spune: În anul 2036, România va fi a 10 a economie a Europei. De aceea, e bine ca Costineștiul să devină Capitală Culturală atunci, și deci decât să fabricăm și Călușari până atunci ca să aibă americanii ce dansa.

Seara ne-am zis să mergem la HOP, dar era deja târziu și am preferat să ne punem un film sovietic de prin anii 80, unul al lui Nickita Mihalkov: Pepene pentru doi sau cam așa ceva. Un tip vine în gară și cere un pepene. Dar era unul singur la bar. Fata care servea era tare frumoasă și-i dă străinului pepenele cu o condiție: Să-l mănânce amândoi, că și ei îi plăcea pepenele verde. Și uite așa din sâmbure în sâmbure cei doi se îndrăgostesc și pleacă împreună spre o bostănărie aflată lângă gară. Aici era un paznic rău, care nu le-a înțeles sentimentele și i-a luat la bătaie. Așa e în toate filmele rusești, cu bătaie. Dacă era românesc, filmul se termina neinteligibil, că nu-nțelegeai ce vorbesc personajele. Cam așa ceva.

Denis

13 septembrie 2016

Varză, varză vrem ostași!!!

O dungă galbenă la orizont. Cățelul de pluș care-mi păzește mașina, Domnu Mocea, zice: E porumbul. Ba nu, e soarele, zic. El: E floarea soarelui. Eu: Poate e galbenul de pe tricolor, galbenul care-l mână de mii de ani pe român la vitejie, viclenie, vorbărie sau cam așa ceva. Ne apropiem cu mașina. Facem stânga spre Costinești și ne dăm seama că galbenul nostru nu este decât mizeria din Costinești. Un Costinești din care Teatrul de Vară a dispărut mâncat de rugină, prostie, surpare, rea voință și altele, căsuțele de pe plajă sunt pline de șobolani, iar știrile mincinoase. Toată vara la teveuri s-a spus că Costineștiul duduie de turiști, ori, pe aici, a bătut vântul exact în iulie și august. Nu din cauza condițiilor de cazare, nu din cauza halelii, nu, ci din cauza mizeriei generale: ruine peste tot, tarabe urâte, peturi, capace de bere și oameni. Aici n-ai să vezi decât o lume cu care nu ești obișnuit: Cea care vine în spital în vizita de duminică cu pește, magiun și compot făcut de o mătușă. O singură rază de lumină în Costinești: Vox Maris. Rămâne însă de văzut cine pe cine îngroapă: mizeria pe Vox sau invers?

Costineștiul este o așezare fără istorie. Deci fericită. Se știe doar că un dac plecat spre Roma ca să întemeieze Imperiul Roman a ajuns beat la Marea Neagră, deci în direcție greșită, și când s-a trezit singur a început să plângă dându-și seama că latina vorbită de el de mii de ani s-ar putea să dispară în nisipurile necunoscute de sub hotelul Forum. Și tocmai treceau niște berze. Stoluri, stoluri. Dacul nostru și-a aruncat privirea spre cer și a zis: Varză, varză, vrem ostași!! În sensul că bîul de la varză se prununța vî. Berzele nu i-au adus dacului nostru niciun ostaș, dar auzind îndemnul, chemarea, dacii din Tuzla și 23 August au pornit spre Costinești. Aici ei au întemeiat așezarea, și-au făcut două bordeie și au început să cultive porci, usturoi și cartofi cum auziseră ei că fac proștii ăia din Italia pe care urmau să-i civilizeze. Femei găseau pe plajă și așa Costineștiul a intrat în marea familie a comunelor care au împânzit litoralul românesc din greșeală.

O plimbare seara în Costinești este o încercare dură. În bazar se vinde toată China: Brățări, hamsii, pălării, chiloți, iar hamsii, porumb, papuci, țoale la zece lei, mămăligă, iar hamsii, la radio urlă cineva electronic, ochelari de soare, jucării, picturi moderne la cinci lei, scoici de plastic, șaorma, clătite, gogoașa înfuriată, bere, suc, fructe de mare, inele și multe, multe altele într-un miros pestilențial vesel, hazliu, puternic. Vânzătorii sunt țigani burtoși, fericiți, politicoși, cu dinți de aur sau fildeș însoțiți de țigănci îmbrăcate la Paris sau Berlin.

Se pune întrebarea: Ce căutam noi, io, Tina Cumva și Domnu Mocea la Costinești. Păi, veniserăm la gala HOP a tinerilor actori. Gală care s-a ținut la Vox Maris. Și de aici începe o altă poveste, de cinci stele, dintr-un Costinești care ar trebui măturat, cu tot cu istoria lui, de pe fața pământului și reconstruit cumva elegant, de secol 21, cum știm că se poate în unele sate de pe Mediterană.

Totul e bine când se termină cu bine. Dar la noi a fost rău. În hotelul în care stăteam era DNA-ul într-un control de rutină, spaima litoralului în 2016. Am fost întrebați de unde avem bani de Costinești, că nu-i de colea. A răspuns Domnu Mocea în locul nostru, pentru că el ne cunoaște foarte bine: Din meditații. Și DAN-ul a fost mulțumit.

Denis

02 septembrie 2016

Jazz at Bran Castle 4

Cât e el de mic și de vesel, roșu în obraji și vânăt la vipușcă, ardelean în vorbe dar iute la vitejie Râșnovul este totuși a doua economie a Brașovului. A județului Brașov. Aici se fabrică mănuși colorate, un lift care te duce la cetate, spectacole medievale, minciuni că totul e bine, adică lucrul e bine făcut, canalizare cu capace stradale, frunze verzi, și celebrele echipe de fotbal FC Râșnov 1, FC Râșnov 2 la fete și FC Râșnov 3 la oldboy. Dar Râșnovul este important pentru România și pentru, mai ales, faptul că este un factor de stabilitate la Marea Neagră. Din vârful cetății Râșnov, celebră de acum pentru tunsura numită Gorghiu, se vede tot bazinul Mării Negre. Gărzi înarmate până în dinți veghează de aici ca niciun submarin turc, grec, bulgar, rus, american, egiptean sau de altă natură să nu intre în apele teritoriale ale țării noastre ca să șterpelească ceva. Pe acest amănunt și-a bazat domhnul Iohannis strategia de a exporta securitate, și de a face din Marea Neagră o armată solidă și neagră, lucru cu care bulgarii n-au fost de acord, dar le pare rău acum când mănușile de Râșnov au invadat litoralul Nisipurilor de Aur. De aceea când șeful nostru de oaste, Tati, a zis: La Râșnov, Tati, la concert!!, noi ne-am pus pantalonii galbeni, Tina Cumva fusta roșie, Adrian, Geo și Roxana cămăși verzi și ne-am dus în frumoasa Catedrală de sub cetate.

Aici am dat de trompetistul Markus Stockhausen. Era acompaniat Jork Brinkmann, violoncel și de Angelo Comisso, orgă. Proiectul lor, alături de tobarul Christian Thome s-a numit, se numește de fapt Quadrivium. Toți cei patru muzicieni sunt virtuozi ai intrumentelor lor și au o experiență muzicală extrem de largă. Muzica lor este aproape de jazz și de muzica contemporană, dar poate uimi și o audiență mai clasică. Cum s-a întâmplat și în Catedrala din Râșnov. Trompetistul german Markus Stockhausen este unul din cei mai versatili muzicieni ai timpuluii nostru. El excelează atât în jazz, cât și în muzica contemporană clasică. Grupul condus de el este deosebit de flexibil, se adaptează ușor la intervențiile cu baterie, instrument care a lipsit de fapt din concertul catedral. A făcut parte în schimb din concertul Festivalului de la Castel și a sunat dumnezeiește. Un grup elegant, melodios, foarte important lucru, și cu influențe populare în jazz.

Am plecat din Râșnov cu gândul să luăm varză. Ca să vezi cum muzica bună te aduce cu picioarele pe pământ. N-aveam varză noi ăștia de la Orizont. Foile de varză ne trebuiau la scris. Vroiam să lăsăm niște mesaje în sticle prinse bine în dop și să le aruncăm în Prahova, așa cum am văzut că au făcut Johnny Depp și Keith Richards în filmele cu pirați. Așa că am scris fiecare același mesaj și l-am aruncat în râu. A doua zi am fost sunați de la Marea Neagră: Bă, am citit mesajul, dar să știți că la raci, la cârciuma de la Mila 23 e închis.

Denis

01 septembrie 2016

Jazz at Bran Castle 3

Știri matinale. Încă în pat, Tina Cumva aduce cafeaua. Nu s-a trezit nimeni în tot Orizontul, pensiunea la care stăm. Pe ecran un reportaj despre meditațiile la fizică ale lui Iohannis de când era el ba meditator, ba primar, ba scriitor în chineză, ba cine mai știe, că nu se înțelege. O babă:Când îl vedeam venind cu genteluța aia mică, urcând în lift, tot blocul se umplea de fizică. Apoi, scotea un compas și ne apucam de fizică. Măsura apa, spunea că prima lege a fizicii e că apa curge la fel de repede ca sunetul. Sau mai încet. Că inundațiile nu veneau cu zgomot mare, te luau pe sus și așa mai departe, mânca-l-ar mama. Un copil: Noi, toată familia, nepoți, o mătușă din Cisnădie știm fizică de la domnul Iohannis. Dânsul ne-a meditat. Ne preda legile fizicii. O lege suna așa: Cine sapă groapa altuia te miri unde nu-i bine. Trebuie săpată într-un anumit loc. Moderatorul reportajului: În felul acesta, tot județul Sibiu este licențiat în fizică. Ba chiar și cele de dinprejur: Brașov, Hunedoara. De când domnul Iohannis dă meditații în județ, apoi în toată țara, olimpiadele la fizică se desfășoară sau nu se mai desfășoară, în orice caz sunt multe premii și premianți în fizică. Așa că ne-am îmbrăcat și ne-am dus la castel. Era seară deja, ne lipsea din dinamica noastră ceva legi ale fizicii și am șters-o la festival.

A treia seară începe cu Ulrich Drechsler, pian, și Stefano Battaglia, clarinet, în proiectul Litle Peace Lullaby. Aici cei doi încearcă să revigoreze arta ciclurilor muzicale, vor mixa influențe mediteraneene, orientale și scandinave. Amândoi sunt maeștri în a crea peisaje nesfârșite pline de sonorități frumoase, o atmosferă intimă și melodioasă. Cu doar câteva sunete, împărtășesc publicului o întreagă poveste. Intimitate, energie, pasiune și iubire, acestea sunt cele mai importante repere pentru cei doi muzicieni și reprezintă tocmai ce pretind de la muzică. Cu ajutorul instrumentelor lor, clarinet bass și pian, ei sunt capabili să exprime toate acestea.

Regalul serii s-a numit Jacob Young Trio: Jacob Young, chitară, Bendik Hofseth, sax și Paolo Vinaccia, tobe. Doi norvegieni și un italian ce trăiesc și cântă de mulți ani în Norvegia, un trio prefect închegat format din muzicieni experiementați cu sute de concerte și zeci de albume. O notă în plus pentru Paolo Vinaccia, un vrăjitor al bateriei, care a umplut seara de neliniște, iubire, frumos și muzică.

După care s-a băut moderat până pe la cinci dimineața. La Alisia și la Orizont. Vinaccia ne-a tratat cu niște scândură de porc umplută cu usturoi, ardei iute, boia, adică era vorba de porc uscat în primul război, dat prin iuțelile astea și mâncat de noi până la ruperea dinților după 100 de ani. Când terasa de la Alisia s-a umplut de dinți, noi, io și Tina Cumva ne-am retras. Era deja dimineață și începeau știrile. Era vorba de un reportaj în care domnul Iohannis îi medita la fizică pe Vasile Blaga și pe Liviu Dragnea. După meditație, domnul Blaga a declarat: Corupție să fie, da' să știm și noi. Că unde nu e corupție, nimic nu e.

Denis