29 mai 2015

Presa străină

THE MILITARI GLOBE - În nr de azi, 29 mai, 2015, cotidianul sugerează ca arestul la domiciliu al inculpaţilor români să aibă loc într-un singur bloc undeva prin Rahova, în felul acesta demonstrându-se şi utilitatea lui Vanghelie care stă cu ceasurile în mână până se construiesc asemenea blocuri, deci într-un bloc din Rahova în care să încapă toţi Elenii Udrea, toţi Hrebenciucii, da' toţi, toţi, toţi, şi să aibă un singur telefon, un singur televizor şi o singură bucătărie. S-ar economisi bani mulţi conchide spre final autorul materialului.

THE FINANCIAL CLEJANI - Un material despre apariţia în media a lui Zegrean, ăla îmbrăcat în mov care-şi dă cu părerea în fel şi chip. Acum zice că la noi, în România, căsătoriile gay sunt împotriva naturii, a bunului simţ, că nu aşa am vorbit cu turcii când le dădeam bir, că nu aşa s-a stabilit în cartea Adrianei Săftoiu, că nu aşa, că nu aşa. Stai liniştit, moş Zegrean, căsătoriile gay vor fi aprobate şi la noi, şi atunci trebuie să te pui pe lopata istoriei şi să ne laşi cu panseurile dumitale "înţelepte".

THE ARMAŞU MORNING - Un fotomodel feminin din com Armaşu, Zlatna, ajunge în patul şeicului Nu-idămnumele. Dânsa, o apetisantă blondă de 20 de ani, cu pălărie verde şi sânii mov, declară pentru acest periodic: "Toate ajungem în patul şeicului Nu-idămnumele, pentru că în modă nu încape decât Naomi Camppbel. Şeicul Nu-idămnumele din Qatar, Kuwit sau Oman trimite avioanele după noi şi noi ne bălăcim în piscine cu Victoria's Secret în paharele pline de şampanie, ascultăm muzică arabă sau olandeză, ciupim veveriţe de fund şi totul, dar totul este mai frumos ca la Armaşu, unde te ciupeau alţii pe tine şi medicul de familie te viola fără măcar să-ţi dea o fustă".

THE EFORIE NEWS - După modelul băcăniei pe care Woody Allen o are la New York încă din anii 70 ai sec trecut, şi care n-a fost închisă niciodată, un patron din Eforie şi-a deschis o băcănie în care vinde numai marmeladă. După prima zi, din încasări a vrut să finanţeze un film artistic. A făcut casting şi a ales-o pe Carmen Şerban pentru rolul principal. Onorariul ei era de 5.000 de euro pe zi. Ori patronul nostru nu vându-se marmeladă decât de 4 lei. Ceva nu se potrivea astfel că omul din Eforie l-a dat în judecată pe Woody Allen pentru dezinformarea opiniei publice şi denaturarea mediului de afaceri, însemnând, conchide rechizitoriul, că americanul nu din banii băcăniei face filme cu Cate Blanchet şi Alec Baldwin.

THE ROLAND GARROS TIME - În meciul bătrânilor de pe arena principală a turneului parizian, Ionescu Quintus a ieşit la egalitate cu Iulian Vlad, 6-6, 5-5, 8-8.

Agenţia CĂLIMARA

28 mai 2015

Lupta

Turcii ocupaseră bazele Oriccum şi Vlora, Albania. Ăsta a fost de fapt semnul că vor să cucerească Europa şi să ţină în şah, peste Adriatică, Veneţia. Erau anii 1300. Aveau în plan să zdrobească Budapesta, Viena, toate stătuleţele alea mici germane şi, în final, să asculte ceva muzică bună la Paris.

Era într-o dimineaţă de toamnă lăptoasă, una din alea în care-ţi pare rău că te scoli din pat sau nu trăieşti în secolul 19 când s-a inventat motorul cu abur. Eu, îmi povesteşte Magdalena Cippi, eram cu Hassan în pat. Casa noastră era nu departe de singurul pod care despărţea Europa de Imperiul Otoman proaspăt format. Vorbeam cu Hassan că să ne mutăm la Bucureşti, unde taxele sunt mai mici datorită lipsei infrastructurii, adică dacă nu existau poduri şi şosele nici taxe n-aveai de ce să plăteşti. Simplu. Şi ne făceam socoteala să luăm cu noi şi o carte de contrucţia podurilor, una contra vomatului şi un dicţionar de limbi, că pe vremea noastră se vorbeau, numai la noi în jurul podului, cam 300 de limbi, că nu se înţelegea nimeni cu nimeni.

Ei bine, exact atunci pe pod a apărut un ienicer cu un porumbel în mână. L-a slobozit cu porunca de a blestema Europa dacă se împotriveşte cuceririi otomane. Şi pasărea şi-a luat zborul şi a aterizat fix la noi în volieră. Noi ne pregăteam să plecăm, cum am zis, la Bucureşti. L-am luat cu noi.

Ne-am făcut casă cam prin Militarii de azi. Era o apă acolo, Ciorogârla, peste care am făcut un pod. Primul care l-a trecut a fost ienicerul. Urla cu sabia scoasă şi omora tot ce-i stătea în cale. L-am trimis pe Hassan la luptă, în ideea că dacă turcii nu erau opriţi acum nu aveau să mai fie opriţi niciodată sau măcar următorii 1.000 de ani.

Hassan şi-a luat sabia şi a fugit spre Bolinitin. Şi-a schimbat numele în Ion Gh Vasile din Bucşani, a otrăvit fântânile, a ascuns femeile într-un crâng pe care-l ştia numai el, a mâncat porumbelul şi a trimis vorbă turcilor că e dispus să dea bir. Aşa a început de fapt cucerirea Europei, cu lupta românilor împotriva turcilor, cu rezistenţa lor împotriva unor asiatici răi, cu turbane şi harem.

N-aveam niciun motiv să nu cred ce spunea Magdalena. Mai ales că stăteam în pat în apartamentul meu din Eroii Revoluţiei, şi la ştiri era ceva cu Vanghelie şi ceasurile lui Geoană. Vreo trei, patru cred. Unul arăta într-o parte, altul în alta, unul nimic iar al patrulea era orientat spre un bordel ascuns prin clădirile de lângă Cişmigiu. Acolo, la Cişmigiu dacă te duceai, să zicem, băteai la uşă în ideea că să-ţi îndulceşti mersul spre casă, la nevastă. Băteai de două ori lung, odată scurt. Şi-ţi deschidea Magdalena.

Denis

25 mai 2015

Fundeni 5

Ceaţa intra pe geamul salonului, n-am să ştiu niciodată de ce, cu ştiri din 1970: produse vietnameze la toate alimentarele din ţară, făină trei nule, laptele Similac mai bun, mai ieftin, peştele oceanic pe toate mesele, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a hotărât de ieri greutatea şi lungimea băţului de chibrit. Ascultam, ne făceam paturile, şi auzeam hărmălaia de sub balcon.

Acolo, sub cardiologie, mase de oameni veniseră să mă susţină la operaţie. Mii de oameni şi sute de prieteni care abia încăpuseră pe poarta de la şoseaua Fundeni. Printre ei: Eftimie Murgu, vânzătoarea de pâine de pe Echinocţiului, jumate de Obedeni, Ljuba, Marius, Mihnea, Tina Cumva, Luca, un astrolog, un trimis al imperiului otoman care avea sarcina să ocărască medicii dacă operaţia nu reuşea, un hocheist mediocru, doi tâlhari pe care-i ştiam dintr-o deplasare la 2 Mai, câţiva agitând pancarte şi lozinci mobilizatoare sau nu, dar de susţinere pentru mine: Ceaţa şi poporul rus/De mâncare a adus, Doi paşi cu paşi înainte/Un pas cu pas înapoi, Tu, Denis nu te lăsa/Operaţia-i a ta sau Medicii dacă te vrea/Să aducă şi halva.

În fapt, operaţia mea era simplă, nu necesita o aşa mobilizare: excelentul profesor şi conferenţiar, chirurg H.M., şeful secţiei cardiologie descoperise mai de mult o arteră la mine în picior care era cea mai veche din lume. Ea trebuia extrasă şi dusă la cel mai mare muzeu de antropologie din lume pentru a completa tabloul Homo Sapiens vechi de milioane de ani. Mie, în locul ei mi s-ar fi pus o arteră din lemnul recuperat din tăierile ilegale din România, fiind astfel şi-o formă de protest la aceste vandalii.

Pe masa de operaţie am adormit rapid. În visul care a început se făcea că eram hoţ de iepuri. Hoţ de iepuri din alte vise. Adică cine mai visa pe planetă ceva cu iepuri, hop şi eu. În seara în care ieşisem la furat, eram îmbrăcat cu o salopetă neagră şi cu o coroană de muşcate pe cap. Nişte muşcate din alea roşii. În care zumzăiau albine. Şi după care alerga un zmeu. Da, un zmeu. Era prietenul meu, Zmeul Florică.


Denis

24 mai 2015

Fundeni 4

Roşiile, spune nea' Moise, vecinul meu de pat care venise ca şi mine pentru arterită ceva cu angiografie apoi stent sau bye pass da' avea şi o ureche cu care nu auzea şi asta îl deranja mai ales când nu auzea hârciogii că-i vin la furat, roşiile, spuse nea' Moise sunt fala unui gospodar. Înţelegi? Mai zise: Intri în curte şi din zece mii de metri trei mii ai cu roşii şi le arăţi copiilor sau invitaţilor, mai bine zis numai invitaţilor că copiii nu vin, le arăţi şi zici:E?, şi invitaţii cad pe spate de invidie, te apreciază pentru munca depusă, pentru tot. Dacă le vând? Nu. Sunt ale copiilor. La noi, în Teleorman toată lumea face pentru copii. Unii sunt în Irlanda, alţii în Spania sau Bucureşti, ale mele, că am cinci fete, sunt toate în Bucureşti ca să zic aşa, da' numai una e la Paris, la o casă de modă, înţelegi? Deci copiii nu mai vin la "roşii"?, arunc aşa timid o întrebare ca să nu-l destabilizez şi să cadă de la balconul în care vorbeam amândoi în pijamale, amândoi uitându-ne în curtea Fundeniului acum ocupată de sute de ţigani. Nu, din păcate, copiii nu mai vin la ţară. Şi-atunci pentru ce am făcut şi fac io toate astea, se întreba nea' Moise cu privirea pierdută spre Pantelimon. Tot el: pentru dracu', io cu bătrâna mea am rămas singuri şi roşii nu mai mâncăm de mult. Le aruncăm în fântână.

Nea' Mitică, cel cu cervicala şi stenturile, vreo trei, de pe inimă, care stă în stânga mea, mă vede că citesc Ismail Kadare, nu ştie cu ce se mănâncă dar se simte obligat să-mi arunce o discuţie la nivel, cu subiect de tratat agricol. Uite, bă, nea' Denis, io am cinci mii de metri pătraţi la Moviliţa. Cumpăr mereu seminţele cele mai bune de roşii, castraveţi, gutui, ardei, vinete. Le sap, le ud. Uneori îmi iese, alteori, nu. Păi, ce, dacă rămâneam la bloc ce făceam? Aşa, am lăsat apartamentul fiului meu cel mai mic, că avem trei băieţi şi două fete, şi ne-am retras aici. Fac, aşa, o recoltă, ce să zic?, de vreo cinci tone din fiecare. Din prune scot o ţuică bună, slabă ca la 30. Şi-mi chem copiii duminica la un grătar sub nuc. Nu prea vin. Au alte treburi. Că de Ai Ti, că ork şop la mare, că una din fete e medic la Tulcea şi acolo dă-i cu peşte cumva, şi gata, adunările noastre de familie au ţinut cât copiii au avut câte patru cinci ani. Că te întrebi: cui laşi toate astea? Cui laşi mândreţe de roşii, de ardei, de nuci?

Barza care aducea copii în satele celor doi nu mai trece de mult pe la nea' Moise sau nea' Titi. Vizează alte gospodării, unde se întâmplă acelaşi lucru.

Pe aeroportul din Londra aterizează un Tarom. Din el coboară copiii lui nea' Moise, nea' Mitică, tanti Florica, nea' Vasile şi alţi nene şi tanti care trudesc la roşiile lor inutile cu toată sudoarea şi puterea de care sunt în stare. Nici unul din copii nu avea roşii în traistă. Pentru că lumea se schimbase, în bine sau rău, n-are importanţă iar acest lucru nu ajunsese şi la urechile nenilor Mitică şi Moise. Şi nici n-avea să ajungă vreodată.

Denis

23 mai 2015

Fundeni 3

Stăm pe balconul salonului cu perfuziile după noi. Nea' Moise spune ceva de roşiile lui din Tâncăbeşti, ceva că dacă stă departe de ele ruginesc sau le mănâncă păsările. Nea' Moise este internat pentru cervicală. Îi pun alta sau mai multe, nu s-a înţeles exat după relatarea lui asupra discuţiei cu medicul. Că poate de metal. Un înlocuitor de metal, sau poate un cauciuc colorat, materiale care pot înlocui cervicalele cu succes. Aşa o fi, îi dăm dreptate.

Suntem la etajul şapte şi peste albastrul oraşului nu apare niciun nor. E doar ceva praf puternic, adică poluare în zona Delfinului, fostul Circ al Foamei de pe timpul lui Ceauşescu. Şi totuşi, în balcon apare un porumbel vechi. Ne dăm seama de asta după mantia-i kaki şi veche, după casca oţelită de infanterist. Şi aia roasă şi ruginită cât cuprinde. Zice că vine de la Mărăşeşti, unde armata română are nevoie de ajutor. Colegii mei îl privesc cu teamă, înţelegere, miştocăreală spunându-i că suntem în 2015 şi că Mărăşeştiul s-a terminat de mult. Eu îl iau în serios. Şi sunt dispus să merg cu el pe câmpul de bătălie.

Dau perfuzia jos, iau un halat alb, o bonetă, pasta de dinţi, papucii. La Mărăşeşti, bombele germane cădeau în neştire. Tranşeele erau pline de soldaţi români care mai de care mai răniţi, mai morţi sau mai dispuşi de un atac surpriză. De cum am ajuns am fost luat în primire de o femeie foarte frumoasă, Ecaterina Teodoroiu, care mi-a dat o puşcă şi-un steag. Am atacat amândoi. Nemţii s-au speriat şi au fugit înspre Târgovişte. Noi doi după ei. Măcar că eu eram îmbrăcat de spital, dar vitejia mea umplea cu verde, roz şi albastru orizontul şi făcea ca gloanţele să ne ocolească.

În tabăra de noapte ne-am îndrăgostit. Focul încetase şi atunci între mine şi Kati, cum aveam să-i zic toată viaţa, s-a declanşat un fior al iubirii. Ne-am sărutat şi sărutul ei mi-a scăzut tensiunea, aşa că i-am spus: hai, la spital, ai să vezi că acolo putem trăi sănătoşi până la adânci bătrâneţi. Dar nemţii?, n-a-nţeles ea. Lasă-i, îi zic, vin din urmă băieţii.

Ajunşi în salon, am apucat masa de seară. Am făcut prezentările în tot spitalul: Io şi Ecaterina Teodoroiu. Ne ţineam de mână, astfel că acele care-mi veneau din perfuzie se împrăştiară pe jos. Sora şefă ne-a repartizat un salon separat. Alb, alb imaculat în care noi am făcut dragoste. Multă dragoste, învioraţi de masa de seară la care avusesem macaroane fără zahăr. Am adormit.

A doua zi m-am trezit singur. Kati îmi lăsase un bilet: "Băiete, fă-te bine la cap şi hai pe front. Ţara are nevoie de tine".

Cu o lacrimă-n colţul salonului m-am întins cuminte pe pat. Acum asta fac: mă fac bine la cap. Îmi pun flori în urechi, coroane de salcie, ascult Royal Blood şi caut finanţare la ARCUB pentru a-mi echipa o armată cu care să atac Germania.

Denis

22 mai 2015

Denis, Studio, România!

S-a schimbat scandarea pentru că
azi 22.05.2015
ora 19
la cinema STUDIO, București
se-ntîmpla premiera filmului DOAR CU BULETINUL LA PARIS.
Un eveniment marca DENIS.
 Dați năvală!

Fundeni 2

Dimineaţa devreme, dervişii atacă spitalul. Cu gesturi ritmate, aparent dezordonate, se mişcă după o muzică numai de ei ştiută sau auzită, dând rotocoale cu hainele largi ca fustele, cu turbanele albe şi lungi ca ale safarienilor din Africa de Sud. Sunt surorile şi infirmierele Fundeniului, care aduc pe etaje: siringi, pâine cu magiun, unt, pastile, bună dimineaţa, bilete de ieşire, norocoasele bilete de ieşire din spital, cărucioare, voie bună, parfumul salcâmilor, eleganţa dimineţii răsărită din mlaştina Pantelimonului care se vede de pe balconul Cardiologiei. Radioul lui Emil tocmai îşi dă ultima suflare în faţa anunţului că urmează vizita: azi, dna parlamentar Ana Birchall, şi l-am închis.

Agitaţia plăcută, de acum obişnuită a cardiologiei este stricată de nea' Lincan, vecinul meu de salon. El trebuie să se ducă la baie. Baie care are uşă termopan. Nea' Lincan suceşte clanţa în sus. Uşa nu se deschide. O suceşte puternic spre exterior, nu se deschide. Clanţa este împinsă cu forţa spre interior, Uşa nu se clinteşte. Cu o mişcare vioaie, nea' Lincan, de fel din Ştefăneşti, prinde puternic clanţa, se ridică de la pământ în două picioare şi cade cu putere pe ea. Uşa nimic. Este momentul să intervin, îmi zic. Uite, nea' Lincane, vezi că mânerul clanţei este la orizontală? Îl apuci şi tragi niţel în jos. Nea' Lincan face la fel. Uşa se deschide. Bucuros intră să-şi facă ceva nevoi. Stă o oră, de am crezut că a adormit. Dar nu, iese, şi începe din nou să streseze clanţa. O trage în sens invers. În sus. Dă un picior uşii şi aşa mai departe. Plictisit îi arăt cum se închide.

Îngrijorător este că, niciunul din pacienţii văzuţi de mine pe etajul inimii nu ştie să deschidă termopanele de la uşile balcoanelor sau saloanelor şi că clanţele se strică, în tot spitalul, de câteva sute de ori pe zi. Că te întrebi: de unde or veni oamenii ăştia.

E deja ora zece şi prima vizită este posibilă. La nea' Lincan a venit fie-său să-l radă, iar cu el acest tânăr avea un copil. Al lui. Copilul venise din curiozitate. Nu era mort să ştie spitalul. Nici să vadă surorile. Nu. Nea' Lincan spusese aseară la telefon că vecin de salon i-a venit unul care citeşte. Şi puştiul s-a apropiat de cărţile mele. N-a zis nimic. Le privea, mă privea, am vrut să-i dau un măr de la Mihnea, el s-a mirat tare de bujorul meu înflorit, pe care-l am pe noptieră de la Laura şi, învins, s-a retras.

La prânz, în balconul deschis au apărut primii porumbei sălbatici. Unul era roşu cu pene galbene subţiri. Altul albastru cu pene albe groase. Doar unul era normal şi doar el vorbea. Mi-a zis: Din pomul căzut toată lumea taie lemne. Ai grijă, nu sta prea mult la pământ. Şi-a zburat. Eu mi-am notat ce-a zis cu un pix verde, Ba nu, cu unul alb. Ba cred că cu o seringă. Acum am un tatoo.

Denis



21 mai 2015

Fundeni 1

Noaptea, spitalele, ca şi oraşele sau ţările sunt mai mari. Fundeniul pare un oraş asediat de fluturii nopţii. De miliarde de fluturi uriaşi ai nopţii. Culoarul care te duce la lift, dimineaţa are zece metri, noaptea două sute.

În primii zece metri ai plimbării pe culoarul nopţii treci prin copilărie: mama nu-ţi dădea voie să te joci cu furculiţele de argint, tata era plecat, mama-ţi spunea ceva de bine, că adică bea untura aia de peşte mai repede, tata era plecat, mama te trăgea în sus şi în jos ba la grădiniţă, ba la şcoală, ba pe la câte o prietenă de-a ei care se mira cum creşti cât alţii în zece, tata era plecat.

În alţi trei zeci de metri treci prin adolescenţă: primele mingii de basket, primele flirturi, o bicicletă furată nu se ştie de la cine, Bob Dylan, tata la Ghencea Militar sub o lespede groasă pe care scrie PCR 1921 ceva de genul ăsta, liceul plin de fete care cuminţi, care nu prea şi diriga care te aprecia pentru compunerile cu Ana are mere.

Sora te strigă să-ţi facă injecţia. Injecţiile de fapt. Una în burtă, una în mână, una în ceafă, una în călcâi, în total trei sute de injecţii. Nu mai ieşi la plimbare, rămâi în salon. Vecinul de pat, Emil, doarme şezând în fund, ascultând radio. RRA. Acum sunt melodii cu Eross Ramazzoti. Să fi dansat în salon? Nu l-am trezit, mă gândeam că noaptea e cel mai bun sfetnic, dar nu descoperisem încă pentru cine. Era ora trei.

Noaptea, cum spuneam, toată noaptea lumii îmi intră pe geamul salonului. Odată cu tremurul şoselei Fundeni. Odată cu mirosul salcâmilor înfloriţi şi a porumbeilor sălbatici care vin să bea cafeaua de dimineaţă cu noi, cu mine şi cu Emil, omul cu dializa.

Denis

15 mai 2015

Telegramă de la Denis

Care e indisponibil momentan, cu telefonul deranjat sau cam așa ceva.
Zice Denis, și vă rog să notați cuvânt cu cuvânt:
”Pe 20 mai, la Târgul de Carte, Iohannis își lansează cartea Pâș cu pâș.”
A bon entendeur, salut!

11 mai 2015

Doua la un leu 68

Continue mirari suedeze:

1.  Traiesc printre oameni cu mari tendinte suicidare. N-am vazut nicaieri pe planeta asta, doar aici, cetateni care sa vorbeasca la telefon în timp ce merg cu bicicleta, adica avînd o mîna pe mobil si cealalta pe pedalo-mobila, trecînd în viteza prin spatele masinilor care ies din parcare sau oprindu-se, pur si simplu, pe strada, ca sa vorbeasca la telefon. În timp ce claxonam ca proasta în oras un cetatean care-si oprise boii pe o strada îngusta (sens unic, din care jumatate ocupat de masini parcate), acesta îmi zice, senin si extrem de turmentat pentru ora 15.00: "Pai a sunat telefonul, nu trebuia sa raspund??"

2. Sun la policlinica pentru o înnoire de reteta. Raspunde robotul: "Pentru cutare si cutare apasati 123456 si *. Toate liniile sînt ocupate si nu e nici o sansa sa vorbiti cu cineva azi. Pentru urgente uitati-va pe site-ul cutare. Daca sînteti pe moarte sunati la 112. Pa!"

08 mai 2015

Printre sute de desene

Caci m-am apucat de desenat. Dar nu despre desene e vorba, ci despre ce-am mai facut eu în ultimul timp. Da, am desenat. Mdea, am scris prea putin si nerelevant pentru blog. A, si am facut turism pe-aici prin jur. De unde si minunatiile astea de poze. Despre cum am ramas eu fara telefon fix si cu numarul în aer, alta data. Tare-mi place sa fiu clienta în Suedia: ei gresesc, eu tre' sa repar. 
Revenind la poze, e vorba de o plimbare la Copenhaga, unde m-am dat si eu cu barca, în sfîrsit, si am acostat la Cristiania.
Printre turisti asiatici se zareste si hidrobicicleta reginei Danemarcei. 
Am descalecat deci la Cristiania, dar se pare nu sînt prima românca în trecere prin zona libera.
Nu se vede bine? Detaliu aici:
Mdea. Jamaicanii, mai cu dare de mîna, si-au facut casa:
Danezii agata si ei lacate de poduri:
Si-napoi la turnul malmö-ean cel rasucit:
Denis, predau legatura!

Pat cu Pat şi reforma învăţământului

După ce scrisese cu destulă uşurinţă voluumul ştiinţific Pat cu Pat, în care demonstra odată pentru totdeauna că un pat de două persoane aruncat de la balcon cade întotdeauna cu partea unsă cu unt pe covorul instalat pe trotuar şi că un pat scufundat într-un foc de circa nouă metri pălălaia el, focul, dizlocă o cantitate de pat egală cu greutatea lui iniţială, pentru că pe parcurs, arzând, patul se mistuie şi foloseşte la ceea ce astăzi noi numim resturi menajere, deci după ce a dat omenirii acest tratat, domnul Lob Ma din comuna Bucşani, jud Giurgiu, se apucă să scrie fenomenala lucrare Berzele.

Ei bine, Berzele, era un nou concept economic de reformă totală a învăţământului românesc şi consta în simplul fapt că nicio barză nu mai avea voie să aducă copii care să nu ştie engleza, vioara, limba română, geografia şi în special geografia ţărilor sărace, Mali, Senegal, în care să nu poată fugi de bună voie, deci copii gata învăţaţi, cu Bacul luat, în felul acesta economisindu-se la bugetul de stat miliarde de euro. Pentru ca aceste miliarde să nu se piardă totuşi, ele vor fi împărţite partidului cu cele mai multe berze pe cap de membru.

Fotografiile care însoţeau acest fabulos tratat de reformă a învăţământului românesc arătau cuiburi de berze dispuse strategic în jurul maternităţilor. Iar procurarea copiilor pentru integrarea în acest modern sistem de învăţământ era simplu: ieşea o mamă cu gemeni pe poarta maternităţii. Barza îi răpea şi zbura cu ei în codru des. Acolo, păsăroiul se punea cu bătaia pe ei până bieţii copii învăţau pe dinafară latina, matematica, fizica sau chimia. Ajunşi ditai găliganii, copiii era distribuiţi la facultăţi. Simplu, colosal tratat, care, află domnul Lob Ma, fu adoptat imediat de parlamentul României.

E linişte acum la domnul Lob Ma în casă. O ceaţă din anii 50 pe fereastră. Un foc în şemineu aducător de veşti triste. Un şoarece zburând printre scaune, aşa că domnul Lob Ma stinse, obosit, lumina.

Denis

06 mai 2015

Realitatea Românească 2

Domnul Ninel Simferopol din sat Poşta, judeţ Giurgiu, ştia că sosise vremea să se lase de fotbal. Avea 82 de ani, nouă copii nu prea harnici şi cinşpe nepoţi îngrozitor de proşti, cu care nu se juca, nici plimba vreodată. De neveste noi ce să spunem, dacă el nu vorbea niciodată? Aşa că într-o după amiază luă un volum gros editat de toate guvernările române din 89 până acum, în 2015, numit Pariul cu Agricultura, cu intenţia de a-l studia şi a pune în aplicare pe petecul lui de curte ideile îmbogăţirii prin cultivarea pământului.

La prima pagină scria: Se cultivă pe suprafeţe mari legume viabile, vandabile, gustoase cum ar fi roşiile, care aduc un câştig de 500% pe metru pătrat. Asta îi convenea dlui Ninel: cultivi o roşie şi scoţi cinci sute. Aşa că cultivă roşii pe şase sute de metri pătraţi din mia pe care o avea curtea lui situată la marginea unei păduri în care veneau şi acum zmeii s-o caute pe Frumoasa din Pădurea Adormită.

Recolta fu uriaşă. Domnul Ninel o încărcă în Merţanul luat din banii pe care-i câştigase ca fotbalist profesionist şi se duse cu roşiile la aprozarul din satul lui. Gestionarul nu i le luă zicând că el le vinde pe ale primarului chiar dacă sunt mai scofâlcite, mai negre şi sunt de fapt prune. Îl sfătui să se ducă la un mall din Pantelimon.

La Corra i se ceru doi lei la kil doar ca să i le bage în depozit, încă cinci lei ca să fie scoase la vânzare, şi o taxă în avans de opt lei la fiecare kil vândut. La Carrefour i le vindeau şi-i trimiteau ei banii. Sau îi dădeau telefon să vină să şi-i ia. La Metro fu arestat pe motiv că cu roşiile lui vrea să destabilizeze roşiile din Turcia aduse de senatorul cutare. La Obor i se spuse să-şi bage minţile-n cap iar la fabrica de suc de roşii şi bulion din Feteşti i se spuse că anul ăsta fac suc de roşii şi bulion din cartofi, că sunt mai ieftini ca niciodată.

Domnul Ninel Simferopol se întoarse acasă. Aruncă cât colo volumul şi-l sună pe antrenorul lui de fotbal de la echipa locală. În acel an, echipa Fotbal Club Poşta ieşi campioană naţională iar în Champions League îi bătu pe Bayern, Real Madrid şi FC Barcelona cucerind trofeul.

Denis

05 mai 2015

Realitatea Românească

Domnul Argint Temistocle, de profesie contabil categ IV avea 70 de ani. Răsfoia acum revista Lungimea la Bărbaţi şi se gândea: oare contează numărul anilor sau viaţa din cei 70 de ani? Sau vieţile? Că ce-am făcut io până acuma? Nimic. A fost comunismul ăla idiot, apoi tranziţia, acum pas cu pas şi io nimic. Ce-o să zic la nepoţi? Ultimile pagini ale revistei erau cu un reportaj despre Simona Halep şi atunci domnul Argint simţi un imbold, adică ceva care se chema "acum e momentul".

Îşi luă racheta de tenis sub braţ, îi spuse nevesti-sii că se duce la Rolland Gaross şi dispăru în ceaţa dimineţii. La târgul din Bolintin, la berea de dimineaţă, unde erau douăjde mii de oameni, unul văzu racheta şi se oferi să io cumpere. O dădu greu pe o vacă. Cu vaca o luă spre Ciorogârla unde auzise că sunt curse de vaci cu premii mari. La târgul din Ciorogârla cursa nu începuse şi în singura cârciumă din sat unu-l văzu cu vaca şi-l întrebă pe domnul Argint cât vrea pe ea. O dădu pe doi iepuri. Aşa îşi dădu seama domnul Argint că ajunsese un negustor versat şi că-şi ratase viaţa, da' măcar acum avea ce spune nepoţilor. O luă înapoi spre casă.

La Bolintin târgul era în plină desfăşurare. Unul din cârciumă îl văzu pe domnul Argint cu iepurii. Îi dădu o vacă pe ei. Domnul Argint luă vaca şi o luă spre Ciorogârla, că acolo erau curse de vaci. Îl văzu unul cu vaca şi-i dădu un bou pe ea. Acu', domnul Argint, ca orice om cu fler economic, schimbă direcţia şi o luă cu animalul spre Bucureşti, că auzise că la Billa se caută carne de bou.

La Billa fu întrebat dacă are bon fiscal pe bou. Nu, nu avea. Fu arestat pe temeiul legii: Cine fură azi un ou e perfect, da' un bou? Boul îi fu confiscat şi i se dădu în loc un bon cu proces verbal de reţinere.

După 10 ani se întoarse acasă. Avea acum 80 şi ceva mai multă experienţă. Chiar foarte multă, că nici n-avea ce să mai spună nepoţilor. Era, în această dimineaţă, pe veranda casei sale din Ogrezeni, şi răsfoia revista Lăţimea la Bărbaţi. Pe ultimile pagini era un reportaj despre realizările preşedintelui Klaus Iohannis. Simţi un imbold, ceva ce-l urni spre marile aventuri ale vieţii. Luă din cuier volumul Pas cu Pas şi dispăru în ceaţa dimineţii.

La târgul din Bolintin, unde cincizeci de mii de oameni beau ţuică de la şase dimineaţa, unul văzu cartea şi se oferi să io cumpere. Îi dădu pe ea o raţă.

Raţa mac, mac, mac şi aşa mai departe.

Denis

04 mai 2015

Din ciclul Aventuri Banale, astăzi O aventură pe Vasile Lascăr

Ne-am hotărât să ne luăm cardul de sănătate. Pentru cine nu ştie, micuţul card roz este folositor în cazuri extreme: când ţi se rupe piciorul şi toate spitalele sunt închise, la coadă la cartofi, la ANAF ca să reclami că spitalele sunt închise, la pasta de dinţi de pe periuţă şi la multe altele. Na-am îmbrăcat frumos, că adică să ne vadă ăia de la CASMB că merităm cardul. Adresa? Strada Vasile Lascăr 27.

O luăm pe Vasile Lascăr, nu găsim niciun număr, nicio numerotare. Pe la piaţa Gemeni apare pe un bloc nr 135. Dar în care parte să continuăm? Nu mai e nicio numărătoare zeci de blocuri. La un moment dat, când ne aflam spre Colentina, apare nr 182. Deci eram în direcţie greşită. O luăm spre Armenească. Mai vedem un nr pe o instituţie, UTI, adică nr 35, zicem: stai că suntem pe aproape. Şi o luăm pe linia tramvaiului spre Armenească. Dar aia era altă stradă, care dădea în bulevard şi Italiană. O luăm înapoi, şi după o oră de căutări vedem o coadă babană. Zicem: aici e! Şi ne-am aşezat la coadă fără să mai întrebăm de nr. Acolo era şi după două ore ne-am luat cardul.

Străzile din Bucureşti n-au numerotări. E câte unul ici şi colo. Numele străzilor apar rar, că nici cu cardul de sănătate nu le găseşti. Dar pas cu pas le treci pe toate.

Aşa că ne-am dus la Ogrezeni. De la Ogrezeni, Tina Cumva a zis: Hai acasă prin Mihăileşti. Apoi, cale de 25 de km nu apare niciun indicator, că a trebuit să întrebăm din cârciumă în cârciumă unde dracu-i Mihăileştiul ăsta.

Oare trăim într-o ţară fără indicatoare, fără numere la străzi? Se pare că da.

Denis