Jurnal de bord - 2008

S-a asezat toata lumea?
Ca incepe Jurnalul de bord 2008!
Plecam din Paris cu Lufthansa. Greu cu boardingu’! Fata cu biletele, careia ii sufla din spate si de zor sefa de tura sau cam asa ceva, o incurca rau de tot: avem 3 zboruri de facut, in nici unul nu avem locuri unul linga celalalt, zborul de la Munchen, de peste 4 ore, pare deja complet (la fata locului era cam gol, cel putin in vagonu’ din spate unde am stat noi). Ce i-am cerut noi era imposibil de obtinut, am inteles, in schimb ce ne-a zis ea ca se rezolva (locuri la geam macar) n-am vazut. Pina la Munchen reusim sa stam impreuna, gratie unui domn care se asezase deja pe unul dintre locurile noastre – pentru ca era la culoar, pentru ca era si el separat de tovarasul de drum. Noroc ca eram consolati in avans cu 2 vouchere a 10 euro bucata (sa ne tinem gura dupa?) de care am cumparat multa apa – pe care a trebuit s-o aruncam inainte de ultimul control.
La Munchen, la intrarea in avionul spre Pekin (Beijing pre chinezeste), rugam o angajata Lufthansa sa ne schimbe locurile. Se poate, cum sa nu. Printre dinti ne scapa, cu referire la incepatoarea de la Paris, “proasta aia” si ni se spune taios ca nu se face sa-i insultam colegii de companie. Si inca nu vazusem ca insultata ne separase si in ultimul avion, catre Qingdao (se pronunta “tzintao” si e numele celei mai raspindite marci de bere chinezesti)!
Bun. Lasa ca drumu’ e lung, noaptea scurta (4 ore maxim), pentru ca zburam spre est, direct spre soare. Nu mai avem bafta de anul trecut, sintem si raminem la “Economic”. Avionul nefiind plin, serviciul e rapid si ai senzatia ca esti incojurat de o armata de insotitori de zbor (sau care bip o fi termenul politically correct pentru steward/-esa).
Ajungem numai bine la Beijing, pe la 11 dimineata la ei, ora 5 romaneasca. Atmosfera e grea, laptoasa – poluare?
Cum iesim noi din avion se pornesc mii de sirene coltoase. Ce-o fi? Incepe razboiul? Poporul chinez incremeneste oriunde s-ar afla. Mai apoi aflam de la jurnalul de prinz de la televizor ca era vorba de minutul de reculegere in amintirea victimelor cutremurului din 12 mai. Eram in cea de-a doua dintre cele 3 zile de doliu national.
Controlul de frontiera. Ceva nu e in regula. Normal. Capitanul de vapor trebuie sa demonstreze ca e capitan. Scoate livretul maritim care nu e bun in ochii de chinez, pentru ca nu scrie “Seaman’s Book” pe el. Cine-i garanteaza legatura intre sea si maritime? Mai vin unu’, doi, trei si tot nu reusesc sa se convinga (ei pe ei, ca pentru noi totul e clar). Pina la urma sint scoase pe taraba brevetele care prezinta adnotari in engleza. Uf, trecem!
Luam trenul automat spre terminalul cu bagaje si curse interne. Avem timp de cascat gura si niste yuani prin buzunare asa ca ne cumparam cana oficiala a Jocurilor Olimpice de la Beijing 2008 – one world, one dream dupa slogan.
In aeroport iarasi am avut senzatia ca chinezoaicele sint neterminate sau prost construite. N-au gratie in gesturi, merg tirindu-si pantofii de parca ar fi slapi, sint prost proportionate si au fete de tarancute venite in premiera mondiala la oras.
De la Beijing la Qingdao zburam intr-un avion mic, vechi si plin de lume. Inainte de a urca nu s-a putut realiza modificarea biletelor ca sa avem locurile impreuna – duduia chinezoaica era realmente ingrozita cind am intrebat-o daca e posibil sa ne schimbe biletele. In avion insa, toate insotitoarele au pus suflet de la suflet si ne-am trezit pe ultimul rind, linga usa de la toaleta care a stat mai mult deschisa decit inchisa. Poate nu stiti care e starea de spirit a toaletelor in China: trecuta bine de 40 de zile, necuratita, neudata si fara aerisire.
In China cea adevarata cu noi.
E cald, dar aerul nu e umed. Picla alburie continua sa ne apese. Mergem spre oras, o ora cu masina pe autostrada care traverseaza un fluviu, alte riuri si terenuri inundate, pe poduri fara numar. Peisajul e pe alocuri dezolant, cu dealuri mestecate de excavatoare, zone mari in paragina, plantatii de plopi si pomi fructiferi, parcele mici cultivate cu sapa… De-a lungul drumului dam peste lucratori ocupati cu matura si stersul prafului. E bine ca se munceste (in restaurante exista chelneri supranumerari si in magazine vinzatori asijderea). Se circula prost, cu depasiri pe stinga si pe dreapta, printre camioane vechi si ruginite.
Partea de oras in care intram pare saracacioasa, e in mod sigur prafuita, cu magazine inghesuite, ateliere murdare cu gura cascata in strada. Drumurile sint ca pe la noi. Se construieste enorm, cartiere rezidentiale intregi – dupa cum vedem si in Romania pe toate gardurile. Sute de blocuri cu zeci de etaje si fara nici un magazin de la care sa-ti iei o piine.
Mergem (iarasi??) la un Birou de Imigratie. De data asta ca sa iesim din tara, de bine ce-am intrat. Ca o sa urcam pe vapor, in santieru’ lor, da’ n-o sa mai fim in tara lor. Viza mea expira astfel. Da’ mult m-a mai tinut intrarea unica intinsa pe 30 de zile. Pentru ca nu sint membru de echipaj, m-as putea bucura de 2 saptamini exclusiv pe vapor. Sint vizibil dezamagita cind primesc vestea ca n-o sa am voie sa parasesc vaporul (ca-n Japonia, acum 2 ani, numai ca de data asta nu e vorba doar de o escala amarita). Sint atit de bosumflata incit agentul imi da, de la el din buzunar, un shore-pass pe care tre’ sa-i l inapoiez personal. Sarumina, boierule! Se procedeaza si la un control de bagaje. Ia sa vedem, la intimplare… cin’ sa fie cin’ sa fie!? Remarc, cit stau cu degetele incrucisate nu eu nu eu, ca cetatenii cinstitei republici populare nu prea au incredere unii in altii, fiind noi la al nu stiu citelea control de bagaje. Domnu’ capitan, ia aduceti dumneavoastra valiza la picior si prezentati-ne continutul! Sper sa nu fim luati in ordinea numerelor de pe tricou, ca la mine in valiza se afla materialele de sustinere morala a bietilor marinari… Hai c-am scapat!
Vazind cit avem de mers din santier pina in oras ma intreb la ce-mi trebuie tidula. Parca sintem pe soseaua de centura cea desfundata de la Bucuresti. Incerc sa trec peste senzatia de saracie, mizerie, vechi, dezorganizare, santier permanent fara cap si fara coada, cartiere de blocuri goale semanate in plin cimp. Dealuri intregi sint maruntite, in continuare, de excavatoare. Multe case darimate, praf, iarasi saracie, rugina…
Cam asta a fost prima zi de vapor. Dupa 18 ore petrecute pe drumuri am ajuns direct pe colosul golit complet, cu bulbul scos la O2, ruginit si chinuit pe laterale de trecerile prin canalul Panama. Las’ ca o sa arate ca nou dupa revizia asta tehnica, proaspat vopsit si stralucitor.
Prietenul meu de anul trecut, second cook, promovat intre timp, gateste la fel de prost si mai putine feluri decit predecesorul sau.
Welcome on board, M’am!
Huangdao
Ca sa nu mai stau cu ochii in tavan inca o noapte, sint anuntata ca trebuie sa-mi scurtez somnul zilnic de la prinz, pentru ca la ora 5 o sa plecam spre orasul din apropiere – Huangdao, o bucata din Qingdao mi s-a explicat sau asa am inteles eu. Traversam o parte din santier (alta poveste), ne urcam in masina super-intendentilor si iesim fara probleme. Drumul e acelasi, dealuri roase, blocuri pe izlaz, totul este nou, trotuarele sint bordate cu flori. Se pare ca orasul e obligat sa avanseze catre santier, altfel nu-mi explic parcelele de zgiriie-nori pe care le intilnim in calea noastra. Totul e nou, da, parca scos din tipla sau in constructie. Orasul insa pare gol, cu strazile lui largi, putinii oameni se feresc de gaurile din trotuar (capacele de canal se afla sub nivelul marii) sau de masinile, si alea putine, care nu dau in nici un caz prioritate pietonilor. Pai la numarul de apartamente pe metrul patrat ar trebui sa fie deja masini parcate pe a treia coloana si cozi la semafoare de nsphe minute. Iata ca nu-s. Ca apartamentele or fi ele multe, da’ sint si goale in acelasi timp. Pe mai toate geamurile vezi anunturi cu numere de telefon, presupun ca sint de vinzare sau de inchiriat cel putin.
Schimbam niste bani:1 $ = 6,88 yuani, iar 1€ = 10,50. Daca nu apare asa si pe burtiera la Realitatea inseamna ca am luat teapa. La Mall cu noi, desi eram avertizati ca nu o sa gasim preturi chinezesti adevarate acolo, ci momeli pentru lucratorii din santier (ca turisti no way sa gasesti prin cartier, pe bulevardele gen Victoria socialismului). Se poate minca bine si pe strada, ieftin si picant, 1 yuan o tepusa cu diverse parti de moluste, aaa, fructe de mare. Berea nationala, deci si locala, e Tsingtao, fireste. Pe blocuri, indemnuri heirupiste gen munca innobileaza, scrise si in engleza pentru parazitii de occidentali ce sintem.
Mall-ul e marisor, capcana pentru naivi ca de-alde noi. Ne tinem tare pe pozitii si cumparam doar niste statuete cu simbolurile anilor chinezesti si un tricou cu stafeta flacarii olimpice (de la magazinul oficial), de amorul artei. Intram in magazine de bijuterii din jad (cu preturi pina la citeva mii de euro) si in unul de leacuri stravechi, cu tot felul de radacini in cutii pretioase si broaste testoase uscate si bagate in pungi de plastic. Trag repede o poza, insa vinzatoarea (una dintre sutele din magazinul asta) imi face gesturi disperate de nu nu nu. Nu e voie, aha, vad eu pe geam cind parasim shopping center-u’.
Hai si la masa, ca intre timp se face ora 7 si cade intunericul (pe-aici se lumineaza pe la 4.30 dimineata). Intram intr-un restaurant cu aer de bomba locala si ne alegem de mincare de pe pozele de pe pereti. Exista si farfurii expuse, dar si ele, ca si pozele, arata un produs diferit de ce ne vine noua pe masa. Mincam un soi de ciorba in care s-a turnat, generos, un borcan de 250 de grame de piper si s-a tocat vreo juma’ de kil de ardei iuti. Dupa care primim niste raviole umplute (chiar asa, cu ce?) si prajite si alte raviole fierte, cu un gust mai neutru (dar deja ne pierise pofta de mincare). Intr-un final, trei persoane cite am fost, am mincat si-am baut de 100 de yuani, ieftin ca braga. Iarasi, la toaleta se merge numai in caz de extrema urgenta si se evita aruncarea ochiului in bucataria care e imediat linga. Unii mai priceputi in ale electricii vor incerca sa nu se uite in tavan, pentru ca risca sa fie marcati pe viata de ingeniozitatea chinezeasca in materie de fire, cabluri si alte minunatii aducatoare de curent electric.
E noapte de-a binelea. Ceata se lasa jos de tot, asa ca nu mai vedem virfurile blocurilor – chiar, cum o fi sa deschizi geamul si sa te trezesti printre nori? Cum banuiam, se vad putine ferestre luminate, asta daca nu or sta cu totii la ultimele etaje, invizibile la momentul acela.
Luam un taxi, astea nu lipsesc, si ne intoarcem spre santier. Acum pot sa spun ca ne intorceam, da’ in clipele acelea nu ne dadeam seama, nu se vedea la 2 metri inaintea masinii. Aici faza lunga se aprinde cind iti vine o masina din fata, dupa care treci pe aia scurta ca sa vezi daca mai esti pe sosea.
Trecem de poarta unu fara probleme si-i dam de inteles soferului ca vrem sa inaintam cit de mult se poate. Coborim la poarta a doua, ii lasam citiva yuani bacsis, iar el se bucura ca un copil de bomboane inainte de masa. Nici acolo nu ne deranjeaza nimeni cu vreo intrebare, prin urmare inaintam rapid (mama, ce frig s-a lasat!!) spre poarta a treia unde paznicul citeste de zor. De asta aveam eu nevoie de shore-pass, ca sa am ce sa mototolesc in buzunar.
Dupa vreo jumatate de ora de calcat cu atentie printre fiare si altele, ajungem si noi acasa. Pe linga vapoarele enorme cu spatiu locativ de penthouse, se inghesuie cabinele metalice cu paturi suprapuse ale chinezilor proletari.
De dormit, toata lumea cred ca doarme la fel. Mai putin eu, care uneori nu dorm (mai) deloc noaptea.
No sky, no limits
Ceva de genu’: nu ai cer, nu ai limite! Ca la noi pe santier nu vedem cerul prea des, iar chinezii cam lungesc pisica pina ne crapa noua nervii.
Azi, in mod exceptional, ajungem cu privirea pina la Qingdao (de atins cu ferry-boatul, dar nu sint indeplinite toate conditiile). Se poate vedea amplitudinea proiectului de marire a santierului, toate dealurile din jur sint farimitate.
Santierul e un loc unde se construiesc sau se repara vapoare. In cazul nostru e un santier de reparatii – revizia tehnica, menaj din pivnita in pod care se face o data la 5 ani. Ce vedem daca rotim capul de la stinga la dreapta, inainte si inapoi, intr-o frumoasa panorama? Vapoare, macarale, camioane, containere mai mari si mai mici (casutele de odihna si socializare ale muncitorilor), fiare ruginite (la nivelul ochiului meu celui profan), biciclete si scutere cu sau fara chinezi calare, hangare imense… si marea.
Zilele sint de doua feluri: cu si fara cer.
Ziua fara cer e cea in care ceata e atit de adinca incit acopera totul. Soarele abia daca strapunge platosa fumurie. Sint zile in care nu vezi la cinci metri in fata ta, de te miri cum de reusesc muncitorii sa dea cu pensula! Uneori mai si ploua, o mocaneasca enervanta care lipeste praful de insulele plutitoare, insa trimite pictorii in somaj tehnic.
Ziua cu cer aduce soare, deci caldura… Tot mai pluteste o ceata fina, alburie, ingrosata de praful nisipului trimis, sub presiune, pe coca. Ce mai aer respiram si noi!
Vapoarele (imense, mijlocii sau cu liniii elegante, ca al nostru) se aliniaza cuminti, uneori parcate in linie dubla, legate unul de celalalt si de doc cu parime groase intinse la maximum. Sint cel mult doi metri distanta intre ele. Motoarele torc in surdina, cosurile fumega discret, vaporul asteapta rabdator sa fie cosmetizat. Este deschis pe toate partile, sint scoase scoicile aduse de apa de mare, elicea este reparata si slefuita, ancora curatata, lanturile vospite, se sterge praful din cale si se sufla bine in bujii.
Pe santier lucreaza vreo 4000 de muncitori chinezi plus sute de superintendenti de toate natiile. Se vorbeste multa engleza si se consuma multe zimbete in conversatiile cu chinezii. Stiu sa zic doar „multumesc” – „xiè-xie” (in transcrierea universala numita hanyu pinyin) – un fel de „şi-şi”. Ne straduim mult, mai ales la restaurant sau in taxi, sa spunem citeva cuvinte, proaspat scoase dintr-un ghid de conversatie, da’ nu prea sintem intelesi si atunci oferim cartea spre lectura, cu degetul sub cuvintul maltratat… Chinezii nu sint prea priceputi in a citi transcrierea asta universala (si totusi am inteles ca se invata in scoala), iar caracterele chinezesti sint prea mici pentru ca ei sa inteleaga ceva. Oricum, apreciaza efortul nostru de a comunica pre limba lor – care suna atit de diferit in gura lor, au 4 tonuri, de’, plus unul neutru. In plus, limba lor e unitara doar la nivelul scrisului (de unde si transcrierea unica, pentru a se intelege intre ei macar asa), caci pronuntia se pare ca difera mult in functie de regiune. Asta da limba de invatat in noaptea dinaintea examenului…
Cu toate aceastea, chinezii sint amabili, foarte zimbitori si deschisi. Le-am cerut putina piine si mi-au oferit o bucata intreaga. Nu-i nevoie, xiè-xie, doar un pic, sa gust. Nu prea buna, cruda, alba ca zapada… Chinezii din partea de nord, unde ne aflam, consuma griu sub forma de piine si paste, iar cei din sud orez.
Mincarea la restaurant este ieftina, asa ca se maninca mult in oras, chiar si la serviciu. Pe la orele 11.30-12.00, tot chinezul lasa ciocanul, pensula sau ce tine el in mina, isi ia gamela la subtioara si pindeste bufetul ambulant: o bicicleta sau scuter cu un carucior in spate plin cu bidoane de plastic sau metal, un sac cu piine. Isi cumpara sau isi primesc mincarea si se aseaza la masa, pe jos, pe casca, in grup. Asta daca nu au cumparat-o de la intrare, unde la orice ora din zi (chiar si la cele tirzii din noapte) sint tarabe cu mincare, fructe, diverse porcarioare ca la Dragonul Rosu. Aceeasi oferta am gasit-o si in magazinele lor de cartier, cu preturi fara concurenta.
Treci pe linga ei si faci fotografii ca un hot, fara sa ceri voie, iti zimbesc si eventual se iau de git ca sa iasa poza frumos. Inainte de a minca se spala pe miini la chiuvetele de linga toalete (a caror mizerie sare in ochi de la distanta). Este scris cum ca apa ar fi potabila, insa eu prefer sa sufar de sete pina ajung pe vapor.
Dupa masa trag cite un pui de somn intinsi la soare pe vapoare, stind pe vine pe un trotuar, la umbra, sau chirciti in magaziile lor intunecate, pline de fum. Ici colo vezi rufe sau cearsafuri intinse la uscat.
La intrarea in santier sint cabanele in care dorm pe paturi suprapuse, asta daca nu se intoc spre orasul plin de blocuri goale. Ii mai vezi aparind dintre darimaturile unui sat aproape demolat - probabil pentru a face loc unui alt cartier rezidential. Cred ca dupa cutremurul de azi-noapte (daca asta a fost zdruncinatura pe care am resimtit-o cu totii pe la 23.15), s-a rezolvat si acest detaliu locativ.
Sint multi, dar treaba inainteaza uneori greu, ca le cam place sa traga chiulul, ii tot vezi ascunzindu-se prin unghere, ataca mai multe fronturi, dupa care le lasa balta, asa ca vaporenii sint nevoiti sa recurga la tot felul de siretlicuri pentru a-i grabi.
De altfel se munceste zi si noapte, in fiecare zi. Nu stii daca e duminica, daca nu te uiti in calendar. Sau daca nu te afli pe vapor, pentru ca e zi de pizza.
Addenda
Adica ar mai fi niste lucruri de spus despre frumoasele tinuturi in care ma gasesc, precum si despre oamenii care le populeaza. Atita cit a intrat in cimpul meu vizual, sa fim bine intelesi. Cind zic „chinezi” ma refer la cetatenii cu ochii oblici cu care am avut placerea sa impartasesc oxigenul din spatiul public sau aproape (ca cei doi care acum ma privesc pe geam, de dinafara, catarati pe schele, noi locuind pe vapor undeva pe la echivalentul etajului 9).
Frumoasele tinuturi deci. Am aflat ca ne aflam in partea tarii cu cea mai mare dezvoltare economica. La fel, in partea cea mai noua a orasului Qingdao. Pentru cine are amintiri sau poze, aduce cu zona Unirii mult mai inghesuita, fara strazi, bloc linga bloc, care inca in constructie, care goale (adica seara nu vezi lumini aprinse, ca perdele nu-s la nici un geam). Alei lungi de blocuri, unele prevazute cu panouri solare. In jur, cimpuri necultivate, case darimate, dealuri maruntite. La ora la care aceste rinduri apar pe site, Jocurile Olimpice s-au terminat deja si ati putut sa va faceti o idee despre China si poate si despre acest minunat oras olimpic.
Intr-o seara am luat un taxi de pe strada – cineva s-a oprit la semnele noastre, ne-am dat seama ca era un taxi particular. Soferita vorbea putina engleza cu accent inteligibil. Asa am intrat intr-o rezidenta de blocuri, inchisa cu gard metalic, cu poarta pazita de militari. Intram fara probleme – ca si pe santier, de altfel, ca sa lasam in fata casei un tovaras de drum. Aleile sint curate, pe marginea trotuarelor sint ornamente florale, oamenii misuna in slapi si budigai pina la nonstop. Gratii la geamurile de la parter, etajul unu pe alocuri, sau chiar doi si trei. Citeva locuri de parcare, doar 2 masini in cartier, se vede ca oamenii nu-si permit… Muncitorii acestia cistiga cel mult 200 de dolari pe luna (sa zicem 1400 de yuani), oricit de ieftina ar fi mincarea, nu se poate trai din banii astia. Se poate ca apartamentele din rezidenta respectiva sa fie inchiriate muncitorilor de pe santier, pentru ca altfel nu si-ar putea permite sa cumpere unul. Se pare ca un metru patrat de constructie costa 1000 de dolari – cam salariul pe o luna al unui sef pe santier. In plus, muncesc cel putin 6 zile pe saptamina, au concediu numai daca familia lor se afla la celalalt capat de tara (5 saptamini), iar daca fac prostia sa se casatoreasca local, dupa un timp se considera ca familia lor este la fata locului, si atunci adio concediu.
Si totusi, exista o clasa bogata, pentru ca vezi masini 4X4 sau luxoase, restaurant scump, magazine de firma.
Se circula in continuare haotic, pe strazile largi, prevazute cu cel putin doi benzi – am vazut o motocicleta venind, din fata, pe banda unu a sensului nostru de mers. Virajul se ia dincoace de masina care da sa iasa – si care, automat, trebuie sa-i faca loc celei care vine din dreapta, iesind si mai mult in strada, masina care vine din stinga trece pe banda cealalta si tot asa. Eventual calcind apasat linia continua dubla. Daca ai ghinionul sa mergi pe jos, chestie care se intimpla foarte des, incearca sa traversezi cit mai putin, pentru ca masinile NU se opresc cind esti pe trecerea de pietoni. Ai voie, in schimb, sa te opresti la mijlocul marcajului, ca sa lasi masina sa treaca.
Am gasit o piata de cartier, colorata, urit mirositoare, murdara. Tarabe cu mincare la tot pasul. Mai ieftin ca in piata nu exista. Iti iei piine, clatite imense umplute cu ei stiu ce, fidea cu legume, gogosi – chinezii prajesc mult si indulcesc exagerat mincarea. Frigaruile se prajesc la secunda, le fel alunele, cirnatii si restul mincarurilor la care nu m-am putut uita suficient de mult incit sa si retin despre ce era vorba. E prea murdar si miroase mult prea urit.
Mincam, desigur, intr-un restaurant chinezesc, specializat in fructe de mare. Nu stiu cum se face ca noi nu gasim legume pe masa unde se prezinta farfuriile cu ingredientele in stare cruda – in asa fel incit sa nu-ti poti face o idee despre produsul final. Ciorba de vita (in traducere libera) e piperata si iute, dupa cum ne asteptam. Inainte de inchidere, angajatii se reunesc in jurul meselor, fiecare cu o bucata de piine din care musca in timp ce pescuiesc cu betele din castronul cu fiertura. Unii au voie sa-si ia mincare la pachet, in aceleasi oale inflorate pe care le vad pe santier si pe tarabe in Obor.
Declar ca nivelul meu de toleranta in ceea ce priveste mincarea chinezeasca a fost atins cu virf si indesat asa ca esuez la Pizza Hut – scumpa fata de bombele in care mincam de obicei. Pizza e acceptabila, daca dai la o parte carnea. Mincare, in sfirsit, zic ca tot europeanul insensibilizat dupa atita farmec chinezesc.
Inapoi la santier. Picura, sintem amenintati cu ploi de citeva zile. Se pare ca in alte zone sint inundatii. Cumparam pepeni de la poarta, doi cu 2 euro, pret de sfirsit de iulie in Romania. Cumparasem deja cirese de la piata si ni se scursesera ochiii dupa caise. Peste drum, citeva baruri dotate cu fete care vorbesc engleza si „fac orice”.
Seara, macaralele isi intrerup vaietele. Muncitorii si-au facut baie si dorm in cabanele cu paturi supraetajate. Ritmul e incetinit, dar nu se opreste, totusi, niciodata. Qingdao Beihai Shipbuilding Heavy Industry Co., Ltd. are ambitia de a deveni cel mai mare santier de nave din lume. Si poate reusi, pentru ca se munceste in draci, disciplinat, cu metoda, cu viziune, cu politia in coasta.
Bine ca plecam miine.
Vineri 13
Ziceam, la sfirsitul ultimei relatari, ca aveam sa plecam a doua zi de pe santier. Aiurea. Am plecat dupa 2 zile (cu toate au fost 15), spre disperarea norvegienilor, colegi de celula (am fost doua vapoare in doc), care venisera numai pentru repararea elicei.
Da’ si cind ne-am pornit! Pilotul era asa de grabit sa ne vada plecati, ca a si lovit usor vaporul lateral, zgiriind frumusete de vopsea proaspat aplicata. Noaptea, semineul s-a curatat cu un foc de artificii: curcubee de scintei ce atingeau cerul inainte de a se topi in mare.
Prima oprire o facem, dupa nici o zi, la Shanghai. Stam peste noapte, n-apuca nimeni sa iasa (bine, ca eu iar n-aveam shore-pass, ca vizitator ce ma aflu pe vapor). Chinezii iar vor sa ne faca vint din pupa si ne trimit pilotul inainte ca marfa sa fie incarcata. Toata lumea admira, de pe punte, cum sint incarcate ultimele containere. Se ridica scara si pornim.
Se pare ca arhitectura zonei se va schimba, se va renunta la sensurile giratorii, la parcarile de vapoare si vaporute, asa cum le stiam eu de anul trecut.
Cum am iesit din apele teritoriale ale Republicii populare, s-a si ridicat ceata. Miracol! Acum avem vedere directa la nori. Tot cu aceeasi ocazie a inceput sa mearga si ceasul din sala de mese (care sta de obicei). Remiracol!
Unul dintre cei doi cadeti pe care ii asteptam pe vapor (baietii aia care fac clatite duminica) a fost trimis inapoi, de la Kaohsiung la Hong Kong pe motiv ca pasaportul ii expira in mai putin de 6 luni. Incercam sa dam de el la celebrul hotel Panda, insa in cele 10 minute de convorbire direct prin satelit sintem pasati de la unul la altul, fara ca nimeni sa reuseasca sa scrie corect numele baiatului. Ne intrebam daca prostia e mandatory pentru a fi angajat acolo.
Coborim usor, cu Vietnamul pe dreapta, Filipinele pe stinga, si trecem pe linga niste insule numite Crescent Group. De unde atita imaginatie?? In drumul catre si printre tropice ma bucur de o jumatate de ora de plaja, singura de pina acum, pentru ca e din ce in ce mai cald, deci mai dificil de stat cu burta la soare.
De-acum e oficial: intram intr-o zona indelung supravegheata de pirati, care o sa ne tina pina traversam canalul Suez. Desigur, vaporul e prea mare, prea inalt, inainteaza prea repede pentru a fi inhatat de niste capete de mort cu picioare de lemn. Insa trebuie sa ne facem temele si ne-apucam de exercitii, printre care unul nou-nout, de lupta anti-pirat. Nu trece mult timp si emit o teorie de toata frumusetea, cum ca la mijloc e mina lui Sarkozy, ca prea se potrivesc toate: santier in care s-a vopsit vaporul (ca sa dea bine la camera, nu se face sa salvezi o rabla ruginita), o ruta care trece prin cele mai fierbinti zone (numai in Nigeria si Brazilia nu ajungem), doua rade in cartierele periculoase, viteza de croaziera… Toate se leaga, va spun eu, pentru a da ocazia micului om de stat de a mai imbraca inca o data costumul lui Superman!
Exercitiu de abandon cu vint si delfini care ne-au luat vaporul ostatic. Marea vinata isi arata, gonita de vint, cite-un ochi turcoaz inspumat, iesit din adincurile rascolite. Marea, adica vuiet prelung si gemete de animal ranit.
Azi noapte am traversat o parte din strimtoarea Malacca, in cautarea unui loc unde sa ne aruncam ancora. Pe radar apar zeci de cabluri submarine, pe harti sint trecute zone de exercitii pentru submarine si zone unde se arunca substante explozive… E noapte cu fulgere pe o bucata de cer, cu vapoare adormite sau ametite, care trebuie trase de mineca, pentru ca incurca pe toate lumea.
Malaezia de o parte, Singapore ca o enclava, si Indonezia de cealalta. Telefonul mobil e inebunit si nu stie carei retea nationala sa-i dea prioritate. Ma gindesc ca oamenii care stau prin zona se trezesc ca au utilizat roamingul s-o sune pe tanti Florica de peste drum. Eu primesc un numar special pe care pot fi sunata si sms-izata gratis. S-o creada ei c-o sa-l folosesc.
Pina miine seara program de voie, iar la prinz gratar cu tot echipajul pe punte…
Marea leganare
Pe cind Romania vota de zor la al doilea tur de scrutin al alegerilor locale, noi paraseam portul Tanjung Pelepas.
Dar povestea incepe cu doua zile mai inainte, pe cind stateam in rada in raza portului malaezian, dar foarte aproape, in acelasi timp, si de Singapore. Cele doua tari sint ca Romania si Bulgaria, Dunarea lor fiind strimtoarea Malacca.
In port intram pe seara (in preziua votului, deci). In dreapta cheiul, in stinga padurea de magrove sau mangrovele pur si simplu, adica arborii care cresc direct in apa.
La ora 8 e deja intuneric bine. Vine agentul cu lista de dorinte (pe care i-o transmisesem cu citeva zile inainte) gata bifata si rezolvata – parca eram vedetele alea care cer buchete de trandafiri cu tija de 27 cm. Ar veni si telefonul mobil, cu conditia (si acum intram in plin film, „Moartea domnului Lazarescu”, desigur) sa avem un incarcator de Nokia. Care aveti, ba, un incarcator de Nokia? Tacere socata in walkie-talkie (astia clar n-au vazut filmul), dupa care cineva rechizitioneaza incarcatorul bucatarului.
11 noaptea ne gaseste in statia navetei, pe care trebuie s-o luam pina la micul centru comercial al portului. Acolo gasim restaurant, internet, magazin non-stop si ce-i mai trebuie lucratorului ca sa se destinda (biliard, de exemplu).
Intram la cantina. In sala mare, plina cu mese si scaune din plastic, cam murdara, intr-un capat se aflau doua impinge-tava destul de dubioase. Ne riscam. In dreapta, la o tejghea unde se plateste, vad o fata cam imbracata pentru cele 30º de la ora respectiva, plus batic pe cap. Nu se aprinde nici un beculet pina in momentul in care ma duc sa ma spal pe miini la una din chiuvetele amplasate pur si simplu in fundul salii (adica in stinga, cum intri). Acum imi dau seama ca privirile spun mai mult decit „o femeie alba in port” (ma obisnuisem deja cu degetele chinezesti ridicate in semn de „ok, ce mai bucata”); realizam ca ma aflam intr-o tara musulmana destul de riguroasa, imbracata intr-un tricou fara mineci si pantaloni scurti. Ups.
Pe cind Romania se odihnea inaintea alegerilor, noi primeam provizii: brinza, salata proaspata, fructe, piine, iaurt, ciocolata… Am zis ciocolata?
N-a sosit nici o ciocolata. Noroc cu Snikersu’ si Marsu’ cumparate in port, plus citeva pungi de cipsuri.
Am plecat deci duminica pe la ora 15.30. Mai mult de-o zi am tot traversat strimtoarea Malacca – strimta strimta, da’ uneori nu-i vezi malul.
Trecem pe deasupra insulei Sumatera – adica ar fi undeva in stinga noastra – si pe linga o gramada de insule indoneziene, cu tot cu retea pentru telefonie mobila, pre numele lor Pulau plus ceva. Sumatera a fost greu incercata pe timpul tsunami-ului din 2004, fiind ea foarte aproape de un platou adinc care a favorizat formarea de valuri uriase.
La ora 20 am intrat in Oceanul Indian, zic hartile, adica am trecut linia imaginara care separa strimtoarea Malacca (devenita si mai larga) de Oceanul Indian. Linia e imaginara, insa trecerea o simti fizic, vint taricel, mare un pic agitata si vapor care parca se da cu sania pe derdelus.
Vin zile grele, pentru ca incepe marea leganare.
Din lac in put
Ramasesem la intrarea in Oceanul Indian, degraba clatinator de vapoare si mai ales de continutul dinselor.
Inaintam spre vest, zgiltiiti intr-un numar de zile, dupa cum urmeaza:
Ziua intii. Ploaie tropicala. Daca nu esti atent, nici nu o sesizezi. De parca Dumnezeu ar stoarce din cind in cind buretele cu care scrie tablele legii. Sau de parca ingerii ar arunca niste lest din nacela pentru a usura din pacatele doritorilor de vacanta in Rai.
Ziua a doua. Am trecut repede pe linga Sri Lanka, prin sudul ei, insa am avut retea la telefon timp de citeva ore, am primit pina si cursul valutar (acolo nu s-a aflat inca de trecerea la leul nou si greu).
Ziua a treia. Trecem printre insulele Maldive, situate intr-o preafrumoasa mare, numita Lakshadweep Sea. Cine si-a luat bilete in Maldive si-a luat si teapa, pentru ca ploua scurt si des. Ei, cine are bani de Maldive isi permite si-o umbrela mai mare, asa, cit tot cearsaful de plaja. Schimbam marile ca pe sosete. Acu’ sintem in Arabian Sea. Iesim din constelatia Maldivelor si ne apropiem constant, da’ cam incet pentru gustul meu, de Marea Rosie. La vreo mie de kilometri in fata noastra – Africa, cu vedere la Somalia. Dedesubt – insulele Seychelles. Frumos, nu? Poate pe harta, ca in realitate bate vintul puternic si ploua. Incep sa dorm prost, mincarea sta in git si nu vrea sa coboare, echilibrul se obtine cu greu intre tangaje si ruliuri executate gratios pe o mare in spume.
Ziua a patra. Am petrecut o noapte grea. Am dormit foarte putin. Trecem printr-o zona cu turbulente, resturile unei furtuni, printre valurile mari vaporul se clatina rau de tot. Speram ca o sa fie ultima zi dificila, miine urmeaza sa intram in Marea Rosie, cu valuri mici si de gasca. Pe la ora 15 sintem in pana, in plin ocean. Avem citeva minute de non-zgiltiiala, cit timp vaporul poate sa tina piept valurilor. Vintul pare a se calma. Ne rugam cu totii sa ajungem cit mai repede in golful Aden, la intrarea in Marea Rosie. Cel mai apropiat punct se afla, la vest (in fata noastra) insula Suqutra. Spre nord se afla Pakistanul, iar spre nord-est India (imensa tara). Odata intrati in golful Aden o sa avem Yemenul in dreapta si Somalia in stinga.
Ne-am oprit asadar in mijlocul oceanului, in deriva, pentru ca nu putem arunca ancora (n-avem noi lanturi de 3000 de metri). Ne cam invirtim in jurul axei, batuti de valurile rautacioase si asteptam pret de doua ore sa se remedieze defectiunea. Dupa care pornim cu toate pinzele sus, pentru a recupera intirzierea. La ruliu, tangaj, mare infuriata se adauga si vibratiile in exces. Mersul pe scari si pe culoare a devenit alpinism extrem. Pe usa de la bucatarie apare un nou anunt retinut de un magnet, pus fara indoiala de echipa de thailandezi care fac munca de femeie de serviciu: „Nu calcati, ca podeaua e proaspat data cu ceara”. Toata lumea calca. Nu s-a gasit nici un smecher care se adauge „fumati-o” sau macar „aprindeti-o”.
Glumim, glumim, da’ noaptea dinaintea zilei a cincea e alba de-a binelea. Bag de seama ca oceanul s-a prins ca vrem sa ne luam talpasita si-si arata ultimii colti cariati sub forma de valuri ranchiunoase. De nesuportat. Bineinteles ca primesc de nenumarate ori toate asigurarile „asta nu-i nimica” si „de ce nu dormi, ma’am, pe canapea?!” (care te clatina ca in leagan), ca e orientata altfel decit patu’ (in care te intorci pe toate partile ca gogoasa in cratita)!
Ei, dar la ora la care scriu eu aceste mici rindulete, am lasat Oceanul Indian in spate (sic sic sic) si ne bucuram de marea aproape calma (oleaca de hula tot a mai supravietuit) din golful Aden. Se pregatesc cartusele de tigari spaga (in felul asta nu o sa se eradice in veci fumatul, da’ se pare ca numai asa se traverseaza canalele pe lumea asta).
Dupa marea leganare urmeaza marea insolatie, ca in Marea Rosie e cald rau.
Incepem cu 28º in cabina.
Cu vaporul prin desert
Marea devine, din neagra catran, albastra rau. Si e atit de calma incit ma intreb daca nu am visat valurile scandalagioace din zilele trecute. Nu, nu, ca peste insulele Filipine a trecut un ciclon care a ingrijorat toata populatia filipina de la bord. In golful Aden apa e atit de lina de parca am inainta pe un covor rulant. Ce cool!
Vedem o bucatica de coasta din Yemen si intram in Marea Rosie. La stinga Djibouti, la dreapta o insula cam desertica a Yemenului. Dupa multe zile petrecute in castel, ies la plimbare pina la prora. Liniste. Nici o miscare. De parca o mina invizibila ne-ar trage spre orizont. Pestii se maninca intre ei, urmariti de un roi de pasari care se infrupta din resturile ospatului. Delfinii se zbenguie, ici si colo, foarte aproape de vapor.
Uite asa inaintam: desert pe stinga, desert pe dreapta. Vintul aduce cu el nisip ce se depune pe punte. Eritreea pe stinga. Arabia Saudita cu cele doua orase sfinte si soldatii americani pe dreapta. Mai sus, Sudanul pe stinga, Egiptul pe dreapta. Apoi Egipt peste tot.
Intre timp am ajuns si la ora Romaniei.
Caram kilograme bune de sare cristalizata din apa marii. Marea Rosie e atit de sarata incit nici nu se mai dizolva, chiar daca e acoperita de apa. Nisipul calatoreste, in continuare, clandestin.
Dupa trei zile ajungem in Egipt. Peninsula Sinai in fata noastra. Plutim printre platforme petroliere si munti stincosi ce tisnesc direct din desert – de altfel sint acoperiti de nisip.
Dupa citeva ore de rada, atacam canalul Suez: un fir de apa ce curge prin desert. Partea stinga e mai verde, partea dreapta in general desertica. Pe alocuri contrastul e foarte puternic: verde pe stinga, albastru pe mijloc si in cer, galben pe dreapta.
Ma trezesc cu blocuri in geam. Soarele rasare din desert. O lumina rosiatica invaluie totul. Oaza pe stinga, baze militare pe dreapta (dar si partea stinga e plina de corturi militare si de soldati). Aflam ca teritoriul din dreapta a fost ocupat prin anii `60-`70 de israelieni cu care egiptenii s-au batut destul de mult.
Din loc in loc se vad cozi de camioane si de masini care asteapta bacul pentru a traversa canalul. Camioanele vin de la si merg catre Nil, 400 de kilometri prin desert. Trecem pe linga citeva orase, multe baze militare, case luxoase razlete, cu tufisuri de trandafiri pe post de gard, oaze in desert.
La un moment dat canalul se largeste, facind loc unui lac care momentan e acoperit de ceata. Pe cind cautam sa aruncam ancora, cum au facut cei dinaintea noastra (sintem al treilea vapor dintr-un convoi de 12), soarele incepe sa strapunga, incet incet, picla si incepem sa zarim vapoarele in rada, pe stinga si pe dreapta, si barcile de pescari care se strecoara printre ele. Pilotii tipa intre ei prin statii, nu inteleg decit „Alah”, rostit tot la doua vorbe. La ora 1, pilotul nostru se pune in genunchi cu fata catre rasarit (nici nu e greu de gasit estul pe vapor) si-si face rugaciunea.
Cu vaporul prin desert, deoarece canalul tot coteste, iar vapoarele par ca inainteaza prin nisip… Mai sint unele brate suplimentare, inguste, care iarasi dau impresia ca vapoarele sint esuate in desert. Din loc in loc, pe nisip apar inscriptii uriase „Bine ati venit in Egipt”, in engleza si araba – opera soldatilor care se plictisesc pasamite.
Dupa mai bine de 10 ore ajungem in Port Said. Pilotul nostru, care aduce cu Jean Constantin, ne recomanda calduros o specialitate locala care parca-mi spune ceva: rulouri de carne invelite in foi de varza murata. Trebuie neaparat sa gustam si malokhia, o planta care se prepara prin strivire, se pare ca felul de mincare e foarte bun si sintem si in plin sezon. Om fi, insa n-avem voie sa coborim de pe vapor. Agentul ni-l ridica in slavi pe Zinedine Zidane, care e mai bun si decit Maradona (adica si decit Hagi??), cu el ar fi cistigat sigur echipa Frantei la Campionatul European de Fotbal, cum, nu-l urmariti? Vaaai!
Pe tot parcursul traversarii am avut businessmani la bord, vinzatori de suveniruri originale (papirusuri cu toti regii, reginele si zeii din istorie si mitologie, lampi ale lui Aladin, morminte de regi, tricouri, brelocuri si geci de piele de camila). E greu sa pleci fara sa cumperi ceva, si daca aflu ca esti roman nu mai scapi de ei. Se pare ca au o impresie buna despre noi, de cind le-am construit sosele si porturi. Sint intrebata de soarta vaporului Banat, de unde sa stiu eu, daca nici guvernul roman nu stie pe unde e si cine l-a trimis acolo…
Turcia, pasalic romanesc
Nu stim cine a cistigat Campionatul European de Fotbal ca n-avem stiri si nici nu putem primi mailuri personale. Stam agatati de ancora in golfuletul Izmirului. Noaptea, orasul pare un corn luminos ce sclipeste multicolor. Ziua ne zgiim la drapelul supradimensionat ce flutura deasupra cetatii din virful dealului.
Francezii zic de Izmirul ca seamana cu Marsilia, adica e un oras desfasurat in jurul falezei si cocotat pe dealuri.
Ca sa ajungem aici am strabatut de-a curmezisul Marea Mediterana, cu Egiptul in spate, Turcia in fata (si cam peste tot) si, la un moment dat, Ciprul pe dreapta (dar suficient de departe ca sa nu-l vedem). Dupa care am trecut in marea Egee, printre insulele grecesti tacute si muntoase, dar scumpe la vedere pe motiv de noapte sau ceata.
Am ajuns la Izmir fluierind, leganindu-ne alene pe valuri. Administratia portuara a insistat sa ajungem la ora 16, desi eram programati pentru ora 23. N-am aflat nici acum de ce s-a vrut sa ajungem mai devreme, pentru ca, odata aflati in golf, avem parte de o mare supriza: urmeaza sa petrecem doua zile de rada si trei zile in port. Suficiente pentru a da peste cap tot programul vaporului, debarcarile si imbarcarile din portul urmator, inspectia anuala, inclusiv biletul meu de avion! Nu mai spun de iesirea la restaurantul turcesc, unde mincarea e cam la mama acasa, si la care visam inca de cind am aflat ca ajungem in Turcia…
Iata-ne deci in rada la Izmir. Vaporul se invirte usurel in jurul ancorei. E duminica, barcile cu pinze ies la promenada, printre vapoarele in ancora si ferryboat-uri care unesc rapid cele doua extremitati ale cornului turcesc. Vaporul nostru e cel mai mare din zona, un monstru albastru care se poate vedea din orice colt al orasului. Sintem vegheati de un portret urias al lui Ataturk ce acopera o cladire apartind probabil administratiei.
Sintem obligati sa asteptam. Intre timp, ce putem face? Un gratar!
Izmirul pare atit de frumos si de inaccesibil. Peste doua zile il voi traversa rapid, in drumul meu catre aeroport.
Inchei aici Jurnalul de bord 2008. Multumesc ca mi-ati fost alaturi si in aceasta calatorie dificila.