30 iunie 2021
GALA GOPO 2021, 29 iunie, Teatrul Mihai Eminescu
A fost seara tinereții și a femeilor urâte. Urâte dar sexoase, care și-au etalat toaletele în fostul Teatrul de vară 23 August acum Mihai Eminescu. În afară de Velniciuc nu era niciun regizor, actor (parcă aici era cumva), producător din ăia pe care lumea îi știe. Așa că a trebuit să leg dialoguri noi cu tineri deștepți,foto, îmbrăcați excentric dar mișto, dialoguri care s-au învârtit în jurul filmului românesc. Concluzia? 2020 a fost un an prost pentru producțiile autohtone. Ceva la Boguță și Teodor Corban, ceva în documentarul Lemne, că de ‚colectiv’ am tot scris. Gala GOPO 2021 a început foarte bine, datorită lui Adrian Nicolae care a avut un text foarte bine scris: Umor absurd, de calitate, ironii la adresa filmului românesc, bancuri bune, elegante, spuse serios, cu un stil care îi aparține acestui Nicolae poate actor. Lumea arată bine, dar de ce filmele românești ies prost? De ce nu dă nimeni 2 lei ca să intre la ele? Apoi, la actori era ceva cu Mihai Călin în 5 minutele lui Dan Chișu. Și? Toate filmele care au fost produse de noi în 2020 sunt deja de domeniul uitării. Reții Urma? Reții 5 minute? Nu. Cu docu colectiv e altceva. Animația? Nici. Se zice că nu sunt bani. Ăsta să fie principalul motiv? Bani nu sunt întradevăr, dar în scenariile cu pricina nu este nicio idee valabilă care să te țină pe scaun. Să fie aia ideea din 5 minute, aia cu LGTB? Sau aia din Urma cu crime, chestii? În dicuțiile despre filmul românesc sunt multe de sous. Enorm de multe, plecând de la regulamentul depășit al concursului CNC și terminând cu eternele subiecte despre sărăcia și mizeria din România. Pe alocuri se mai văd și copiuțele după americani și ești sătul. Pe la mijlocul Galei GOPO a început să cânte o formația folk românească. Cânta bine, foarte frumos, drept care lumea a-nceput să plece. Cânta cam cum arată filmele românești: în niciun decor și fără rost. Cu ce ne-am ales? Cu o lume pestriță și foarte elegantă. Cu niciun film. Cu fotouri multe, unele degeaba și, personal, cu o discuție cu tânăra negresă care, pe viitor, va fi imaginea filmului românesc, că așa e și-n State. Când am ieșit, am întrebat nu știu ce pe un polițist. Ne-a răspuns nu știu ce și noi ne-am strecurat prin balamucul de mașini de la intrarea teatrului de vară direct pe Mihai Bravu. Era deja noapte cu stele, cu nori, cu utimele tramvaie, câte-un taxi. Cam așa.
29 iunie 2021
DE LA 1 IUNIE 2021 A ÎNCEPUT BABARDEALA LUI CÎȚU
De la 1 iunie 2021 intră în vigoare babardeala lui Cîțu. Pardon, am vrut să scriem bunăstarea. Ea a început cu România Educată. Păi, de la 1 iunie a.c. nou născuții vor avea deptul obligatoriu să se înscrie în clasa I. Tot în acel an ei vor putea da și bacul, precum să și intre la facultate. Vor absolvi un an mai târziu, astfel că la 3, 4 ani noii născuți vor putea să muncească. Unde? La Securitate, chiar dacă au absolvit arhitectura, pictura, cântecele, igiena personalăl, lecțiile despre femei înalte, poezia, și babardeala cu părinții. La cinci ani, noii educați vor ieși la pensie și vor fi numiți ambasadori în vestul lumii ba chiar și-n China. Aici se merge pe las’ că nu-i crede nimeni.De la șase ani, copii de-acum, vor avea obligația pe linie de turnătorie să joace roluri principale în filmele românești și să asculte toți de Tudor Giurgiu. Paranteză: Giurgiu e un oraș românesc de la Dunăre, loc în care pnrr-ul a fost consumat din vreme, de la marea invazie turistică bulgară din 2020. Mai departe copiii vor să participe, că déjà au zece ani, la babardeala cu România Normală. De la Guversul meu le vin ligheanele, prosoapele și pixul. Cu pixul, ei notează cine nu se spală pe mâini. Cine nu se spală pe mâini e liber să plece din țară în Germania, Italia, Spania, Elveția, Andorra. Danemarca, Suedia, Ungaria și pe alte continente. Autoritățlie nu se opun, dat fiind că emigranții trimit miliarde de euro acasă, bani care pot și sunt taxați rău de tot, fiind o sursă de nu știm ce, că nu scrie în babardeala lui Cîțu. Pe la doișpe ani, copiii sunt gata de măritiș. Femeile cele mai frumoase sunt prin ambasadele României, așa că ținte babardeală cu secretarele din Ney York, Istanbul și Ogrezeni, jud Giurgiu. Copiii trebuie să facă și sport. Unii mai fac pe ei, așa că aceștia vor fi repartizați la haltere. Primul care va ridica 500 va devein ofițer de securitate și i se va oferi o afacere în domeniul IT. În momentul în care va depune halterele definitiv, cu toții vor avea pensii speciale și se vor angaja în ortodoxia română. În caftane negre, cu aur la gât dat de Daniel, ei nu se vor duce nicăieri, ci-și vor lăți urechile la spovedanii ca să afle ce și cum și să facă raport. La un moment dat, ei vor împlini 20 de ani și-o vor lua de la capăt. Programul, în această babardeală a lui Cîțu, se va numi, România perpetum mobile și va avea ca blazon un lighean.
27 iunie 2021
AM FOST ȘI NOI LA
Piesa n-are umor. Zicem asta de la început ca să nu se creadă că ne referim la Sandu Dabija. Se apelează la gaguri ieftine: cal, vata de zahăr, lada bar. Nici pe cabotinăria actorilor nu se apasă. Aici e tare greu. Dăm exemplu de gag de valoare pe care-l ții minte: Poldi Bălănuță în Agamiță Dandanache la T Mic, 1988. A rămas de referință. Ca o mare izbândă actoricească. Dăm un exemplu de cabotinărie: C-tin Chiriac în Pampon, T din Sibiu, 2011. Absolut genial. Ce rămâne? Păi, rămâne o fantezie creatoare, un carnaval al sentimentelor, al traducerilor de amor din lumea mizeră a mahalalei. În Caietul Program scrie că piesa este o farsă. Să vedem dacă este așa.
În frizeria lui Nae Girimea se întâmplă viața orașului. Aici, vezi M Iorgulescu, se vorbește, se trăncănește, se bea, se fac dinți, se bate câmpii, se bârfește, se protestează, se colportează, se ridiculizează. Sunt vorbe nesfârșite, incoerente, dezarticulate. Totul pornește de la un bilet. Se dscoperă că Nae Girimea s-a dat la amanta lui Pampon, Didina.
De aici, marea tevatură a cartierului. Începe băutura, ipistații fac vată de zahăr, barul lipit de frizerie are multă țuică, se bea deci, se înjură, calul se suie pe pereți, Pampon ajunge în lada de băuturi. Apare catindatul, vânzoleala crește strident și cam atât.
Piesa poate fi plasată și în sec XXI cu telefoane mobile, cu plasmă, tot tacâmul, pentru că traducerea amoroasă este peste tot în lume ba chiar și la case mai mari. La prima mână o reținem pe Mița Baston, Irina Movilă. Foarte bună. Îi pomenim și pe ceilalți: Didina – Natalia Călin, Chelnerul – Rodica Ionescu, Crăcănel – Claudiu Bleonț, Nae Girimea – Gavril Pătru, Pampon – Emilian Oprea, Iordache – Marius Rizea/Ionuț Toader, Catindatul – Mihai Munteniță, Ipistat 1 – Mihai Calotă, Ipistat 2 – Ciprian Nicula.
Apoi, Alexandru Dabija regie, Raluca Alexandrescu decoruri, Liliana Cenean costume, asistent regie Patricia Katona.
Din Caietul Program, Alexandru Paleologu zice: Există o esență de spaimă în marea creație comică, din cauză că este relevantă a abisului, a vidului uman.
Ne întoarcem și zicem? E comedie? Nu, c-ar fi scris. E operetă? Nu. E muzică populară? Nu. E o farsă? Da, e o farsă. Bună. Denis Dinulescu
26 iunie 2021
HOROSCOP duminical
TAUR Semnăturile europene pentru pnrr-ul român poa’ să mai aștepte. Bani se pot face și din taxele noastre, din impozite. Dacă nu s-ar fi pus la din contră UE ai noștri ar fi ascuns banii, n-am fi știut niciodată de nicun pnrr. Așa că nativii se vor ocupa în acest uikend de această problemă devenită națională. Toată ziua de duminică, 27 iunie 2021. Duminică noaptea este sesizat Vlad Țepeș. Este foarte ocupat și pasează evenimentul Capricornului.
CAPRICORN Nativii sunt la terasă pe 27 iunie a.c. E o masă cu mult ardei iute, usturoi. Pe ecranul terasei vorbește Pițurcă. De ce el? Pentru că așa vor structurile din care face parte. Vin sarmalele. Pe la două. Din nou ardei, din nou usturoi, frișcă. Bate vântul, arde soarele, plouă în vestul țării. Sună un telefon. E pnrr-ul, spune ospătarul. Nativii vorbesc. Au un bilet pe care scrie ce au voie să zică. Se-noptează. E ora la care vin gagicile. Urmează o săptămână cu ceva bani. Așa ni s-a spus. Așa scrie pe bilet.
BALANȚĂ Chiar neveniți se împart banii pnrr. Două miliarde la școala de fete, alte trei la securitate, patru la primărie, șase la securitate, zece pe pensii speciale, unul la coafor că merge Cîțiu acolo, cinci la securitate etc. Nativii cu paltoanele pe ei. Ba plouă, ba ninge, iar autoritățile nu știu cum să facă dispăruți banii din pnrr. Soluția este două la școala de fete și atât. Numai ele trebuie să crească, numai ele devin importante pe la 20 de ani. Seara de 27 iunie 2021 se lasă cu grindină.
SĂGETĂTOR Am zis mai sus. Nativii, cu toți cei 1500 de copii ai lor se duc la film. La filmul ăla cu babardeală. După ora zece din noapte rămân doar copiii, ei vor fi cu babardeala de luni, 28 iunie, încolo.
24 iunie 2021
TOȚI ARE DREPTATE
1. Robin Hood a declarat că se va ocupa el de pnrr-ul României. Va iniția o ambuscadă în pădurea Snagov și va fugi și cu banii și cu bărcile celor de acolo, de pe marginea lacului. Va lăsa în urmă câțiva cocori și ceva, ceva bănuți pentru o Pădure Educată.
2. 255 de români se bat pentru postul de astronaut la Agenția Spațială Europeană. Va câștiga, ca de obicei, Piedone. El, în calitate de astronaut care n-a zboară des, va deschide întâi și-ntâi o cârciumă, știut fiind că astronautului îi șade bine cu cine-a pus cârciuma-n drum. Deocamdată nu știm orarul.
3. Vacile, câteva zeci de mii, din jurul Los Angelesului, protestează în central orașului. Vor să se spele pe mâini, vor măști în interior, ca să nu mai țipe vânzătorii la ele, vor Los Angeles Educat. Vor să joace într-un film românesc regizat de Radu Jude numit O vacă babardită.
4. RECLAMĂ. O babă și-un moș, pereche de fapt, joacă fotbal. N-au găsit mingie și joacă acum cu o scrumieră. Sticla sparge capul babei. Apare sloganul: Părțile intime mai uscate.
5. Britney Spears a cerut să fie scoasă de sub tutelă. Odată scoasă, ea va cânta cu Cătălin Crișan pe marile stadioane ale lumii. Ba chiar și cu TVR 1 va cânta pe marile stadioane. Apoi, se va educa.
6. Peste 30 sau 50 de ani va începe în lume o foamete severă, dispariția speciilor și așa mai departe. Vor rămâne Iohannis cu ligheanul lui. Și preafericitul Daniel cu masturbarea.
7. RECLAMĂ. Baba a revenit în joc. E mai educată, mai O nouă Românie și apare sloganul: Lipește-ți dantura cu pasta Stolojan.
8. Cineva din guvern, nu spunem cine, a declarat că banii din taxele și impozitele noastre sunt într-o pușculiță la Mugur Isărescu la vie. Și de-asta ne trebuie banii din pnrr. Că îi așteptăm de 32 de ani.
9. Bunăstarea de la 1 iunie 2021 a lui Cîțu se amână pentru data de 1 iunie 2022 când vin alți bani din alt pnrr.
10. Bunăstarea de la 1 iunie 2022 se amână pentru data de 1 iunie 2025 când granițele dintre Bulgaria și noi vor fi desființate pe motiv că la două sărăcii mai vin și moldovenii și columbienii și vor fai mai mulți bani de furat.
23 iunie 2021
EDUCAȚIA SEXUALĂ
Profa noastră de educație sexuală vine întotdeauna la școală cu metroul. E o linie specială București – Izvoru. Eu mă pitesc mereu sub scară și mă țin după ea. E un spectacol. De obicei intră în clasă, se suie pe catedră și-și ține lecția cu exemplificări. Așa e mai simplu decât să citești dintr-o carte de medicină cum e cu sexul. Sau din proza erotică autohtonă. Azi a venit cu un teanc de poze ale guvernului și președintelui. Cu care ați face sex, hai, să vă văd. Toată clasa a zic că cu Cîțu. Io cu Miron Mitrea iar colegul meu Barbu a zis că cu Norica Nicolai. Acasă m-a-ntrebat mama că cum a fost cu educația sexuală. O interesa. Că poate află de la mine lucruri noi. Tata era de față și când a auzit că am zis de Mitrea mi-a dat cu tigaia în cap. A zis: Io mă spetesc toată ziua la câmp ca să ai tu porumb pe masă sau ananas și tu visezi la Mitrea? Și, jap, încă odată cu cratița de sarmale, că tigaia se rupsese la prima lovituă. A doua zi i-am spus profei de educție ce s-a-ntâmplat de aveam două cucuie. S-a supărat, și pus o pereche de cizme, atât doar niște cizme și a venit la noi acasă. Tata număra porumbul și ananas ul, dar când a văzut-o pe profă a înlemnit. Nu credea că o profă arată așa. Va trebui să vorbească cu primarul din sat. Așa că a dat drumul la boxe și a tras-o pe profa de educație la el în cameră. Adică în garaj, că n-avea camera lui. Și era să vină toamna, așa de mult au stat. Ea a făcut nouă copii și avea de-acum, cum să spun, clasa ei de educație sexuală. Putea să nu mai vină să predea la Izvoru, că-și lua copiii și le preda la câmp unde taică-meu cultiva acum ceapă cu tocană cu tot. Trăznită întorsătură. Nici tata n-a mai lăsat-o să predea, așa că la Izvoru catedra de educație a rămas liberă. M-am dus eu, înfloriseră teii, și m-am dus eu deci. Aveam o carte cu sexul masculin pe care o șutisem de la profă. Într-o bancă s-a așezat și directorul școlii. Îl interesa ce-i ce sexul ăsta masculin. Până unde, de ce, chestii d-astea. Peste ani și ani, profa a mai trecut pe la școala din Izvoru. Avea statuie. Era acum o brătrînică simpatică, senatoare cu sexul în Parlamentul nostru. Ne-a dus și pe noi într-o vizită la Parlament și sala aia pe care o știam de la televizor doar era acum plină de copii de opt, nouă ani poate doi. Patru sute. Chirăiala dracului. Nouă ne-au dat cu un leu o sută de plăcinte și ne-au pus să urmărim dezbaterile că așa era porunca: Educația sexuală trebuie dezbătută public. Și a apărut Cîțu care a zis că de la 1 iunie 2021 vine belșugul peste noi. Bunăstarea. Barbu mi-a zis la ureche: Hai acasă să așteptăm bunăstarea la Izvoru, că e pe-acolo trece când intră în țară. Așa am făcut.
22 iunie 2021
IZVORU-ACROPOLE
Ne-am adunat la Izvoru, jud Giurgiu, ca să punem la cale cucerirea Greciei. Petra fusese de curând acolo, prin satele alea, prin insulele alea, pe litoralul ăla și a descoperit multe porți lăsate de izbeliște. De unde era inexpugnabilă, acum Grecia putea fi atacată de oricine. Asta era și ideea adunării. Mira a făcut orez cu lapte și am apreciat că poate face și pentru suta de mii de ostași cu care am fi atacat bașca tancuri, Otto, Silvana în armuri evident. Așa.. Cumpărase niște ligheane mari. Mari de tot. Lapte adusese Mihaela care a spus că mai bine să ne încercăm forțele pe Danemarca. Au regină și castele de conți, de zei, de moanonplu, biciclete, tren submarin care te ducea în Suedia și ea pe lista noastră. Eu aveam să mă ocup de instalațiile sanitare pentru că nu poți cuceri ceva, țară, văzduh, dacă armatele nu fac caca și pișu. Atacul nostru avea un mic șiretlic economic. Nu am fi atacat așa, doar ca să apărem în cărțile de școală, ci am fi exportat vișinile din ograda Mirei. Aveam saci că adusese Miha, aveam sfori că adusese Petra, aveam culegător pe Silvana. Cu vișinile grecii fac murături. De tot felul: De sfeclă, gogonele, pepene, castraveți. P-ăștia, ultimii, i-am fi adus din Bulgaria și astfel economia UE s-ar fi dezvoltat armonios și lavabil. Evident, după toate astea ne-am fi spălat pe mâini în ligheane mari de cuceritori. Era un plan foarte bun. Ciorile atacau vișinii și noi râdeam că ele nu știau că noi le exportăm în Grecia. Ce seară a urmat că Miha și Petra au plecat la oraș și noi, io. Mira și Silvana ne-am pus vișine în păr și am atacat Grecia făfăr să spunem nimănui. Am luat-o așa pe poteca din sat, am schimbat butelia, pas de defilare, drapele, toaca de la biserică. Prin sat trecea un tractor. Era tractorul prieteniei cu Grecia, simbolul democrației dintre noi și bulgari. Că trebuia să-i păcăclim, altfel se dădeau la noi ditai armata cuceritoare. Am ajuns la Atena. Ne-am suit pe Acropole, pe care nu trebuia să ne urcăm că-l știam din cărți, dar am profitat și am pus drapelul satului Izvoru pe clădirea cea mai înaltă, cum e la noi la Izvoru cârciuma din sat. Cuceream și cuceream. Mira luase o sabie, eu un cap de bizon ca să spargem porțile, Silvana o trompetă. Eram impetuoși, ăsta-i cuvântul. Ne-au sunat de la CNN pentru reportajul cuceririi, de la Netflix pentru un documentar și chiar de la TVR 1. La TVR 1 voiau să facă un serial cu culegători de vișini, cu seara în care vin ciorile, și cu muzica din sat care e vioaie, de dans, de spălat pe mâini și de România Educată. Am acceptat TVR-ul. Am nimerit prost, pentru că într-o sală, sub calorifer se împărțeau banii din pnrr. Pe cuvânt!
17 iunie 2021
CAST DE MÂINI
Mărturia Iolandei Pep, dată lu’ ăștia care ocrotesc mediul: Eu, Iolanda Pep, de profesie încă nu lucrez, am fost chemată la un casting de mâini. M-am dus și m-au ales pe mine. Era nevoie într-o telenovelă, Uită-mă, dar plătește telefonul, ultima găselniță românească. Eu intram în platou, îmi arătam mâinile la cameră, apoi îi spuneam unchiului meu care-mi era, de fapt, nepot: Bă, Sim, însoară-te cu bunica ta, că va moșteni toată averea alor tăi până vine o nepoată din Brazilia plină de papagali și de fotbaliști ca să o împarți cu ea. Tipa din Brazilia zice: Dacă facem paste ca rândul trecut e bine să fie de față și o mătușă din partea mamei, Valeria, care să pună condimente, iar ea, Iolanda, să aducă găleți cu apă ca să fierbem. Apoi, revin, iubitul Angelei, oare cine-o fi?, deci iubitul Angelei pleacă la război. A luat cu el și frigiderul ca să aibă la bere, cum face M, și s-a dus să lupte la Albița unde este traficul mai dihai de droguri și țigări. Ea plângea, plângea și a cerut divorțul. El a dat telefon de pe front: Angela, au înflorit zebrele, nu te mint, au așa niște coroane pe cap și pe gâtul lor ăla lung, iar copitele lor parcă sunt iasomie. Așa să știi. Ce divorț? Te snopesc în bătaie. Auzind totul, nepoata Doris, de profesie tinichigiu auto, a așteptat să se coacă strugurii până iarna târziu de nu mai aveau niciun gust, și a reclamat fapta la poliție. Dar, ce să vezi, polițistul era vărul bun al babei de la etajul șase, care făcea din mediu bici. Eu mi-am arătat încă odată mâinile la cameră și am tăbărât pe un bunic descoperit în Thailanda care de fapt era procurorul general. L-am sărutat, și el pe mine, până ne-am dat seama că ne potrivim, ne potrivim rău de tot, așa că am pus împreună banii și ne-am cumpărat o livadă de portocali și-un revolver. Asta a fost singura noastră greșeală, de ea ne-a scăpat Virgil, contele Virgil care vinde fasole în Obor. A devenit curând cea mai prosperă afacere a familiei noastre, pentru că noi îi împușcam pe cei care nu cumpărau fasole și le făceam dosar penal, pentru că eram mână în mână. Venise vara și trebuia să plecăm la Vamă. Am ajuns și, cu surpindere, am constatat că marea nu mai era acolo. O mutaseră prin pnrr, înainte să dispară banii care nici nu vor veni, o mutaseră la Cluj că are Boc nevoie de ea când inaugurează metroul. Așa că asta e cu mediul, domnule comisar de mediu, și dacă mai vreți, mai spun. În fața ușii, pe culoar, trăgeau cu urechea toți funcționarii de mediu, vreo două milioane. Din București.
16 iunie 2021
SPRE MARTE
M-am înțeles cu Mira, foto, să plecăm pe Marte. În weekend. Ori ăsta de acum ori ăla de săptămâna viitoare. Cu ce bani, m-a întrebat. Păi, zic, bani pentru Marte dau americanii, chinezii și românii. Românii n-au bani. Ba da, că ne dau din pnrr. Dacă ne dau din pnrr un miliard, să zicem, trebuie să semnăm că de ei facem autostrăzi, cârciumi ecologice, școli, stadioane, spitale, grădinițe. Bașca o Românie Educată. Îți dai seama, să faci o țară în care oamenii nu umblă cu deștu-n nas, e ceva. Sau care dau bună ziua. Tot nu merge, că ai noștri cer să dai banii înapoi înainte. Înțelegi? Înțelegi? Dai trei înapoi înainte de a lua banii pentru Marte. Adică un miliard. E corect? E corect. Și mâncare? Luăm cu noi caltaboșul de anul trecut. E în gutuiul din spatele hambarului. Mai sunt două kile. Mai luăm și cinci de roșii. Unele trebuie cultivate din nou acolo. Și-l luăm și pe Otto, că americanii dau banii cu condiția să crești un animal, bașca să-i reproduci. Și dacă dăm de marțieni? E simplu, luăm cărți cu noi și-i punem să citească. Ceva ușor poate, nu? Da, Pas cu Pas, că nu-i obligatoriu să-i citești pe amândoi din prima, ci întâi un pas, apoi altul la ani distanță. Filme? Luăm cu noi filme românești, din alea cu babardeală. Marțienii n-au văzut în viața lor așa ceva. Așa actorie! Sex mai ales. Luăm și mașina? Adică mergem cu ea? Normal. Avem nevoie de ea acolo sus, pe planetă. Mergem la circ, la Zimnicea, la alte alea numai să ne simțim bine. S-o luăm și pe Petra ca să picteze munți falși, lacuri și vopsele, păduri de fag, câmpii de lișiță. De ce? Ca să atragem turiști. Ca să populăm planeta. Noaptea, noaptea ce facem. Te gândești laaaa....Nu. Păi, acolo nu-i noapte. E ca în Suedia, trei ani noapte, o sută de ani lumină. Sau ca în România, numai ziuă. Nasol, nasol pe Marte. Dar, fie ce-o fi.
Auzi, dragă?, hai să facem poza de dinaintea plecării, că poate nu mai vedem pe nimeni niciodată. Pe Marte acolo, sunt numai niște marțieni mici, demodați, cu părul roz de la înțelepciune. Ghiftuiți, mai ales. Că prin pnrr-ul ăsta le ducem și o ladă cu carne și orez. Ei mănâncă și șerpi. Și șerpi! Hai, stai drept, că ne trage în poză. Venise seara. Mirosea a iasomie și nu știam de unde. Am zâmbit. Pe balta care ducea la Dunăre trecea un submarin. Galben. Yellow Submarine. Se auzea o melodie celebră de pe el: M-aaaaa făcuuuuut mama oltean/Yellow Submarine, yellow submarine. Și tot așa.
15 iunie 2021
CIOARA, CIREAȘA ȘI EU
Din declarațía Danielei Răsad, foto, dată în fața polițiștilor din satul Izvoru, jud Giurgiu, azi 15 iunie 2021, când cu dispariți carașilor din balta satului: Eu sunt fiziciana satului și cum primarul n-are post pentru mine iar eu nu vreau să mă stabilesc la oraș, m-a pus să întind rufele prin sat. Cer 100 de lei pe zi, dar bărbații îmi dau 200 și-și bat nevestele. Am început cu rufele lui, are 300 de cămăși, 100 perechi de pantofi, 500 de perechi de mănuși, căciuli, armuri, bâte, lăzi frigorifice. M-a întrebat dacă vreau cireși. Am vrut, și mi-a arătat un cireș lângă gard. Cum stăteam eu așa în pom am văzut o cireașă albă. Când să pun mâna pe ea, a apărut lângă noi o cioară. Albă și ea, că m-am speriat. M-au ignorat total și au început un dialog. Cireașa albă: Noi, prin pnrr-ul ăsta trebuie să ni se dea banii să importăm Statuia Libertății din New York. O punem pe marginea bălții în zona aia în care satul e abandonat. Și punem și un afiș: Cine vine să se stabilească în Izvoru îi dăm 100 de lei pe hârtie. Semnat: Guvernul satului Izvoru, jud Giurgiu. Cioara albă: Ideea cu Statuia LIbertății e foarte bună. O luăm și o rezidim în toate orașele românești, astfel că primii turiști să înțeleagă. Cireașa albă: Ce? De cât de liberi suntem noi, românii, cât de veseli, bucuroși, și cinstiți suntem. Deci, domnule colonel, dacă ne arestați, vă vede Statuia și face raport. Vă retrogradează că oricum un grad așa mare ca al dvs n-are rost la noi în sat. Suntem doar noi trei, eu, cireașa și cioara, locuitori, iar un colonel la atâta popor nu merge. Am început să zgâlțâi pomul să cadă cireșile jos. Dar din pom au căzut patru carași, pește dispărut de curând din balta noastră. Dar vin pe Dunăre, vin alții, așa că dați-ne drumul. Pe urmă, colonelul, a vrut să se culce cu mine, dar m-am ferit și a nimerit cireașa. Au făcut un copil. A urmat și cioara. Și cu ea a făcut un copil, așa că eu am profitat și-am fugit. Carașii după mine. Am ajuns la Castelul Bran, carașii după mine. Am intrat în ședința de azi a Parlamentului exact când își împărțeau banii pnrr. Cu ușile închise, cu măști, cu lumina stinsă. Au crezut că suntem de-ai lor și ne-au dat două miliarde pentru statui. Era cu parandărăt, așa că lle-am dat înapoi trei miliarde și-am plecat. De banii rămași ne-am luat fiecare câte o pereche de Adidași, ca să nu ne-nțepe crengile cireșului. Eram atât de entuziasmată că am mâncat cioara. Carașii și cireașa au fugit. Le era teamă pentru viețile lor.
14 iunie 2021
14 iunie 1990
În dimineața zilei de 14 iunie 1990, ieșeam cu Dacia din curtea redacției. De pe Calea Moșilor colț cu Hristo Botev. Eram, dacă-mi mai aduc aminte eu, Doru, Mihaiu și Felix. La Inter piața era încă ocupată de mineri. La stop s-au apropiat de noi patru sau cinci cu bâte sau răngi de fier și cu un teanc de ziare. Era Adevărul din ziua de 14 iunie. Unul din ei ne-a făcut semn să oprim, să deschidem geamul, să ne zică ceva. Așa am făcut. Ne-a zis: Dacă nu luați și voi vreo zece exemplare, vă caftim cu mașină cu tot. Le-am luat toate ziarele: Mai dăm și la prieteni! Pe la Sala Palatului ne-am oprit să citim ce scrie. De ce e așa important. Pe prima pagină aveam să dăm peste editorialul lui Cristian Tudor Popescu. Zicea omul acolo că ce bine că au venit minerii, că ei restablilesc democrația la noi în șară, că se spală zilnic, că sunt tați excelenți, că niciunul nu bea și din cauza asta dau mai mult cărbune și că au tot dreptul să vină să facă ordine la București. Peste ani avea să spună că editorialul i l-a poruncit directorul cotidianului, Darie Novăceanu. Poftiiiim? Am ajuns acasă iar la televizor era deja Ion Iliescu, care, din Romexpo mulțumea minerilor de asaltul lor blajin asupra capitalei. I-am spus Cristinei, Cristina Topolski, soția mea: Comunismul nu se va sfârși în România decât atunci când Ion Iliescu va apărea în fața unui tribunal. Trebuie condamnat pentru ce a făcut și va mai face. Am fiert peștele motanului nostru și am plecat în oraș, spre Universitate. Pe Magheru treceau camioane pline cu ortaci. Strigau ceva. Cristina striga ceva împotriva lor. I-am zis să tacă, ne rupeau picioarele dacă ne aflau. Era o zarvă de nedescris. Minerii hălăduiau prin oraș, spărgeau vitrine, bruscau, din nou, oameni fără nicio vină. Rupeau mâini, picioare, spărgeau capete cu nemiluita. Bucureștiul avea să se schimbe pentru totdeauna. România la fel. Mă gândeam: Vor veni mulți proști la putere, securitatea își va face de cap, populismul așișderea, media va deveni slugă, munții se vor micșora, cărțile se vor vinde prost, oamenii pe degeaba, marea se va preface în ploaie, iar peste 50 de ani populația României va ajunge la un singur om. Și acela va fi Ion Iliescu, Petre Roman, Emil Constantinescu, Traian Băsescu și acum nea Iohannis din Sibiu..
13 iunie 2021
13 iunie 1990
Mă sună Meluș Negrescu de jos cam pe la patru dimineață. De fapt a dat cu o pietricică în geam că i-am spus: Bă, nu suna la ușă, că scoli casa. I-am mai spus: Bă, nu suna la telefon, că scoli casa. Și, în final: Bă, mai bine nu veni, ce cauți la ora asta prin oraș? Am coborât. Bă, îmi spune: Sunt mișcări ciudate prin București, hai să vedem, scriem ceva sau facem un film mai încolo, vom fi martori obiectivi. Statuia lui Lahovari din fața spitalului de ochi aproba. Parcă năvălise o armată în capitală: urlete, bătăi cu ciomege pe te miri unde. Noi am ieșit în bulevard pe la Grădinița. Spre PIața Romană era negru, negru de oameni. La fel de negri ca locuitorii satelor de pe la Dunăre. Un individ le zicea ceva. După fiecare propoziție a lui, care părea să conducă mulțimea, minerii urlau de entuziasm, de bucurie, agitau bâtele în aer. Ne-am apropiat. Începeam să auzim ce vorbeau. Nu ne băga nimeni în seamă, eram singurii bucureșteni pe stradă la ora aia. Individul găsește pe cineva în mulțime, și zice: Tu, cum îți zice, ziceai c-ai mai fost pe aici. Da. Ei bine, la Universitate faceți la stânga și ajungeți la țărăniști. Căutați droguri, bani, documente. Apoi, distrugeți-le! La fel le Universitate, veți găsi un pâlc de oameni, împrăștiați-i, în fața teatrului puneți flori. Armata neagră s-a năpustit spre Inter. Bătăi și iar bătăi. Urlete. Înjurături. Cei adunați acolo au fugit care-ncotro. Minerii băteau la sânge, nu conta femei, elevi, studenți sau bătrâni. Dacă ar fi avut arme ar fi fost un masacru. Se făcuse de opt. Pe noi doi, n-a avut cuajul să ne întrebe ce căutăm în coloană nimeni. Apoi, flashuri: Un autobuz în flăcări, mesajul lui Ion Iliescu, o femeie e alergată spre Arhitectură și bătută măr, un elev înjură, n-a fost bine pentru el. Se aude că autobuzul era al Poliției. Bâte în aer, bate pe spinarea celor din piață care protestau pașnic, flori distruse în fața teatrului. Eu mă grăbeam spre readacția Cațavencu Incomod iar Meluș spre Șerban Vodă la ITB. Cam de pe acolo ne luam fiecare banii. Părăsesc piața de la Inter și apuc să văd cu coada ochiului un individ cu o pensulă și o găleată sprijinit de uriașul geam al resturantului Dunărea. Scria, pe geam, ceva ce avea déjà scris pe un bilet. A aruncat biletul și a fugit. M-am apropiat și l-am luat. Scrie: ALEGERI LIBERE. Depărtându-mă am privit înapoi să văd cum se citește. Pe megageamul restaurantului, printre sticle și platouri cu ceva, scria: ALGERIA LIBERĂ.
11 iunie 2021
HARAP ALB
Mariana Tripp citea foarte multă literatură română. Terminase Zaharia Stancu, Marin Preda, Tudor Arghezi dar tot nu găsise ce căuta. Adică un personaj cu care să se mărite. Așa a ajuns la Harap Alb. Era înalt, blond, cu toți dinții în gură. Flăcăul n-a stat pe gânduri. A coborât din paginile cărții și a zis: Mariano, suntem făcuți unul pentru altul. O luă de păr și o sărută pe ceafă. Apoi, pe nasturii cămășii. Că ea purta o cămașă albă, ca-n filmele românești. Mai zise: Tu, pregătește-te de nuntă, eu plec la război. Mă duc în Sierra Leone ca să apăr România de turci să nu treacă spre Viena că ăștia vor neapărat să cucerească Europa iar noi, nu. Mariana se uită în curtea palatului. Grădina era vraiște. Așa că îl chemă pe Sfarmă Lemne s-o ajute. Că sub livada de nuci punea mesele, sub dud era locul de dans, iar la perete aveau să vină muzicanții. Sfarmă Lemne se apucă de defrișat, de săpat, de cultivat pepeni. Harap Alb nu s-a mai arătat un an, doi, cinci, așa că sentimentele Marianei pentru Sfarmă Lemne crescură. De câte ori îl vedea îl băga în baie și acolo mamă, mamă. Făcură cinci copii. Pe unul îl uitară în cadă și Harap Alb, în sufletul și inima lui se prinse. Clocotea de mânie acolo, pe front. Se sui pe cal, își îngropă mitraliera ca să nu i-o fure careva și zbură spre palatul Marianei. Calul îi spuse: Vom intra în țară pe Podul Prieteniei. Harap Alb era în culmea fericrii. Își dădu cu Odicolon. Când intră în curtea castelului, Harap îi văzu în grădină. Scoase un sul de hârtie și spuse: Ăsta e testamentul mamei tale, Mariano!! Să-l citesc: Las totul lui Harap Alb. Așa că plecați din casa mea. Apoi se duse la baie unde, de câțiva ani, era băiatul abandonat. Îl numi Cadă Beobe al II lea. Cei doi, Mariana și Sfarmă Lemne, își puseră o melodie foarte frumoasă de Zoie Alecu: Tiriri, tororo, Lalala, Ce frumoasă-i țara mea. Pe ea, dispărură în lume. Găsiră de lucru La New York. Se construia un mega oraș, New York. Sfarmă Lemne sfărâma lemne de construcție, Mariana le cosea și mulgea vacile, era bine, iar, era să uităm, cei patru copii ai lor devenieră Al Capone și Dillinger. Când le era lumea mai dragă se treziră cu Harap Alb. Acesta citi din testament:....De asemenea, las orașul New York tot lui Harap Alb. Începea să se audă, surdină, o melodie de Zoie Alecu: Tiriri, taratarera, lililala, munca mea, munca mea, faci ceva pe ea.
08 iunie 2021
TOȚI ARE DREPTATE
1. Sărăcia unui popor este răsplata pentru prostia lui. Ce ne-a tras-o Ronald Reagan. Or mai fi și alte pooare în programul cu prostia, dar nouă ni se lipește de suflet.
2. Frigușor Dan astupă, în două luni, gropile din București. Nu e bine, că-s puține în comparație cu capacele de canal care sunt milioane și unde-ți strici mașina mai dihai ca-n groapă.
3. O parte din banii PNRR se duc la infrastructură. Dar cu taxele noastre vreme de 30 de ani ce s-a făcut?
4. Frigușor Dan scumpește parcarea în București. Păi, și parcările unde sunt?
5. RECLAMĂ. Doi tineri curăță o masă de bucătărie. Gustă din ea ca să vedem ce curată este. Își rup dantura în lemnul mesei. Apare sloganul: Numai dragostea lipește dinții.
6. SPORT. Este unu la unu, stimați cititori.
7. O dronă militară a fost salvată în Marea Neagră. Din ea a coborât ministrul Ciucă. Se întorcea de la masă.
8. Controverse babane cu măștile. Faucy a zis, noi le purtăm aiurea, cineva bagă banii în buzunar. Asta-i tot. La bani se ajunge.
9. RECLAMĂ. O mamă își bagă copilul în Acid Clorhidric. Stă ce stă și-l privește, până apare sloganul: De trei ori pe zi.
10. În curând, concurs de literatură pe blogul nostru. Cu premii mișto. Vă vom anunța tema.
07 iunie 2021
ADIO, DOMNULE HAFFMANN, premieră la Naționalul Bucureștean
Domnul Haffmann ne așteaptă în biroul său ascultând radio. Sunt vești sinistre din Parisul ocupat, 1942: Naziștii ucid evrei, le confiscă averile, afacerile, îi trimit în camerele de gazare din Polonia, și ea ocupată. El, Haffmann, mai are încă o afacere deschisă în Paris, ceea ce îl face vulnerabil. Și-a trimis familia în Elveția, dar nu-I destul: vrea să se salveze și el. Din sală nu-l ajută nimeni și nici din conducerea teatrului. Așa că Haffmann, apelează la prietenul său, Pierre, cetățean francez cu care a făcut fel de fel de afaceri și învârteli. Îi propune acestuia să-i preia el afacerea, le vedere, în schimbul ascunderii sale pe toată durata războiului. Numai că, acest contract amiabil și de folos pentru ambele părți, nu se poate realize așa simplu. În general orice schimbare de destin, de viață nu este foarte, foarte ușoară. Soția lui Pierre vreaun copil. De aici aflăm despre infertilitatea soțului. Și vine și idea: Pierre acceptă să preia afacerea lui Haffmann doar dacă evreul, în pivnița captivității sale acceptă să facă un copil cu nevastă-sa. Greu de crezut că se va accepta așa ceva de amble părți. Și totuși se întâmplă. Seară de seară, nevasta lui Pierre se duce în pivnița în care este ascuns Haffmann. Curând fac un copil. Ea-i spune. Perrea traversează greu aceast amor dintre cei doi. Moment excelent, datorat lui Felix Alexa, regizorul spectacolulu: Pierre se suie pe o masă și face un step îndrăcit subliniind toate fazele sexuale dintre cei din pivniță. E acolo, în dansul ăsta, tensiune, regret, furie, dragoste, destin, orgasm, preludiu, două chestii la care nu ne pricepem. Momentul se mai repetă odată și este la fel de bun, cumva descătușează povestea acestui ménage a trios. Realizat cu mijloace filmice, piesa ne duce spre scena finală, scena cinei la care sun invitați ambasadorul german la Paris și soția lui, Emilia Popescu, legătură posibilă dat fiind că neamțul, Otto, excelent Andrei Finți, deci cei doi, Otto și Pierre, au făcut ceva afaceri cu niște coliere. Aici se remarcă Andrei Finți: politicos, viclean, fioros, de temut, făcând, se vede, parte din școala germană de diplomați din cel de-al doilea război mondial. Aici, la scena mesei, mai aflăm și de povestea celebrului tablou al lui Henri Matisse Femeie șezând dispărut de-atunci vreme de 70 de ani si care este făcut cadou lui Otto. Discuțiile din timpul mesei se reduc la deportarea evreilor, în care Otto este maestru. Ca să-l salveze pe Haffmann, aflat și el la masă, soția lui Pierre le spune celor de față că ea poartă în pântece copilul lui Haffmann. Surpriză mare, de necrezut. Dar doar așa scapă Haffmann de interesul deosebit pentru el al lui Otto. Felix Alexa face din nou dovada talentului său. Cei doi ambasadori germani, o punem și pe soția lui Otto, scot în evidență realitatea timpului, anii 40, când Franța era ocupată de naziști. Grupul de actori mânuit de Felix Alexa, are și el merite în succesul acestei piese. Zicem cum îi chiamă: Alexandu Potocean-Haffmann, Richard Bovnocki- Pierre, Alexandra Sălceanu- soția lui Pierre, Emilia Popescu- soția lui Otto și Andrei Finți-Otto. Dramaturgul francez Jean-Philippe Daguerre a dat lovitura cu acestă piesă. În 2018 el a obținut cu acest text patru premii Moliere: La cutare, cutare, cutare și cutare. Avem aici o felie de viață din cel de-al doile război mondial, avem să aflăm, în spatele ușilor închise, povestea-contract dintre doi oameni, poveste care le va schimba, cum ziceam, destinele. Avem să aflăm, la București, de niște actori talentați conduși de Felix Alexa. Cine nu merge la teatru treaba lui, cine merge să zică și altora că Adio, domule Haffman e de văzut nepărat. Denis Dinulescu.
03 iunie 2021
STROP
Foto, Cornelia.
EA: Între două avioane treceam pe la Blues Cafe în pasajul Victoria. Acolo era instalată gașca lui Lupașcu. Fusese a lui Pittiș, care se prăpădise. Se vorbea numai de filme, cărți, muzică, se strângeau bani sau se făceau liste pentru concerte. De la un timp, un scaun rămânea gol. Pe el, îmi spunea Lupașcu stă, când vine, șeful de la Cațavencu. Veneam din Argentina, unde tradusesem pentru echipa României, ceva fotbal. Plecam a doua zi în Canada cu lotul de gimnastică. Așa că m-am dus la Blues Cafe. Pe locul gol s-a așezat Denis. Îl știam, dar nu-l asociam cu șeful de la Cațavencu. Băiatul ăsta îmi căzuse cu tronc de când l-am văzut în gașcă. Erau ani, dar n-am avut nciodată timp să schimbăm o vorbă. Era un intelectual rasat. Iar umorul și ironiile lui te goneau câteodată de la masă. Așa umor n-am văzut în viața mea. Să-l abordez cumva, îmi ziceam, mai ales că adesea vorbea de traduceri bune din engleză, citise el. Nu avusesem timp s-o fac poate patru, cinci ani. Dar acum simțeam un fior lăuntric. Dacă n-o făceam acum, îl pierdeam. Mi-am întins piciorul pe sub masă și l-am lovit peste genunchi. S-a prins că sunt eu. I-am zis: Nu vii pe la mine să-mi vezi pisicul? Are două luni. Și a venit. Stăteam lâmgă AFI Cotroceni. N-aveam lift și a refuzat să urce.
Etajul 3. Ne-am pupat pe o bancă din părculețul blocului. Ne-am încins și-am urcat. A urmat o seară de vis. Cu povești, cu muzică bună, cu filme, cu sex. Cu sex colosal. Pisicul se băga tot timpul între noi. Era un maidanez drăguț foc. Frumos chiar. Îl chema Strop. Numele i l-a dat el, eu nu știam cum să-l numesc. S-a mutat la mine. Eu plecam, veneam, el avea grijă de casă și de pisic. Relația noastră continua ca-n prima zi. Îmi găsisem perechea. Și el zicea la fel. Într-o zi veneam de la Roma și Strop tușea groaznic. Ne-am îmbrăcat și l-am dus la doctor. Era peste drum, pe Drumul Sării. L-am internat și am plecat la Otopeni. Aveam să însoțesc lotul român la Copenhaga. Era ceva atletism. M-am întors repede și am observat lipsa lui Strop. Nu-l luase de la medic. L-am trimis să-l aducă.
IO: Am coborât și m-am dus după Strop. Mă-ntrebam dacă ni-l va da tot pe ăla mic și frumos sau ni-l schimbă cu o poșircă de animal. Medicul se temea de abandon. Avea acolo și porci, și papagali, șoareci. Am luat-o pe Drumul Sării. Dar n-a fost bine. Era pe strada paralelă. Infirmiera, bucuroasă, mi l-a dat. Era Strop. Era deja noapte, noapte. Am ucat scările la noi și am găsit apartamentul gol. Am strigat-o. Nimic. Din baie se auzea un șiroit. Curgea apă pe gresie. Am intrat. În cadă, Cornelia. Murise înecată.
02 iunie 2021
MARGARETA
Ploua. Spitalul era déjà într-o baltă. Doctorița C mă aștepta. Întârziasem și nu se făcea. Eram ditai sora șefă a maternității Filantropia. Mi-a spus: Margareta, urgent la salonul 4. Pe hol am auzit liftul. Din el a coborât un individ șleampăt, dar elegant. Avea un tricou kaki până la genunchi, o canadiană albă de ploaie Levis, și niște blugi. Atârnau toate pe el, dar atârnau cu schepsis. Cârlionțat, înalt, posomorât, nas mare. De-asta, probabil, m-a și-ntrebat: Karla Glaser? Sunteți soțul? N-arătați. Știți, nu-i voie și i-am făcut vânt în salonul Karlei care năștea într-o zi sau două. Abia pusese florile pe noptiera pacientei Glaser că m-am întors. Discuții: tensiune, forță, de-astea Dar se vedea pe el că eu îl interesam. M-a și-ntrebat: De ce sunt doar două paturi în salon. Și nu trei? N-am știut ce să-i răspund, dar mă furnicau toate alea. Îmi plăceau ochii lui. Deagajat, deschis la vorbe, aveam să aflu, cu ochii țintă pe formele mele. A continuat: Pentru că al treilea e la mine acasă. M-am înroșit toată și m-am dus. Stătea lângă Biserica Italiană. Două camere. Avea câteva sute de viniluri și ascultam. A pus Bob Dylan. Și eu ascultam la spital tot Dylan. Acasă nu puteam pentru că soțul meu era manelist. Am făcut sex. Avea imaginație. A folosit, de exemplu, și lada de la studiou. S-a băgat înăuntru și l-am urmat. Eu băteam cu pumnii în capacul lăzii, el deschidea și continuam sprijiniți de celălalt lemn al patului, un fel de bibliotecă. Citea Arghezi. I-am spus printre zgâlțâieli: Mișto Arghezi? Ți-o dau și ție, dacă citești. Mă mirosea și-mi spunea: Nu mai mânca atâtea ouă. De unde știi? Râdeam. Într-o proză a lui Palahniuc, doctorul de femei al orașului își mirosea pacientele și dădea diagnostic. Erau întotdeauna exacte. Mi-am luat concediu fără plată. Eram curioasă să văd cum se va termina cu acest băiat pe care déjà îl iubeam. Divorțam și gata. Trebuie să vorbim temeinic, mi-a zis, și a plecat o săptămână la 2 Mai. Îi veniseră niște prieteni din Israel. Mi-a spus doar: O să treacă mama pe aici, știe de tine. Nu te speria, e de treabă. Mama lui m-a întrebat din prima: Știi să faci spanac? Dar boeuf? Plăcinte? Nu, nu știam. Așa că, m-a dat afară, iar pe fiu-său nu l-am mai văzut niciodată.
01 iunie 2021
VÂNZĂTORUL DE BANANE
Fumam în balcon. Numai în balcon. Altfel, la ce țigări proaste fumam în anii 80 împuțeam tot blocul. Îmi luam cafeaua, îmi puneam ochelarii de soare, mă așezam pe un scăunel și priveam forfota de pe trotuarul de vizavi din stația lui 131 de la Pangrati. Era și un magazine acolo. Un UNIC, unde era o vânzoleală de zile mari. Îmi plăcea agitația din stație, oamenii la cumpărături, bătăliile pe 131 care nu se terminau nici după ce mașina nu mai circula. Am observant atunci o mișcare ciudată: Din magazine s-a scos o tarabă, cutii de banana din Ecuador, și-un cântar. Coada s-a format instantaneu. Vreo-sută de oameni. La un moment dat a apărut și vânzătorul. Un tip înalt, cu păr cârlionțat, cu ironie și deșteptăciune în ochi. Avea un halat pe care scria ceva, dar nu vedeam. Cântărea și făcea bancuri cu cei din coadă. Se râdea copios. Am coborât și eu, muream de curiozitate. Când mi-a venit rândul, am cerut un kil. M-a privit. Am înlemnit. Privirea lui pătrunsese până și în mațele cele mai scunse, mă dezbrăcaseră instant, apoi, se oprise în inima mea. I-am dat banii bâlbâind și m-am retras la mine. A doua zi faza s-a repetat. Și a treia zi. Numai că nu-mi mai cerea bani, deși nu eram de acord. După o săptămână m-a invitat pe la el. M-am dus. Stătea lângă Biserica italiană. Un două camera tapetate cu cărți și viniluri. Un pickup și-atât. Ne-am mozolit. Era o dorință-n noi de mama focului. Hai în pat, ba nu pe covor. Ne-am întărâtat. Am făcut planuri. El mi-a povestit afacerea cu bananele. Nu era angajatul magazinului. Șeful îl chema numai când avea banane sau altfel de citrice. Își lua el o mie, iar Șeful tot una. El era vânzătorul cu cel mai mare tupeu la cântar. Picta. Avea pe pereți două, trei tablouri de-ale lui. Naivă, naivă, dar avea o imaginație fără egal. Un tablou era făcut în bucătărie. Din bucătărie pleca un tren cu mâncare spre orizont. Apoi, bucătarul se spăla pe mâini în lighean. Te cruceai. Conservele escaladau un munte. Legumele proaspete schiau. O debandadă senzațională, foarte ordonată. M-a întrebat dacă-l vreau eu, el ar fi pictat altul. L-am luat. Mi l-am pus la loc de cinste. Între două buchete de trandafiri și-un măr. Peste o săptămână m-a sunat de jos, din magazin și mi-a zis să mă duc să-l aștept acasă la el. Aveam cheile. M-am dat toată cu odicolon, ceva Nivea. Numai asta se găsea în comerțul socialist. Când am intrat la el, am auzit un sforăit puternic. Venea cumva din baie. Acolo, în cadă, învelit cu chitara dormea Mircea Vintilă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)