18 ianuarie 2018

HOROSCOP 2018


Doamna Sistermorphine prezintă anul 2018 cu realizări, proiecte și idei:

AVÂNTUL. Avântul României este moderat cu vreo 15 m pe secundă în subCarpați, scade la Dunăre cu zece cm, crește la deal fără să ne dăm seama și scade, scade spre sfârșitul anului până când Clujul va deveni centrul mondial al IT-ului de performanță într-o țară fără nicio performanță.

CÂINELE PRIETENUL OMULUI. Acest concept va deveni proiect de țară. Susținut puternic de Viorica Dăncilă, câinele își va alege câte un om și va relansa România. De exemplu, abandonul școlar: cu cât mai mulți câini se vor înscrie la școală, cu atât de mult va crește educația omului trăitor pe pământ românesc.

PETROL ȘI GAZE. La Facultățile de Petrol și Gaze se vor instala țevi prin care, în fiecare clasă, va curge ba petrol, ba gaze, în funcție de orar. Când cele două lichide nu vor putea curge liber pe țevi, ele vor fi înlocuite de geologie, adică de șuvoaie de pietre, care vor ostoi dorul de învățătură al studenților, unii din ei ajunși președinți. Vezi Emil Constantinescu.

SPORT. Pe tot parcursul anului 2018, România va bate pe toată lumea cu 3 la 2. Asta denotă un grad de înțelepciune ridicat, din ce în ce mai ridicat, datorat educației, agriculturii și sanitarului de la noi, și ele în continuă creștere. De exemplu, în mediul spitalier vor fi mai multe paturi.

CAPRA VECINULUI. De acum înainte Capra Vecinului va fi numai a noastră, vecinul în lipsa ei procurându-și un Xerox cu care va asculta pe la colțuri tot ce vorbesc, iubesc sau pizduiesc românii.

FILMUL. Filmul românesc în 2018 va însemna emoție și platitudine, poveste și prostii de neurmărit, acțiune, inundații și cine verite. Cu multe premii la Sarajevo, Hanul lui Manuc și Sinaia.

PROGRESUL. Cam atât.

D.

17 ianuarie 2018

Cocoșul Galic


Că cocoșul Galic n-a fost întotdeauna Galic este adevărat. Și lucrurile au stat cam așa: într-un sat de pe Dunăre, de lângă Giurgiu, sat în care Burebista experimenta fără succes interzicerea cultivării viței de vie, deci în satul ăsta s-a sculat într-o dimineață Cocoșul Dac Matache și a vrut să bea o damigeană de vin. A zis: Cucuriguuuuu!!! Găinile n-au avut de unde să-i dea că securitatea păzea butucii de vie și neam struguri. Cocoșul Dac s-a supărat și a luat-o, ca tot dacul serios spre Trieste.

În Italia a băut la vin de era să-i crape creasta. Nu era bine. Și ce era mai grav, era că toate puicuțele din peninsluă făceau la ouă de se împânzise lumea cu ele, că ajunsese să se întrebe: ce a fost mai întâi?, oul să io. Și-a cumpărat o casă în Florența și a pus de-o vie la poalele unui deal. Pe deal nu era numai vie, ci și terenuri de sport. Unde într-o zi, pe un teren, a venit o echipă de rugby din Galia, țara vecină. Și lu Cocoșul Dac i-a plăcut. Așa că a plecat cu francezii.

S-a stabilit la Givry unde, de bine ce juca, localnicii i-au făcut o statuie din oțel și l-au numit Mataș. A fost propus emblemă națională a Franței moderne. Și așa din oțel cum era, Cocoșul Dac devenit pentru totdeauna Galic a zis: Cucuriguuuuuuu!!!!

D.

15 ianuarie 2018

Beaune


Francezii pronunță Beoooon, nemții Bon, rușii Bîn, cu semn moale, românii Bine, tunisienii Bîs, portughezii cu rădăcini germane Bitte, iar americanii Beyonce, ceea ce contravine tratatelor dintre cele două țări, USA și Franța, și va lăsa loc pe viitor unor războaie. Doamne Ferește!!

Situat în Burgundia, în regiunea Cote D'Or, Beaune te întâmpină cu câteva terase, multe, la care trebuie să-ți iei prânzul. Ceea ce facem și noi, halind o tocană de vită cu sos negru, împănată cu cartofi noi albi. Vită în alb și negru, foarte gustoasă. Cu apă de la robinet? Da. Aia plată e o escrocherie, am mai spus. Mâncăm și mergem la spital. Nu de dureri, nu de foame, nu de aiureli. Ci la spitalul monument din Beaune, cel mai vechi din Franța, poate din lume, construit la 1400 și care a funcționat până în 1980, 500 de ani. Incredibil.

Pe vremea aia, Filip cel Bun, șeful Burgundiei, ducea războiul de 100 de ani. Nemaiștiind să numere după 100 a trebuit să facă pace. În urma războiului a rămas mizerie și foamete, ca la noi azi. Și atunci, cancelarul lui, bogătanul Nicolas Rolin, s-a gândit să facă un spital pentru săraci. L-a făcut cu ajutorul arhitectului ducelui Filip cel Bun. O clădire severă, dreptunghiulară, cu o curte de 200 mp, cu două etaje. În interiorul clădirii principale este spitalul. O cameră uriașă, fără saloane, în care paturile, 30 sau 40 la număr, sunt dispuse paralel cu laturile uriașei săli, lăsând în mijloc un spațiu baban în care surorile aveau loc de mișcare: aducea căldări cu ciorbe, trăgeau la interval morții din paturi. Pentru că mai toți cei internați în spitale mureau, medicina pe vremea aia însemna doar niște sânge scos bolnavului într-o găleată, și evaluarea cu nasul a fecalelor fiecăruia. Lângă această uriașă sală se află farmacia, ea însăși prevăzută cu medicamente care te omoară instant. Dar așa era farmacia la vremea aia: niște frunze îmbibate în tot feluri de nisipuri, metale, licori, coji și rășini de copaci care te ucideau instantaneu. Bucătăria adiacentă era un spectacol: recipiente uriașe de ciorbe și tocăni enorme, altele de salate, pește și așa mai departe. Pleci de acolo cu un sentiment de demnitate, demnitate că acest om, Nicolas Rolin, a clădit un edificiu al salvării omului, monument care a funcționat până în anul 1980, aducând Beaunului o grămadă de glorie.

Beaunul are vreo 6.000 de locuitori, are o grămadă de monumente ca acest spital, o cârciumă cu stele Michelin, și ne gândeam că e cam ca Bolintinul de Jos. Dar nu e.

D.

01 ianuarie 2018

Chagny

Ceaușescu ne interzisese toate formele de socializare și de comunicare. În piață n-aveai voie, de exemplu în Amzei, să-ți vinzi fierul de călcat, râșnița sau pălăria veche a bunucii, pe care nici nu te interesa să le vinzi, voiai doar să socializezi cu oameni ca tine care aveau și ei de vânzare un butoi, o călimară, bețe de chibrit ți-n papagal care te trăda că asculți Europa Liberă. Ca să obții un telefon fix îți trebuiau ani de așteptare. Mii de ani, Butelie la fel. O butelie costa cât o Dacie 1300. Oare de ce? Era greu de făcut din tablă? Totuși, după ani grei de suferințe morale, informația a pătruns și la noi prin muzică, blugi, filme, în talciocul de la capul tramvaiului 19, Titan, găseai Salut les Copaines și New Musical Expres din care mai aflai ce fac France Gall, Michel Pollnareff, Mick Jagger, Petula Clarc, Sylvie Vartan, Giani Morandi și alții.

Noi, acum, românii, vrem să aungem din urmă țări care n-au întrerupt niciodată socializarea, comunicarea, muzica locuitorilor săi. Țări ca Franța, Anglia, Italia, Suedia sau Spania. Locurile de socializare ale bătrânului continent au rămas piețele rurale. Chiar dacă vin la Paris, tot rurale se chiamă. Câteva tarabe, câteva șorțuri, obraji roșii, zâmbet cât casa și oamenii ăștia din spatele tarabelor se întrețin cu tine despre stridii, porumb, ficat de gâscă, vin de cutare, gâscă vorbitoare de engleză, spanac, ouă și ceasuri dar nu chinezești. Acest gen de piețe volante există în vestul Europei de mii de ani întreținând idei, stabilind revoluții, schimbări de regimuri.

Un asemenea târg este Chagny. Un orășel de 5.000 de locuitori care duminica, în fiecare duminică, sunt pe strazi vânzând tot felul: caise, ananas, roșii, claponi de cutare, gâscă de cutare, bibilici de cutare, mere, gutui, varză cu cârnați, varză cu ciolan, pantaloni, broșe din argint, genți de căcat, pantofi de căcat, că adică nu-s din piele dar arată bine, pălării, sparanghel, mii de feluri de pâine, brânzuri, bere, cafea, portofele, cartofi, varză roșie și cartofi gratinați cu o brânză mamă, mamă.

La intrarea în Chagny te întâmpină un cocoș uriaș, cam 5 metri înălțime. E din fier. Nu știm de din care fier, că îți vorbește. Zice, dând din aripi: tot oarșul e o piață, băi, copii, bani să aveți, bucurie să aveți, copilărie în voi, ochii deschiși și parcați mașina cu atenție că vă ia mama dracului. După care cântă: Cucurigu, gauuuuuu!!!!! Cucurigu, gaguuuuuuu!!!! Mă rog, un cântec de când a fost el în armată, că de-asta e și așa mare.

În piață e tot orașul. Femeile cele mai urâte din lume, bărbați eleganți, tineri în blănuri, tniere îmbrăcate sexos, moși impenetrabili care stau rapid la câte o coadă de salată, la te miri ce sau la castraveți. Printre ei și noi. Lumea ne arată cu degetul. Au ghicit că venim din Chalon. Unul a zis: i-am văzut în Chalon, la concertul Mettalica. Ăla-i basisul, ăla cu pălărie, iar ăla cu geaca aia chinezească e solistul vocal, Hartfeld Cumva, că nu știu cum se scrie.

Denis

30 decembrie 2017

Louhans



Stând acasă în fotoliu, la București, Moscova, Craiova sau Budapesta, urmărind un film francez sau o vizită a lui Macron în Germania n-ai de unde să afli, să cunoști Franța profundă. Cei mai mulți dintre noi merg la Paris, cumpără de pe Șampzelize un borcan și la întoarcere zic că ce mișto e în Franța. Că ce cosmopolită e. Că cum vorbesc ei franceza fără cusur. Și cam asta e tot, aceste vorbe rămân moștenire copiilor, ei se duc la Paris, lasă la nepoți borcanul și tot așa până când în locul Franței apare altă țară, să zicem Somalia. E-adevărat, câteodată vedem Franța profundă în celebrul Tur al Franței când coloana de cicliști bate satele hexagonului unde lumea iese pe la porți cu tricolorul, lume care oferă concurenților plăcintă de miel, apă rece ca ghiața din fântână. Și se bucură, se bucură, se bucură că-i vede și pe ei odată pe an restul Franței. La teve.

Marius a zis să mergem la Louhans. O localitate cam cât Bolintinul la noi. La Louhans se crește cel mai faimos pui de pasăre din Franța, puiul de Bresse. Anca a rămas acasă ca să verifice Teorema lui Pitagora, în sensul că dacă-i bună o prescrie în continuare bolnavilor, dacă nu, nu, și face și reclamație la Protecția Consumatorului.

În primul rând că Louhans-ul o fi cât Bolintinul, dar e de zece ori mai mare. Din cauza parcărilor uriașe. Din cauza milioanelor de mașini ale locuitorilor, din cauza asfaltului fără gropi care te duce până acolo, din cauza faptului că au pe Main Streetul lor un ditamai teatrul, și că în case din sec 14 sunt acum spălătorii, frizerii, patiserii, și-un cinematograf unde se poate vedea Crima din Orient Expres. Cei 6.000, șase mii, de locuitori ai Louhans-ului au la teve 16 canale numai franțuzești pe care se pot vedea mii de filme: Pe aripile vântului, Commisaire Magellan, Raid dingue, Les Cerveaux și așa mai departe.

Și pe lângă toate astea, louhanezii cresc păsări care se vând în toată Franța. Pe spații mari, să zicem că un pui are nevoie de zece metri pătrați de libertate, sunt crescuți milioane de pui. Pe mii de hectare doar struguri și păsări. La ele muncesc niște băieți și fete care stau toată ziua în Renault, Peugeot sau Citroyen ultimele tipuri cutreierându-și proprietățile, curățând viile, halele puilor, aracii, bălegarul, verdele orbitor al pășunilor, olanele coșmeliilor în care stau, gardurile din tuia sau nuiele strânse elegant în jurul caselor și așa mai departe.

Pe la 5 spre seară, vin pe Main Street sau cum s-o chema din centrul Louhans-ului și umplu berăriile, patiseriile, frizeriile, magazinele de jucării, cinematograful și când e teatru și teatrul.

Intrăm și noi doi într-o patiserie. Plăcintă de praz excelentă. Ni se aduce apă rece la carafă. În Franța nimeni nu bea apă plată. E o exchrocherie. La București o apă plată e nouă lei. Poftim? Nu găsim răspuns că trebuie să plecăm. O găsim pe Anca în mijlocul unui cerc făcut în jurul cabinetului ei. Spune: Formula lui Pitagora e bună. Foarte bună. Să v-o prescriu?

Denis

29 decembrie 2017

Dijon

Unul din Ducii de Burgundia, Florin Pintenogu, a trecut prin Țara Românească cu un bob de muștar sub braț. În caravană, mai bine zis, că venea din Orient pe Drumul Muștarului care trecea prin Tecuci și la dus și la-ntors, și se ducea în vestul Europei să-l cultive la adăpost de vânzoleala specifică Porților Orientului unde se mâncau prea multe dulciuri. Ducele era un tip vesel, negru la păr și la șalvari, și avea o carte plină de bancuri cu care-și vindea muștarul. Ajunse astfel la Târgoviște. Aici, în parcul orașului, îl aștepta Vlad Țepeș. Ce-ai, bă, acolo, întrebă marele domnitor român văzând bobul de muștar. Un bob de muștar, zise Ducele. La ce folosește? Păi, când halești, așa se vorbea pe timpul ăla, cu halești, nu ca acum cu servești, mănânci, bagi la burtă, te-ngrași, sau să-ți fut un bob de muștar pe limbă, deci e un condiment care îți îndulcește gustul mierii, al vânatului, peștelui și țepelor. Și vrei să-l cultiv io? N-am unde, pleacă de-aici!!!
Ducele, cu lacrimi în ochi, ceru unui dac cu tricolorul pe piept, îmbrăcat în alb ca-n filmul de mare succes Ion al celebrului Mircea Cutare, să-i dea Tăblițele de la Tărtăria ca să se informeze.

Și Ducele luă drumul Franței. Erau anii 1400. Secolul XV. Se stabili la Dijon. O localitate mică la adăpost de culturile românești, cum ar fi țelina, iile, micii, sarmalele, soliștii de muzică populară cu nume de orașe: Turda, Brăila, Ploiești, Snagov, Mircești, Giurgiu, și soliști de muzică ușoară. Se duse în sfatul orașului. Parlament cum am zice noi acum. Ce-aveți acolo, întrebă vărul său, care conducea orașul, tot Duce de Bourgogne ca și el, dar numit Flex de Bourgogne. Am adus un muștar din Orient. E doar un bob, dar cultivat și crescut cu atenție, ne poate duce la monopol de muștar peste sute de ani. Înțelegeți? În Parlamentul din Dijon era numai Duci de Buurogne, vreo douăzeci. Toți au zis: înțelegem!!!

Am ajuns și noi în Dijon acum două zile. Un oraș mic, cochet, cu o stradă principală comercială. Lume elegantă, mașini cu duiumul, magazine, miros de muștar și celebrul Castel al Ducilor de Bourgogne. Mic și neinteresant. Cu lucrări restaurate cam pe la 1950. Se vedea acest lucru și treaba asta nu dădea măreție Castelului. Ceea ce te făcea să te cutremuri era într-adevăr un miros de muștar venind de niciunde, dar care te îngropa definitiv, îți intra în buzunare, în poșeta gagicii, în cizme cum aveam noi, în fular, în magazinul uriaș din centru care vindea tot muștarul Dijon din lume.

După care n-am suit în mașină și ne-am dus la celebra fabrică de șampanie Veuve Amber. Văduva nu era acolo, dar uzina mergea din plin. Este impresionant, copleșitor să te uiți cum milioane de sticle se umplu în fiecare secundă cu spumantul pe care-l bem îndeobște la trecerea dintre ani, la aniversări, aiurea, la câte o bătaie, la patinoar, la te miri unde. La ieșirea din fabrică niște nene drăguți îți dau să guști din toată șampania. Noi am luat cinci sticle și am plecat. Am vrut să bem una pe drum. Am vrut să bem două pe drum. Chiar trei. Dar am preferat să le bem la petrecera deschiderii cabinetului lui Marius. Că Marius a zis: hai să bem o șampanie, ca să inaugurăm cabinetul!! Și noi asta am făcut. Asta am făcut și era noapte, era cu pahare de unică folosință și nu eram decât noi trei: io, Anca și Marius.

Denis

27 decembrie 2017

Fum de Fag

Domnul Cornel Nistorescu umblă spre Corbeanca fără să-și dea seama, ajunge în Corbeanca fără să-și dea seama și intră în prima mezelărie din Corbeanca pe al cărui patron nu-l cunoaște. Vede vitrinele pline de salam. Zice vânzătoarei: vreau și io o felie de parizer că nu-l cunosc pe patronul tău. Gustă și-și dă seama că, chiar și așa fără să-l cunoască pe patron, parizerul e foarte gustos, ba e chiar mai bun decât cel din Anglia. Și atunci îndeamnă românii din Anglia să se întoarcă în țară că aici mezelurile sunt mai gustoase. Aici la prăvălia Fum de Fag din Corbeanca al cărei patron nu știe că în magazin se află ditamai patronul cotidianului Cotidianul. De la geamul prăvăliei Fum de Fag, pe al cărui patron nu-l cunoaște, dl Cornel Nistorescu vede vizavi, în aceeași localitate în care cu greu a ajuns că nu-i cunoaște patronul, deci vede un magazin de pâine, o brutărie. Brutăria asta este făcută de un arhitect pe care nu-l cunoaște, dar seamnănă, ea brutăria, cu Muzeul Luvru, unde toate tablourile mănâncă pâine și iar un îndemn ca românii să vină acasă, că altfel e jale. Și nu numai românii din Anglia, ci și cei de aiurea că odată află DNA și se pune pe treabă. (Editorial Cornel Nistorescu în Cotidianul din 19 decembrie 2017).

Ne uităm pe TVRInternațional. E seară de interviuri medicale pentru diaspora. Doamna dr Luiza Spiru, medic primar geriatric, gerontolog, psihogeriatric, șef clinică Universitară de Geriatrie, Gerontologie și Psihogeriatrie la Spitalul de Urgență Universitar Elias, Medicina longevității UMF Carol Davilla, președintele Fundației Ana Aslan Internațional, absolventă a Colediului Național de Apărare a Țării, de fapt cu asta trebuia să înceapă că restul nu conta, deci dna Luiza Spiru ne vorbește despre Arta de a Trăi. Spune dânsa: A trăi este o artă. Trebuie să avem grijă. Să râdem. Să familie. Să deschidem umbrela. Să trecem o babă strada. Un pod. La dreapta. Sub un felinar. Muzica. Vinetele. Emisiunea se termină și încep reclamele care sunt sub formă de Sorin Bortea, acest Andreea Marin al media din România, acest Dan Bittman al teveului românesc. (Emisiune TVRI din 26 dec 2017).

Seara a zis Anca să chemăm măgarul din Chalon. Ăla care aduce bolnavii la cabinetele din oraș. De ce? Ca să ne ducă la cules de ciuperci. Așa am făcut și acum Marius face o garnitură de cartofi cu ciuperci la carne de vită. Da, la carne de vită. Bem vin. Bem vin. Bem vin. Și povestim, și povestim, și povestim în timp ce afară plouă cumplit.

Denis

26 decembrie 2017

Bibilica din Creusot

Că ce gătim de Crăciun a fost întrebarea care stăruia de o săptămână în micul nostru grup francez: Anca, Marius și io. Ne-am uitat în frigider. Ne-am uitat pe balcon. în mașină. În cabinetul Ancăi. În cabinetul lui Marius. Și taman atunci, pe Saone, râul de sub fereastra noastră, trecea o ambarcațiune cu bibilici. M-am uitat la Marius, ne-am scos cuțitele din cizme, obicei românesc din filmele cu talentatul Florin Piersic, ne-am aruncat în Saone, era foarte caldă apa ca de fiecare dată de Crăciun, și am atacat ambarcațiunea. Bibilicile au început să tragă cu pușca, pac, pac, pac, noroc că nu puteau ochi din cauza ciocului foarte ascuțit, apoi au aruncat cu grenade, dar noi înotam vitejește, am pus mână pe vâslele corăbiei cu bibilici, am înhățat una și ne-am întors la mal.

Când s-o băgăm în cuptor trei ore jumate, bibilica ne-a spus: Io sunt Regina Bibilicilor din Creusot, localitate aflată la 50 km de Chalon-sur-Saone, și în această calitate vă rog să-mi răspundeți la trei întrebări, apoi vă îndeplinesc trei dorințe și după aia gătim împreună, adică ori cu toții în cuptor, ori niciunul. Am fost de acord. Prima întrebare a păsării a fost: De ce niciun solist român nu cântă peste graniță, de ce niciun grup autohton la fel. La fel ce? Păi, de ce nu țin și ei concerte la Paris sau Las Vegas. N-am știut să răspundem și atunci Regina cu ciocul și aripile ei de aur a zis: Vă îndeplinesc prima dorință. Care e? Păi, n-avem ce pune pe masă de Crăciun. Și atunci Regina Bibilicilor s-a transformat în câteva mere după care a zburat pe geam. Io cu Marius după ea.

Și-am ajuns la cârciuma asiatică, atenție asiatică, Shao, din orașul Creusot, unde contra 12 euroi de persoană mănânci cât vrei. Ața că am luat frigărui de chiftele, frigărui de porc, tocană iute de vită, salată de varză crudă cu morcovi și ceva creveți, pachete de porc, cartofi prăjiți, ouă umplute care nu se puteau mânca, tiramisu, din nou chiftele și din nou tocană, că tare bune erau. Asta numai io, că Marius și Anca au ras de două ori pe atâta. Așa că bibilica, pardon Regina Bibilicilor din Creusot, ne-a întrebat: Ei, vă mai trebuie cuptor. Noi am zis că nu și am zburat înapoi la Chalon.

Prevăzători, ne-am oprit la Grand Frais și ne-am luat stridii, varză roșie, ridichi, sângerete, niște borcane cu ceva ce știa Anca, cârnați de rață, mere, mere din cele câteva soiuri de mere, și niște fructe de care nu știam, dar care sunt aduse din coloniile franceze.

Acum când citiți aceste rânduri e seară, dar se va face dimineață, vom merge la Dijon și o vom suna, din mașină, pe Regina Bibilicilor, să vedem ce face. Da, să vedem ce face. Da chiar, ce-o fi făcând?

Denis





24 decembrie 2017

Chalon-Sur-Saone

De fapt avionul de Lyon a plecat cu întârziere de o oră și am nimerit între două babe din care una mi-a spus că e un bec sub aripă, iar cealaltă a cumpărat Paco Rabane de vreo 300 lei, și la final avioniștii de la BlueAir ne-au dat câte o bomboană nasoală și lumea s-a îngrămădit pe culoar ca de obieci, că erau și copii mici care nu înțelegeau nimic, dar tot am coborât vreo 200 de români dimpreună cu alte trei avioane în care erau 200 de unguri, 200 de altceva și încă 200 de altceva la care erau arondați doar doi funcționari francezi care verificau pașapoartele, dar ne-am zis nu-i nimic și ne-am suit la Marius în mașină și dă-i bătaie spre Chalon-Sur-Saone cu 130 la oră că Marius a zis: uite, am pus mașina pe automat și nu sare de 130, așa că am băut ceva vin când am ajuns și Anca cumpărase niște mezeluri mamă, mamă, ne-am culcat și la sculare primul gând a fost să mergem la piață că era devreme și să prindem prospături, ceva, ceva, deși nu ne trebuia nimic, așa că am trecut printre cârnățării, mezelării, la mese afară pe trotuar și ca noi mai erau o mulțime de babe și moși, babe nu ca alea din avion că nu le-am mai văzut niciodată deși în tot Chalonul mirosea a Paco Rabane, așa că am văzut scoici, mirodenii, cârnați de gâscă cu porc și la prânz, a zis Marius, avem varză cu cârnați, cu ciolan, cu alți cârnați, cu alți alți cârnați, cu ceva cremvuști dar nu erau cremvuști și am ascultat grupul Tedeski, adică pe Susan Tedeski, și am uitat să vă spun că înainte am trecut prin cabinetul Ancăi, Anca e doctor, să-mi iau temperatura și aveam 40 C de emoție că aveam de urcat două etaje până la ei, mare scofală, dar mare pentru mine, care am făcut pauză la etajul unu și am mâncat jumările pe care le cumpărasem pentru prânz și ține-te plânsete pe Anca și Marius care s-au hotărât să pună un lift data viitoare când trec pe la ei prin Franța și iar am uitat să vă spun că pe aici curge Saonul, un râu baban, la fel de curat ca Dâmbovița, dar mai atractiv pentru sporturi nautice și odată ajunși în apartament am vorbit cu Tina căria i-a plăcut cum ne comportăm și am desfăcut și o sticlă de vin, am deșertat cumpărăturile și Anca luase cozonac, înghețată, ceva într-o pungă, că pe ea o opreau trecătorii din Chalon și o întrebau: că dnă Doctor, cum să iau Coprolul, după masă sau înainte sau e numai pentru copii, drept care așa a fost în prima zi.

Denis

21 decembrie 2017

La mulți ani tuturor!!!


Proaspătul volum al Aidei Baumler și Denis Dinulescu, Călimara cu cerneală, editura Trakuarte, se va găsi, în București, după Anul Nou în librăriile Humanitas și Cărturești.

Până atunci un vesel La mulți ani din partea noastră.

Aida și Denis.

20 decembrie 2017

Carmen biciclista



Carmen biciclista biciclea prin oraș. Era acum pe șoseaua Panduri, pedala spre parcul Carol și fluiera o melodie, fiu, fiu, fiu!!! Era bine dispusă pentru că luase corigența la geografie, știuse pe dinafară munții Carpați, râurile, Bărăganul cu tot cu localități, înmulțirea cu doi și așa mai departe. Dimineață, o rugase pe maică-sa: mamă, lasă-mă să ies vreo două zile prin oraș cu bicicleta. S-a suit în șa și a plecat.

Nelu ieșea dintr-un magazin de biciclete. Își cumpărase una de curse întrucât vroia să facă curse regulate între Bolintin și Clejani, ca să mai câștige un ban. Era o bicicletă cu patru șei, deci putea transporta patru oameni cu el cinci. O luă spre Panduri cu gândul să coboare spre parcul Carol unde ar fi putut bea un suc. Un suc de vișine, să zicem. Cerul era albastru, norii negri, muștele galbene. Și deodată, în fața lui o fată care biciclea ca și el înspre parcul Carol.

Intrară în vorbă. Draga mea, nu-i așa că nu-l iubești pe Brad Pitt? Și nici pa Ștefan Bănică Jr? Și nici pe Anthony Quinn? Și nici pe Banderas? Nu, nu-i iubesc. Atunci pe cine? Pe tine. Nelu mai, mai să cadă de pe șa. Se înroși tot, făcu pojar și scarlatină, ba chiar contactă o gripă de toată frumusețea și o tensiune 30 cu 4.

La spital, Carmen îi tampona frunte cu apă. Cu apă rece. Îi ținea termometrul. Îi dădea supă. Macaroane. Brânză nesărată, că n-avea voie. Uda florile. Apoi, se uită la ceas și-și aduse aminte că peste 10 minute avea întâlnire cu Radu, prietenul ei. Luă o pernă, îl sufocă pe Nelu și părăsi spitalul.

Denis

19 decembrie 2017

Jurnalul Generalului Manole

18 iunie 2015. Neajlovul trece printre așezări, sate și comune, de o sărăcie cumplită: Uiești, Obedeni, Vadu Lat, Clejani, Bulbucata, Teișor. O investiție cât de mică le salvează viețile, familiile. Dar una de Campionat Mondial de Popice? Înainte de campionat, bărbații munceau la București cărând cărămizi, dând cu barosul, făcând ciment spunându-și constructori. Femeile munceau cu ziua pe colo, pe colo, făcând copii, spălând vasele, îngrijind moși netrebnici. De multe ori pe nimic. Nici măcar roșiile nu și le puteau vinde ca lumea nefiind la șoseaua națională. Numai ăia din Mihăilești vând, că trece E 85 pe-acolo, șoseaua care te duce la Belgrad și la o viață mai bună. Acum muncesc cu toții la infrastructura campionatului mondial, câștigă bine și stau și acasă. Pun asfalt pe piste, vor fi vreo 10 pentru ca meciurile să se dispute concomitent, construiesc baruri pentru jucători, recrutează femei chili, chili din București tot pentru jucători, fac pâine, spală rufe profesionist, lucrează în hotelul lacustru, vând castraveți bulgarilor și albanezilor, arme americanilor, petrol rușilor și celor din Venezuela și așa mai departe. Obedeniul parcă a înflorit. Auzi cântece pe la etajul zece al unei construcții, la clădirea de birouri de exemplu, auzi foșnind a dragoste prin păpușoi, acolo unde jucătoarele italiene se zvârcolesc cu băieții din echipa Franței, ce mai, este o viață trepidantă, zurlie, veselă cum n-a mai fost nicicând. Ceva mai mulți bani, ceva bunăstare, lipsa grijei zilei de mâine și oamenii muncesc mai cu spor, fără să mai fie nevoiți să aștepte sticla de ulei la alegeri, fără să mai fie posomorâți sau fără să-njure pe nimeni. E o stare de bine, asta am vrut să spun și mă gândesc s-o bag pe starea asta în Constituție. Că de toate scrie în ea, numai de binele românilor nu.

18 iunie 2015.Pe seară a venit ciclopul româno american și mi-a adus-o pe fata Împăratului Galben. Era bătrână, prea galbenă și foarte, foarte rea. N-a vrut să mănânce un pepene cu mine, n-a vrut. A zis: mă cac în pepenele tău. I-am dat veveriță la grătar, gândindu-mă că împărătesele mănâncă numai delictețuri. A aruncat friptura cât colo. A auzit Dark Side of the Moon din curtea doamnei Tina, unde ea dansa cu Forrest Gump. Mă duc să opresc muzica asta tâmpită, a zis și a scos un topor galben, a intrat în curtea doamnei Tina și a tăiat difuzoarele din rădăcini. A smuls firele. A aruncat casetofonul în Neajlov. A sunat la Pink Floyd și le-a spus că-i dă în judecată dacă mai cântă la Obedeni. A scos merele din mașina de spălat și le-a aruncat în pădurea Uiești. Mamă, ce forță. S-a suit pe Camaro și i-a îndoit tabla. Când doamna Tina a scos mitraliera s-o-mpuște a fugit. Apoi, pe o liniște cumplită a intrat la Florica în cameră și a luat-o la bătaie. Nu pot să zic că nu m-am bucurat. Am văzut-o peste vreo două zile jucând în echipa Nigeriei. Nu știu cum a făcut, dar dădea bine o pată galbenă în noaptea aia din jurul pistei.

Din vol Pista de Popice, Denis Dinulescu, în curs de apariție în 2018.

18 decembrie 2017

Florăreasa


Maria, o fată cam de 17 ani, culegea în fiecare dimineață florile din grădină. (Vezi imaginea).Era o fată isteață, pâinea lui Dumnezeu, cum se zice. Apoi, punea florile într-un coș și se duce la piață să le vândă. Era felul în care-și ajuta familia. Adică mai cumpăra lapte, bătea covoarele sau prăjea pește, dar vândutul florilor aducea bani, bani cu care familia nevoiașă a Mariei plătea facturile la gaz, usturoi, electrică, spanac, pentru că în familia Mariei se mânca numai spanac.

În dimineața în care începe povestea nostră, Maria este cu florile în piața Obor. Lângă taraba ei apare, din senin, un tânăr care vindea raci vii. Unul brunet, cu nasul verde, și cu un rac de aur la gât. Marin a zis că-l chiamă. Răpit, distrus de frumusețea Mariei, îi propune: de câte ori vinzi o floare, zi-i clientului să ia și-un rac. Io fac la fel, nu ia nimeni raci fără flori. Zis și făcut. Ideea se dovedi a fi bună. Scăpară de marfă într-o clipită. Și acum, întrebă Marin. Tot el zise: hai, la ștrand.

Drumul spre ștrand trecea printr-o pădure. Deasă, deasă, mai deasă decât în poveștile cu Robin Hood. Și era păzită de zmeul Haralamb. Care îi văzu pe tineri, făcvu o vrajă și îi adormi pe amândoi sub o salcie. Dar Marin se prefăcea. Așa că într-o clipă de neatenție, îi șuti portofelul cu bani Mariei. Banii de pe flori. Și-o luă la sănătoasa. Dar și Maria se prefăcea. Se sui în spatele lui Haralamb și-l ajunse pe Marin. Scoase cuțitul și-i tăie gâtul. Că avea cuțitul de tăiat flori la ea. Avusese o bănuială. Marin, horcăind, îi spuse Mariei: io te iubeam tare mult și ți-aș fi dat și jumate din împărăție. Păi, dă-mi-o, că tot nu mai ai ce face cu ea.

Și uite-așa, Maria se întoarse acasă cu jumate de împărăție, cu banii de flori, și cu Haralamb pe care-l luă de bărbat și cu care trăi până la adânci bătrâneți, ca să zicem așa.

Denis

17 decembrie 2017

GALA 2017, Teatrul Odeon 13, 14 decembrie



Întâi ne-a sunat pretena Meggie și ne-a zis să mergem să dansăm, că un casting ceva, era prin octombrie, pentru un spectacol al celebrului Jerome Bel, spectacol care de data asta avea să se țină la București prin decembrie. Adică Maggie ne-a zis asta mie și Tinei Cumva. Așa că am uitat. Prin noiembrie am dat castingul, numai io, că Tina Cumva era la Las Fierbinți, juca p-acolo ceva, și de mirare: l-am luat. Adică nea' Jerome Bel ăsta, în Parisul lui acolo m-a văzut dansând și m-a luat la categoria mea de vârstă.

Și încep, nene, repetițiile cu toată echipa care a luat castingul: copii de 4 ani, pensionari ca și mine, Ginel în căruț de handicap, balerine profi, eleve, oameni cu meserii și vârste diferite, în total 20. Deci sări în sus, sări în jos, fă piruete, vals, Michael Jackson, New York, New York sub atenta îndrumare a regizorilor francezi Chiara și Cedric. Și uite-așa, bine pregătiți după forțele și talentele fiecăruia ne-am dus și-am avut două spectacole la Teatrul Odeon cu ocazia premiilor anuale ale CNDB, Centru Național al Dansului din București. Așa. Dar ce-i cu Gala asta?

Gala prezintă o abordare diferită a dansului. În această formă colectivă de artă, proiectul lui Jerome Bel aduce împreună dansatori profesioniști și amatori cu condiții sociale diferite. Diferitele acte nu ne cer niciodată să le judecăm, ci dezvăluie modul în care repertoriul cultural al fiecărei persoane o implică într-o relație singulară cu acea dorință pentru altceva care este dansul.

Gala, scrie New York Times, aduce în prim plan așteptările publicului și estompează granițele dintre eșec și succes în cadrul unui performance, sugerând că teatrul este comunitate, atât pe scenă, cât și dincolo de ea. Este un tur de forță, încântător de spectaculos și cu adevărat radical.

Ați văzut? Io mulțumesc tuturor celor cu care am fost pe scenă și în culise, regizorilor francezi Chiara și Cedric, pentru amabilitatea cu care m-au tratat. Să fiți iubiți!!!

Denis.

10 decembrie 2017

Concursul de Literatură pentru copii BRAN 640


Puteți accesa acum site-ul Castelului Bran. Am scos în evidență Reguamentul Concursului. E mult mai simplu de citit. Hai, la treabă!! Așteptăm prozele.

Agenția CĂLIMARA