25 septembrie 2018

Poveste de dragoste la malul mării


Femeia în Roșu cultiva fasole verde la malul mării. O curăța, o fierbea. Iubea fasolea. Pentru că avea o inimă mare, iubitoare. Iubea și algele, și nisipul, și scoicile. Dar mai ales meduzele. Din dragoste pentru ele își deschise un fastfood chiar pe buza mării, la Năvodari, unde servea meduză la grătar, pană de meduză și compot. Tot litoralul românesc mânca acolo, nu se mai ducea la bulgari, greci, nemți sau thailandezi. Îi mergea bine femeii în roșu. Cultiva fasole, făcea plăcinte. Dar îi lipsea ceva. Un bărbat cu care să răscolească nisipul făcând dragoste, cu care să numere meduzele de pe cer, cu care să călătorească în Țara Meduzelor Argintii. Cineva îi spuse că trebuie să roage marea ca să i se întâmple ceva la sentiment. Așa făcu.

Meduzul Vasile Klar ieși la malul mării. Stătea în nisip și citea Sadoveanu, o pagină pe are o găsise într-o sticlă veche de o sută de ani. O sticlă care plutea în marea Izmirului. Auzise de Femeia în Roșu și special citea aici, în dreptul fastfoodului de unde ieșeau americani, ruși, turci, englezi, italieni și băieți din Zimnicea de Sud. Localul se închise și Femeia în roșu spăla vasele. Atunci, Vasile bătu la ușă. Intră! Când îl văzu își dădu seama că-l iubbește la nebunie. Când o văzu își dădu seasma de același lucru. Te iubesc! Și io. Se îmbrățișară și de atunci cultivară fasole împreună, spălau vasele împreună și așa mai departe. Dar, liniștea lor, dragostea lor neprihănită nu ținu mult.

Tot din valuri, și tot cu o pagină de Sadoveanu în mână apăru nevasta lui Vasile. Cu lacrimi în ochi. Și io-l iubesc pe Vasile, măi, Fată în Roșu! Începu bătaia. Își scoaseră ochii de atâta dragoste. Se juliră. Își puseră atele și gâtiere. Dar se băteau în continuare.

Apoi, marea se retrase pentru vreo 30 de ani din cauze neidentificate. Fastfoodul fu îngropat în nisip. Vasile și nevaastă-sa la fel. Femeia în Roșu plecă în Statele Unite. Doar două pagini de Sadoveanu, indestructibile, zburau deasupra nisipului. Le citeau turiștii în fiecare an. Cam atât.

D.

11 septembrie 2018

La Frizerie în Breaza


În trecere prin Breaza, doamna din imagine și-a tras o pălărie inatacabilă și s-a dus la frizer. Să se tundă. În localul de lângă BRD de pe strada mare a Brezei. Ba parcă s-ar fi și ras cu o mașină zero așa pe ici pe colo, ca să n-o dea transpirația afară din pălărie. A fost întâmpinată cu ostilitate, spunându-i-se că poate fi tăiată cu cuțitul întrucât slujbașele nu știu să tundă, nu știu nici una nici alta, și că sunt angajate în frizeria coafor de un milițian localnic, care-și mai rotunjește și el veniturile. Pe scurt, doamna cu pălărie a fost dată afară. Afară o așteptau alți milițieni, colegi cu patronul, care au legitimat-o și au sfătuit-o să se tundă/radă la Câmpina, Bușteni sau Poiana Brașov.

Apoi, în curtea în care am petrecut a venit Mircea Florian și ne-am cântat de-a tinerețea, ba chiar și lucruri noi la drâmbă și la o lăută ucraineană ciudată dar care scotea sunete mișto mânuită de un tip drăguț Dragoș, așa că au curs vinuri, beri, șampanii, sarmale, mici că era ziua Adrianei și noi nu mai podideam cu La mulți ani, La mulți ani.

Apoi, doamna cu pălărie inatacabilă, care eram eu, a zis că să vorbim de revoluție, asta noaptea târziu, cam pe la 12 când deja dormea toată lumea, și ne-am împrăștiat prin casă care-n cotro la sforăială, cu gândul că revoluția nu-i treaba noastră, ci a lor. A lor cui? A lor, a ăstora cu pensii de două sute de mii de lei pe lună.

Am lăsat merii neculeși. Perele la soare, strugurii printre statuile curții. Cam așa a fost la ziua Adrianei. Da, cam așa a fost.

D.

03 septembrie 2018

Jazz at Bran Castle, ediția 6, ziua 3


Foto Tina Cumva

Ziua a început cu Deșteaptă-te române cu o unitate militară de grăniceri coborând cântând panta castelului. Un, doi, trei, patru. Aplauze, sute de turiști. Evenimentul se înscria în Centenar. Corpul de armată a ocupat curtea, s-au spus câteva vorbe, iar apoi s-a trecut la ciolan cu fasole. Și Ceapă. Toți turiștii au trecut această probă supravegheați de motanul Ferdinand, viligilentul paznic al Castelului.

Seara de jazz a început cu Trioul Rabih Abou-Khalil, care-și prezenta proiectul The Flood and the Fate of Fish. Muzica propusă aici nu vine din străfundurile muzicienilor, ne împresoară creând senzația de familiaritate. Fiecare muzician își spune povestea lui, o muzică care se sprijină pe bunătatea lumii. Abou-Khalil este libanez. În timpul războiului se mută în Germania unde se specializează pe flaut. Inițial a compus la oud, un instrument cu coarde, asemănător lăutei europene, iar acum combinația oud flaut îi iese de minune. O notă aparte pentru acordeionistul Luciano Biondini, muzician de top al scenei muzicale de jazz.

Seara se încheie cu Daniele di Bonaventura$String Quartet. Invitat la tobe, Paolo Vinaccia. Deși este confundat cu acordeonul, bandoneonul, singur sau în orchestre, își dezvăluie într-un mod fascinant generozitatea. Pentru bandeonistas, acest instrument este de o complexitate teribilă. El are o forță dramatică greu egalabilă și un melos ce poate fi explorat și valorizat doar de ce devotați. Astor Piazzola spunea că: trebuie să fii puțin nebun pentru a putea cânta la bandoneon. Un recital de excepție.

Din nou în creierii castelului la vin țuică, sarmale, humus și icre. Lume plăcut impresionată. Un festival de nota 10. Ca toate de până acum. La anu' va fi și mai și. Cu sirene cântând la oboi. Că vin alegerile.

d.

02 septembrie 2018

Jazz at Brand Castle, ediția 6, ziua 2


Mai întâi a trecut prin Bran o fată cu acordeonul, foto, anunțându-ne că diseară la jazz avem acordeoane, dar n-a fost așa, că asta era duminică, ea a trecut sâmbătă așa la mișto. Și ne-a mai spus că la prânz avem ciuperci, să nu ne facem griji că-s gata pregătite și noi ne-am bucurat că ciuperci ca la Bran mai rar, și când a fost ora de ciuperci noi nu eram pe listă, așa că ne-am dus la Popasul Drumețului, mai acana de Castel și-am mâncat carne în untură cu varză. Io și Tina Cumva.

Seara a început cu Sergio Bollani, pian. Și-a ținut-o tot așa pentru că partenerul său, Enrico Rava, trompetă, era rănit casnic, a zis Tutungiu la microfon. Dar nu ne-a părut rău. Bollani e bun. Muzica lui este un amestec viu de realitate, ficțiune, umor de bună calitate care vorbesc despre viitor. Despre tot ce-nseamnă viitor, chiar și în jazz. Bollani este italian get beget și a colaborat puternic cu Bill Frisel, Gato Barbieri, Pat Metheny și Chick Corea. Excelent.

Al doilea concert al serii a adus la scenă trioul Nils Petter Molvaer. Cu proiectul Bouyancy. Bouyancy este o colecție echilibrată de influențe globale, minimalism, zgomot și sensibilitate. Fiecare piesa este diferită, dar există o ancoră nevăzută ce leagă toate compozițiile. A fost un succes, iar când s-a terminat îți dădeai seama că ești din nou pământean. O notă aparte pentru tobarul grupului, Erland Dahlen.

Pe urmă sus la vorbe, rachiuri, vin, Dion și sarmale. La etajul patru al castelului adică. Și de acolo am coborât cu liftul. Spre cinstea organizatorilor, liftul promis de șase șapte ani funcționează. Da, funcționează. Când în sus, când în jos.

D.

29 august 2018

Jazz at Bran Castle nr 6 - 1


Foto Tina Cumva, 2009.

Nu ne-a dat nimeni o foto oficială de la festival, așa că am improvizat cu una de-a noastră de la concertul pentru vioară și oboi din Obedeni, județ Giurgiu, anul 2009. Așa.

Desigur că Omar Sosa Trio, grupul din deschidere a fost excelent. O pată de culoare cu un proiect numit Transparent Water. Care de fapt înseamnă, zic muzicienii, să nu cânți de două ori același lucru. Cum făcea Angela Similea și mai fac și acum Inna sau Andra. Este de fapt o libertate totală de a improviza, bucuria de a cânta este atât de mare că doar asta contează. Cei trei membri ai grupului, Keita, Ovalles și Sosa vorbesc trei limbi diferite, dar asta nu contează niciun moment. Pe scenă nu se simte. Majoritatea pieselor sunt dominate de sunetul plăcut al korei, instrument asemănător lăutei europene cu 21 de coarde. În muzică, zice Keita, cel mai important lucru e să fii cinstit, să păstrezi mesajul cântecului, să explorezi fără să lași să se piardă tiparul inițial, originar, chiar dacă te plimbi printre tradiții și stiluri.

După un drum obositor pe DN1, am parcat la Bran Chalet. Întuneric. Un bec la un balcon. Dar hotel de patru stele al unui oarecare Tinu. Din balconul camerei se vede castelul. Doar ce ne-am scos basmalele și la telefon ni s-a spus: hai, că începe Lars Danielsson Quartet. Formulă de zile mari: Lars Danielsson bass, John Paricelli chitară, Gregory Privat pian și Magnus Ostrom tobe. Quartetul își prezintă ultimul album, Liberetto. Fără traducere. Căci jazzul este de fapt libertate absolută în gândire și-n simțire, cum ar spune și Mircea Tiberian, de care ne bucurăm că n-a participat la această ediție a festivalului. La oamenii ăștia muzica lor te lasă să cutreieri liber, fără să ții cont de frontiere în toată muzica vest și nord europeană, arabă și africană.

Ne-am dus la petrecerea de la etaj. Privată. Aici, Lenin, pseudonimul celui mai mare critic de jazz al momentului, nu-i știm numele, mânca, de șase ediții, fasole. Bun. A venit și pianistul Gregory Privat, care avea mâinile până la glezne, de-asta-i ieșea. Și așa mai departe.

Va urma, D.

21 august 2018

Surorile medicale din O, nou film românesc


Cele trei surori medicale din O erau foarte sărace.Erau nevoite să trăiască de pe urma unul urs. Îl vaccinau, pe animal îl durea și scotea un fel de melodie de supărare cu care ele mergeau pe la târguri prin B, Urlați, Mârșa, județ Giurgiu. Ploua mai tot timpul. Așa că una din ele a zis: hai la Chicago. Cu ursul? Da. În avion ursul făcea giumbușlucuri și câștiga bani. Toată lumea-i dădea ba o sută, ba două, ba un dolar. Așa că surorile avură ceva capital de început.

Treaba de-acasă se potrivește întotdeauna cu cea din târg, așa că fetele noastre își deschiseră un cabinet de medicină generală. Veneau americani cu urechi, nasuri, mâini, adică pe care-i dureau mâinile chestii și luau câte un piramidon și le trecea. Pe scurt, fetelor le mergea bine, chiar foarte. Și nu mai ploua. Pe râul Chicago treceau băieți veseli, negri sau albi, în canoe sau cu pălăriile ridicate și aruncau flori, medicamente sau căni cu cafea în direcția lor. Ajunseră să aibă bani. Moment în care le apucară dorul de țară. De orașul natal, Videle, de comuna O, județ Giurgiu. De ursul lor, care dispăruse înspre New York cu niște falsificatori de bani. Fetele plângeau. Nu mai mâncau pâine.

Nu mai puteau suporta să nu vadă nicio groapă, niciun țânțar, nicio Muie. Nicio lecție la fizică. Nicio înșelăciune la piață. Erau terminate. Cea mai mare dintre ele scăzu în înălțome, cea mai mică și mai și. Era un dezastru. Viața lor devenise un dezastru din cauza dorului de țară. Păi, hai înapoi, zise una. Hai!

Pe aeroportul din Chicago, un negru cânta la acordeon,. Așa că aia mare rămase gravidă cu el și se stabili în Texas. Celelalte se întorseră spășite, dându-și seama că numai în România se puteau realiza, puteau iubi, puteau muie.

Un film realist cu premii la Sarajevo, Milano, O, București, premiul de regie adică, cu aplauze, un film despre realitățile crunte ale emigrației românești. Așa că, ni se pare, ploua în continuare. De văzut.

D.

20 august 2018

O zi din viața familiei Muie

Doamna Muie se uită la ceas. Fusese ceas stradal în Videle și rămăsese cu obiceiul ăsta. Era patru. Domnul Muie dormea dus cu capul înfundat într-o pernă albastră. Să-l scoale, să nu-l scoale? Era încă la școala de miliție din localitate și avea practică în piața din oraș, adică să-i prindă p-ăia care vindeau roșii vopsite. Hai să-l scoale. Muică!! Nimic. Bă, Muie!! Nimic. Mai târziu avea să afle că domnul Muie visa la ora aia că vine din diaspora și pe unde trecea schimba guverne, ațâța la răscoale, scria la gazete de perete așa nu!, arunca cu petarde mai ales la Budapesta unde ungurii vroiau România. Doamna Muie se dădu jos din pat, își înveli goliciunea cu o basma inscripționată Muie și deschise televizorul, Toată lumea nu vorbea decât cu Muie. Nu tu o Ceapă sau Cartof. Prinsese atât de tare numele lor de familie că vor trebui să și-l schimbe. Și doar le atrăsese atenția ălora de la secție că Muie s-ar putea extinde în toată Europa. Muie la Berlin, la Milano sau la Paris. În fapt nu era rău, că făcea reclamă țării, dar parcă era mai bine cu o carte de fizică, cu un tablou ascuns în peretele cotețului sau cu o fuguliță în Costa Roca. Domnul Muie deschise ochii.

Aprinse radioul. Muie la guvern, Muie la Festivalul de la Brașov, muie în toate gropile țării, muie la granițe, în Suedia. Aha! În Suedia. Domnul Muie își scoase agenda și-și notă imediat că trebuie să amendeze Suedia. Muie n-are voie să părăsească teritoriul țării. Scrise acolo, pe pagina 9: Amendă 10 lei pentru Suedia. Era încântat. Își începuse ziua foarte bine, așa că-i trase o palmă doamnei Muie. De-i sări mustața.

În piață toate mergeau strună. Toată lumea fura, protesta, citea Liiceanu, flutura drapele, scanda lozinci. Toți îi îndesau bani domnului Muie într-un buzunar foarte larg, care curând atârnă curând zece kg. Se întoarse acasă, unde doamna Muie, veselă, îl aștepta cu sarmale și cu fundul dezgolit că poate, poate.

Obosit, domnul Muie își dădu jos gradele și se ascunse în perna albastră. Doamna Muie se uită la ceas. Fusese ceas stradal în Videle și rămăsese cu obiceiul ăsta. Era ora nouă.

D.

07 august 2018

Horoscopul zilei de ieri, 6 august


Ca de obieci, marțea, dna Sistermorphine prezintă horoscopul:

CAPRICORN. Mercur retrograd, nu ieșiți din casă. Mai bine mâine, 7 aug.

VĂRSĂTOR. Saturn retrograd. O veste proastă în plicul adus de Porumbelul Poștaș. Deschideți-l mâine, pe 7 aug. Pieptănat în oglindă. Sunteți frumoasă până mâine, 7 aug, la prânz. Ceva sănătate.

TAUR. Pluto retrograd. Mașina de făcut pâine nu funcționează. Îndoieli. Pe seară, ceartă în familie. Cu pocneli. Mă rog.

LEU. Jupiter retrograd. Există pastile de râs. Luați până mâine, 7 aug. Cine știe?

FECIOARĂ. Luna retrogradă în ultimul pătrar. Nu plouă.

Va urma.

D.

06 august 2018

Doamna în Negru


Doamna în Negru a coborât pe malul râului Neajlov acum 100 de ani. Dintr-un submarin negru.Avea un sac negru, pălărie și rochie negre. Submarinul negru a plecat iar ea s-a instalat în primul copac negru din pădurea Uiești. Da, pentru că această pădure este jumătate neagră. Doamna a scos un caiet negru, un pix așișderea, și a scris pe o foaie neagră: Lumea mea neagră a devenit realitate. O spun cu curaj. Știi că ție îți scriu, Mister Black, și că n-o să mă mai vezi niciodată. Te-am iubit și încă te mai iubesc, dar ochii tăi negri nu-mi spun asta. Mă-nșel? Ieri, când desfăceai conserva de șprot negru nu te uitai la mine. Ci la teve, unde o gagică de la Meteo spune prostii despre Bărăgan. Tot ieri, te-ai băgat în dulap, n-ai vrut să mă privești cum îmi pun sutienul negru. Ori? Nu te urăsc, nu. Știi când visam amândoi să fim două portocale negre? Atunci, da, atunci m-am îndrăgostit de tine și o paloare de vânt negru a trecut prin părul tău ca să sublinieze starea de portocală. Ce frumos. Poate zici că bat câmpii. Da, îi bat. Viața e despre dragoste și bătut câmpii, ce credeai? Acum sunt în Uiești, județ Ilfov, și pădurea de aici este urâtă, exact ca sentimentele mele. Am conserve de fasole neagră, așa că n-am să mor de foame cum ai vrea. Am să cultiv ananas și banane. Am să pescuiesc peștii cei mai negri. Așa am să fac ca să-mi treacă dorul de tine. Viața trece oricum. Sau nu? Nu mai știu.

În timp ce Doamna în Negru scria iubitului ei Mister Black, Porumbelul Negru Poștaș îi aduse un bilețel negru. În el scria: Doamna mea, Noir, te iubesc!! Doamna în Negru se transformă într-o portocală neagră și își luă zborul sau, mai bine zis, se rostogoli cu iuțeală spre Pădurea Neagră din munții Snagov. Se sărutară îndelung. Luuuuung, lung de tot.

D.

05 august 2018

Investitorii


Foto Marna.

Îngrijorați de lipsa investițiilor în țara noastră, de starea precară a economiei, de evoluția muiei pe străzi, de pesta porcină a unui porc mistreț de prin Cahul, de dispariția gimnasticii autohtone, de rectificrea bugetară în minus a SRI și celelalte, de duioasele întâlniri ale lui Dăncilă pe colo pe colo pe unde este cineva dispus să-i asculte limba română, ei bine, ne-am adunat io, Tina Cumva, Marna și Vlad la o terasă ca să vedem ce putem face pentru țara noastră. Ceva concret, palpabil, noduros, înălțător și care să dureze 500 de ani, nu 100 ca până acum. Marna, de exemplu, ar fi cules ciuperci chiar otrăvite, pentru că din pălăriile lor colorate s-ar putea face pălării pentru toată populația României, astfel că în campania electorală din 2019 programul economic al PNL, să zicem, să fie Fiecare cu Pălăria lui. Vlad i-ar fi pus tramvaiului aerian al lui Firea, care circulă deja pe ruta Bolintin Obedeni, niște aripi de lemn, că dacă se termină electricitatea, călătorii să poată vâsli făcând hărăbaia să plutească în continuare până la Paris. Io aș fi inventat o cheie pentru a putea desface lacătul de pe CNSAS, datorită cărei lipse mulți băieți ne râd în nas și au specii speciale. Tina Cumva, ce să mai zic, și-ar fi făcut expo itinerantă de fotografii ca să vadă țara la ce nivel poate ajunge. De bunăstare. Daaaaa.

Cum stăteam noi așa și dumicam care cumva ceva și mai stătuse ploaia și vorbeam și vorbeam, iată că apare omul providențial: Omul Loteriei Române cu lanțul de lozuri în Plic. Una bucată, 2 lei. Marna, că era ziua Tinei Cumva, a câștigat 5 lei. Excepțional. Ne întrebam de unde vom lua bani de investiții și iată-i ca prin farmec apăruți. Am scos fiecare caietele de investitii, ca să vedem ce putem face de cinci lei pentru România. Io am zis să facem o fabrică de nasturi, pentru ca în campania electorală de la anu, fiecare român să aibă un nasture colorat arătându-și apartenența înlocuind astfel lozincile. Vlad a zis ceva de o fabrică, de un atelier de muie. Având dreptate, pentru că și PSD-ul ăsta dă el muie la toată lumea, dar nu poate la toți deodată. Marna a zis ceva de o depășire în Dr Taberei, una care să te scoată cumva din aglomerație. Tina cu fabrica ei de foto. Cu bunăstarea. Cu Chestii. Eram deci pe drumul cel bun.

Ospătarul ne-a întrebat dacă plătim. Că să plecăm, adică. Nu ne-a-ntrebat de card și noi n-aveam cash. Așa că am achitat cu cei 5 lei și investițiile pentru țara noastră s-au dus pe apa sâmbetei. Ne pare rău.

D.

27 iulie 2018

TOCA , ep 4


Bal mascat la Peligrad.

Azi e ziua lui Toca și Mița face ciolan cu fasole. Nu mergem la mare că trebuie s-o ajutăm. Valeria, soața lui Toca, numără boabele de fasole, douășicinci, șaizeci, patrusute, Cristina, soața lui Denis, taie roșii, Mița alege de prin curte un ciolan. Are atâtea animale că poa să ia de la un curcan, porc sau o veverită, una care trecea câteodată prin curte ca să afle ce face boema Bucureștiului. De ceva vreme Toca aduce muzică pe verandă. Ascultăm Velvet Underground și Grandfunk Railroad. Nu prea este pe gustul fetelor din bucătrie așa că schimbăm cu Jetrho Tull. Și ăsta-i cam greu, dar merge. Mița nu-nțelege nimic din muzica noastră, dar nu pune întrebări. Mânuiește un fund catgoric, umple o oală cu apă, o vișină cade în rântaș, zece cepe, Colceag apărut de nu se știe unde, Mărăscu cu o sticlă de vodcă, Lia ca să crape zorelele de pe terasă, Margot. Că la mulți ani!!! Da, da, la mulți ani. Dana Dogaru zice să facem ceva de ziua lui Toca la care să participe tot satul. O manifestație cu Jos Ceaușescu zice Jorj. Un Maraton de la Vamă la 2 Mai cu La mulți ani Toca. Cine ajunge primul ia oala cu fasole. Toca a zis să facem Balul Pijamalelor. Perfect. Fiecare avea sarcina să facă reclamă prin sat, la plajă, ca să vie toată lumea. Mița s-a oferit să facă cea mai mare oală de macaroane din lume, cu care să tratăm oaspeții.

Dana Dogaru, goală, s-a suit pe capota mașinii lui Colceag și a înconjurat satul de câteva ori strigând: bal, mare bal, la Mița. Fiecare vine în pijama. Era greu de îndeplinit a două propoziție, pentru că nimeni nu venea la 2 Mai cu pijama. Io m-am dus la nudiști, sub tunuri, și ignorând semnele de rău ale militarilor de la tunurile care păzesc România, am promovat materialul cu Bal la Toca. Din corturi, la pielea goală apăreau cehi, polonezi, români interesați. Venim. Io mi-am continuat călătoria de promovare spre soare răsare. Am ajuns în Georgia. Aici era o manifestație gay, de-acolo am plecat în Turmenistan, în Nepal, unde o oaie românească cucerea Hymalaia, am ajuns în India unde se tăia capul cuiva, în Cambodgia unde kmerii roșii mi-au zis că nu poa să vină și când să trec în State via Australia mi-am adu aminte că n-am pașaport. Cristina a zis că să încropim niște pijamale din ceva. A mai zis că să ne dăm cu mult odicolon, ca să părem necunoscți. Sau să ne punem pălării ciudate. Că adică noi pe post de pijama aveam pălării. Era mai sexy, mai elegant, mai sentimental.

Curtea Miței s-a umplut de lume instant pe la orele 8. Coafuri de aur, bărbi de plastic, pijamale roz, bleu, negre, cele mai multe gagici cu sânii goi, zmei din Bulgaria, barcagii din Guatemala, nigerieni nu știm de unde, ruși veniți de la război, fiecare cu pijamale înflorate, verzi, rupte între picioare, ude. Orele erau deja bufnițești, sutele de sticle de vodcă treceau din mână în mână, macaroanele Miței puse pe masa de sub vișin se terminaseră. Se mai dansa ceva. Erau Beatles, Creedence care mergeau și nu mergeau. Am pus io Jhonny Winter și s-a mai animat lumea. Râgâieli ceva, Jorj ne-a dat ca sigură chestia că Leana își va pierde chiloții și va umbla cu pizda goală prin CC. Cu flocii zgâriind marmura. Apăruse soarele. Mița culegea pijamalele aruncate prin curte, Marin își umpluse roaba cu roșii, fetele Miței pregăteau materia pentru nu știm ce școală. Iar noi ne-am culcat. Am tras perdelele.

D.

PS Aceste 4 materiale numite Toca sunt parte din volumul de proză ONCE UPON A TIME IN 2 MAI, și le-am publicat de comemorarea lui Toca, care atăzi ar fi îmmplinit 74 de ani.

25 iulie 2018

TOCA, ep 3


Francois Pamfil

Ion Lemnaru trecea cu barca lui gonflabilă spre mare. Pescuia zilnic nu știu ce. Succes, Ioane! Bă, Denis, mersi! E liniștită. Ca vodca mea. Căram o sticlă de vodcă spre Francois. Mă aștepta la cafea. Francois a luat sticla de vodcă, a rotit-o de câteva ori până ce paiul a luat o poziție normală și-a zis: Lucrurile sunt frumoase în sine, nu felul în care sunt spuse. Am deschis sticla. Era Zubrowka. Cafea? Păi, n-am. Era o tanti aici în curte care făcea, dar acum lipsește, e doar lipoveanul ăla gras de-acolo. De gard un lipovean cu aripile roșii de-atâta băutură. Curtea era un fel de pazzio. O sută de metri pătrați înconjurați de o verandă pictată cu flori. Zice Francois: există două feluri de oameni: văzători și tăcuți pe de-o parte, orbi și văzători pe de alta. Tu ești din prima categorie. Față de killer, sarcasm, ironie care mă-nebunește, umor elegant. Altfel, crede-mă, n-ai fi credibil. Toca-i la fel. Dacă nu s-ar comporta atât de original, dacă n-ar pizdui în dreapta și-n stânga n-ar fi credibile nici spectacolele lui. Și nici umorul lui special. Voi semănați. Dali și-a dat primul seama de credibilitate: dacă el nu semăna, nu se comporta ca opera lui devenea necredibil. Mai am vodcă, stai liniștit. Poate viu și io până în 2 Mai, ca să vorbesc cu Toca de Moliere. Ăla al lui Bulgakov. Auz că vrea să-l pună la Bulandra. Să facem o gustare, dar din ce? Era foarte cald. Nici vorbă să mergem la mare. Aveam atâtea pe cap. Și nu era nici 12. De la mare se auzeau peștii lui Lemnaru. Sau poate era nevastă-sa. Nu auzeam bine. Cerul cumva, o pisică.

Am ajuns la Peligrad care asculta muzică franceză, ceva Adamo. Cam straniu în locul ăsta. Stătea pe a doua uliță a satului. Pe la șase eram deja bine făcuți. Io, el Pușa și Cristina. Apoi i-a bubuit nu știu cui ideea: să ne mascăm în arabi și să năvălim la Dobrogeanu. Pluralul a fost imposibil, pentru că n-au ajuns țoale, bărbi și mustăți decât pentru mine. Bocanci mari, negri. Rațele din curte s-au speriat. Fata gazdei a născut instant când m-a văzut. Râdeam, râdeam. Cei care dinamitau pentru viitorul port au oprit bombele. Arătam excelent. Jurai că acum aterizasem din Dubai. Hai, să-l luăm și pe Toca. Am trecut pe la Jorj Voicu. Nu era. Plecase cu Nina Cassian la Mangalia. Deci n-aveam alai. Nici Toca n-a ieșit de pe veranda Miței. Behăia la o sticlă cu Țucu Parhon. Între ei un lighean uriaș cu un pește viu. Din Mangalia. Ne-am adus aminte de Lemnaru, dar era prea târziu. Am luat-o în patru spre Dobrogeanu. Lumea de pe stradă scădea în înălțime când ne vedea. Arabul cu gagicile. Io aveam ochelari opaci, cineva mă ținea de mână. Vorbeam în arabă, făcând gesturi elegante de sub cearceaful cu care eram învelit. Nu m-a recunoscut absolut nimeni. Aveam deci unu zero. Așteptam acum reacția celor din restaurant.

Dobrogeanu plin ca de obicei. Am intrat, s-a lăsat liniște. Un ospătar a scăpat o tavă cu mămăligă. De la o masă, m-a strigat un individ, era Francois. Bă, Denis, ai chibritul la tine? Vraja se stricase și cum singura masă libera era a lui Francios ne-am așezat la ea. I-am dat un chibrit. Trebuia să vii la mine să te fac, a zis Francois, ești recognoscibil. Noi tăceam. Zumzetul din cârciumă se reluase. Zum, zum, zum!! N-am găsi un chibrit în toată Vama, de-asta am ieșit. Am cumpărat cu chiu cu vai unul, ăsta, și era ars. Îți închipui? Cum au făcut ăștia scenografia unui restaurant fără chibrituri? Scenografia e un conflict între spectacolul vizual și cel mobil. Ori, futu-l de chibrit, el este mobil, îl cumperi, te cari, îți dai foc, treaba ta. Ce bem?

A intrat Nina Casssian. Francois, Denis, veniți mai târziu la masa mea. Am poezii noi. Așa am făcut. Pe la miezul nopții ne-am mutat la masa ei. Nina se îmbătase și spunea poezii. Mișto. S-a suit pe masă și a continuat. Noi ne uitam sub fustele ei. N-avea chiloți. Așa că am băut mai departe până în zori. Da, până în zori. Când am ieșit, trecea Lemnaru cu barca gonflabilă. Succes, Ioane!! Bă, Francois, bă, Denis, mersi!

D.



24 iulie 2018

Nihil sine partidul

Mulțumiri din inimă partidului, angajamente solemne de a nu precupeți nici un efort, operele complete ale tovarăşului preşedinte, loc de onoare în librării pentru unchiul Marx?!
Pentru mine déjà vu, pentru chinezi e tot realitate.




TOCA, ep 2


Toca și Denis, anii 70. Foto, Valeria Reschner.

Mă duc la poștă să-mi pun vederea. Vin și io că după aia mergem la Casa Pictată unde au venit aseară Toma și Mimi Caragiu. Cu un camion i-a adus lui Mimi o pianină, cântăm, dansăm, vin niște blonde. Dar ce-i cu vederile tale, de câte ori mergem undeva pui câte una, două la poștă? Sunt scrise de secretara lui tata, chestii de genul ăsta, tată am ajuns, la 2 Mai e bine, e mișto, bani mai am, și tata mi le dă de câte ori plec undeva ca să știe de mine. Hai!

De pe strada Poștei am făcut la stânga apoi prima la dreapta. Casa pictată era de fapt o casă cu un fel de curte interioară în mijlocul căreia trona o fântănă secată, dar ai cărei pereți erau pictate niște prostii violent colorate care se vedeau de pe toată strada. Curtea era plină: francezi, englezi, noi, mai mulți doimaiști. Mimi cânta muzică franceză. Ceva France Gall, aveam impresia. Ceva Polnarreff sau Dutronc. Ceva ce numai ea știa, dar lumea bea vârtos și asculta. M-a chemat Tudor Mărăscu în camera lui Mimi. Mi-a arătat vreo zece viniluri. Le ai? Nu, am zis. Le luăm c-o să-ți trebuiască la București. Așa era, devenisem unul din cei mai tari colecționari de discuri din urbe. După mine mai erau doar Moțu Pittiș și Dion. Se întunecase și ne-a fost ușor să ieșim cu ele din curte. Unde să le pitim? Și Tudor are ideea genială: să le ascundem în fața taberei de copii.

Așa am și făcut. Am săpat o groapă în nisip, am pus discurile, apoi niște semne de recunoaștere. Ne-am întors la petrecere. Nimeni nu observase nimic. Lumea era din ce în ce mai multă și mai beată. Cei care nu încăpuseră în curte, dansau și se giugiuleau pe cele două străzi care porneau din fața casei. Ne-a fost greu să credem că Toma plecase. Și-a lăsat femeia aici și s-a întors instant la București. Că filma una alta.

Mița ne certa că ne pierdem nopțile. Că nu ne odihnim. Păi, de ce mai venim la mare? Ploua de două săptămâni și sticlele goale de vodcă de pe veranda ei inundau satul. Hai la București. Hai! Mai întâi să luăm discurile de-acolo. Nimeni n-a zis nimic după petrecere așa că e-n regulă. Am săpat și zgârmat totă plaja din fața școlii. Nu le-am găsit. Nu le-am mai găsit niciodată. Nici acum, la aproape 50 de ani de la întâmplare nu-mi pot da seama cum au dispărut.

Trenul taca, taca, taca până la București. Aici am mai băut o vodcă în Dr Felix și ne-a despărțit. Stătusem o lună. Era destul.

D.

23 iulie 2018

TOCA, ep 1


Foto Dan Predescu

O bubuială mare pe bulevard, așa cum s-a auzit la cutremurul din 77, dar abia eram în 73, o bubuială de pneuri sau de trupe de elefanți, ori tramvaiul 5 naiba știe. Clipă în care mi-a sunat telefonul. Fixul. Era Toca. Bă, ia Exile on Maine Street și hai pe la mine. Gândește-te dacă mergi la mare, la 2 Mai. Îl luăm și pe Peligrad? Îl luăm. Dar cu el vino de ziua mea, pe 27 iulie, că plecăm în noaptea aia, după petrecere. Ia și Goats Head Soup. Pe Dr Felix trecea un crocodil sau era doar un tip care se mâniase pe un taxi. Singurul la vremea aia din București. Dna Tocilescu mi-a spus să nu bem mult. Atât. Da, bă, luăm trenul de ora unu noaptea și la cinci dimineața suntem în Mangalia. De-acolo pe jos, pe plajă. Ce bem? Păi, a zis maică-ta.... Știi că e surdă! Stăm la Mița? Și-o fi tras apă? Vedem. Câte sticle ai adus? Două. Am pus după aia Pat Garrett și Billy the Kid. Vreau să fac curând Nevestele Vesele la Piatra. Ce zici. Cu Nicu la muzică. Eram pe-a treia sticlă și-am pus din nou Rolling Stones.

Pe 27 iulie lume multă. Duduia casa de Chubby Cheker. Mâncarea dnei Tocilescu. Trecea printre noi și ne spunea să nu bem mult. Apoi Rita Pavone. Unii deja beți zguduiau glazvandurile. Lustra. Patul dnei Tocilescu. Sălta casa. Ajungeam curând pe Titulescu. Noi cu ochii pe ceas, Bagajele făcute. Pac în gară, io, Toca și Dan Peligrad. În compartiment cu un individ care ne-a întrebat care e adevărul cu Mihai Viteazul. A fost sau n-a fost viteaz? A adormit într-un final și l-am legat cu șireturile de la pantofii lui de banchetă. Se lumina de ziuă. Mangalia. Pe jos pe plajă, cam zece minute, până în 2 Mai. Mița în fața porții. Lua apă cu găleata de la cișmeaua din fața casei. Bună, Mițo! Bună! Să nu-mi călcați lalelele. Să le scol pe fete. Singura cameră de închiriat a Miței era cea a fetelor, Luminița și Ioana. Le-a băgat în bucătărie. Noi am desfăcut o sticlă, ne-am uitat la marea din fundul grădinii, iar Dan Peligrad a luat-o spre altă gazdă din sat. Mița nu gătea, Marin culegea roșii, noi am așteptat să se deschidă grătarul de pe plajă unde un ficat cât casa era cini lei, o ceafă cât farfuria tot cinci, cartofi așișderea. Să asfaltezi, Mițo, turismul va căpăta altă față. Vă fac diseară macaroane? Începuse să plouă. Excelent.

Petrecerea de noapte din sat era la Andrei Finți. O curte cu fântână secată. Lume multă. Giugiuleli. Via gazdei călcată în picioare. Andrei o scrijelea pe sub fuste pe Elena Abu, actriță frumoasă. Era ceva. Dar ceva cu Elena Albu avea și Nuni Anestin. Bătaie mare. Așa era Nuni, cum bea un nimic devenea violent. L-a aruncat pe Andrei în fântână. Ăla urla, în timp ce Nuni îi ridicase fustele Elenei. Chiloți albaștri. Nuni i-a dat jos. Andrei hăulea în fântână. Nu știm cine a avut timp de el. Noi ne-a retras cu frații Mărăscu. Cu Marina, actriță pe undeva.

Dimineață ne-a trezit roaba lui Marin, soțul Miței. Roaba plină cu roșii. Se ducea la piață să le vândă. Am tras perdelele și-am adormit din nou. Mița luase mătura. Sătui de gălăgie, ia-m zis s-o lase. Dar s-au sculat fetele să se dea în leagănul din fața bucătăriei. Nasol. Tare nasol.

D.