20 iulie 2018

BIG VICIOUS


Avishai Cohen, trompetă și Uzi Ramirez, chitară.

Foto, Florin Oniga.

Ce ștrudel am mâncat mai întâi și mai întâi, că era așa de mare că ni l-au servit cu multe bețe și ni-l treceam unul altuia. Mare, bun. Cum cobori spre La Răscruce. Simțeam nevoia să mâncăm ceva dulce, pentru că urma seara serilor de până atunci, adică Avishai Cohen cu proiectul său Big Vicious.

Înainte de Avishai două grupuri serioase, Rymden, Norvegia, Suedia și Stefano Battaglia, Italia. De Stefano Battaglia ne aminteam, mai fusese acum câțiva ani la Gărâna, Rymden este însă un super trio format recent, care unește trei dintre cele mai mari talente scandinave. Două grupuri solide, profesioniste, care au captat minute în șir toată audiența din Poiana Lupului.

Apoi, extravagantul, liricul, rebelul meditativ, versatilul trompetist israelian Avishai Cohen, care este de ani buni o figură remarcabilă pe scenele muzicale de jazz din lume. De la NY la Paris. La Gărâna, a prezentat noul său proiect Big Vicious care este o combinație armonioasă și incitantă de jazz, rock, groove și muzică psihedelică. Neobosit căutător de experiențe muzicale, avid după diversitate, Avishai a cântat cu Danilo Perez, Mingus Big Band, și Red Hot Chili Peppers. Big Vicious a ridicat Poiana Lupului, județul Caraș Severin, Timișoara și Lugojul în picioare.

Multă poliție la ieșirea din Poiană. Toți polițiștii cântau la fluiere melodiile lui Avishai Cohen, inspirând multă încredere și siguranță.

D.

19 iulie 2018

La Gărâna sub un brad sau cam așa ceva


Basist indian, 20 ani, Mohini Dei Sandeep Mohan

Foto, Florin Oniga

Clasa muncitoare merge în Paradis pentru că acolo e de mâncare, de sport, de sindicat, de cor, de balet și de tot ce-i mai trebuie unei clase sociale muncitorești bine constituite. Este Proiectul lui Mircea Tiberian. Interesant, cu ceva umor. Dar să vedem cum a fost. După ce clasa muncitoare a pornit la drum, drumul i-a fost barat de Mircea Tiberian cu un pian la care cânta el însuși. Nu era prea bine ce se auzea din improvizația celor cinci membri ai grupului Tiberian, așa că clasa muncitoare a ocolit muzichia și s-a dus mai departe spre Paradis în paltoanele negre pe are le aveau pe ei, simbol al muncii, seriozității, al hoției și al lenei proverbiale acestei clase.

Au urmat Youn Sun Nah, Coreea de sud, și Ulf Wakenius. Un duet care are peste 10 ani vechime. Solista ca solista, voce atractivă, deși putea cânta mai bine în sală, frumoasă, roșie. Dar principalul membru al duetului este chitaristul Wakenius, un tip care a lucrat cu Jack DeJohnette sau Ray Brown de exemplu. Chitara lui acompaniază magistral solista, având ritm, eleganță, melodie, adică teme foarte frumoase și inedite din compoziții proprii.

La finalul serii o interesantă combinație între pian și trompetă datorată lui Sebastian Studnitzky, Germania. Virtuozitatea pianului și sunetul special al trompetei. Excelent. Quartetul Studnitzky n-a excelat prin cine știe ce hituri, nici Miles Davis n-a avut niciun hit, dar a fost un grup omogen care a știut să scoată pe față solistica pian trompetă.

Literatura română nu mai poate merge înainte prin Bacovia, Blaga, Nichita, Breban sau Sadoveanu. Trebuie ceva nou. În jazz-ul autohton e la fel. Această ediția a Gărâna 22 a fost plină de câțiva grei ai jazz-ului românesc care nu se dau deoparte din fața vremurilor care se schimbă, și se tot schimbă și mai rapid până când se va ajunge să se cânte doar la telefonul mobil, iar noi, prin curtea Lupilor de la Gărâna, să jucăm popice printre brazi.

Va urma, D.

06 iulie 2018

Semiluna


Doamna Mănușă Popescu, Mănu pentru cei dragi, l-a chemat la ea pe tânărul Je Petrache din Clejani și i-a spus: dacă vrei mâna fetii mele să-i aduci Semiluna de pe cer. Că Luna poate oricine, scrie și-n cântece cu Dan Spătaru. Dar, să nu te duci așa cu mâna-n cur, că fata mea nu suportă, ia-ți o cămașă curată, din aia mov care au venit la SH acum doi ani, lei 2, ia-ți o pălărie mișto de fetru, și dă-te cu Odicolon de ștevie. Ai înțeles? Je Petrache dădu să plece, nu era nimic de neînțeles, dar doamna Mănu îl opri. Mai zise: să ai și niște bani la tine, cam două milioane d-ăștia noi, că dacă nu găsești scară să te urci la Semilună, să iei o sfoară mai serioasă, mai groasă, mai cumva, înțelegi, și nu te mai uita așa la mine că odată nu te mai las s-o iei pe fie-mea. Pe mine cum mă găsești? Nu-s mai mișto ca ea? Mai nurlie? Că la toți în familia noastră le-a plăcut nurliile. Așa. Și dacă e ceva lume pe Semilună, ad-o-ncoace, că găsim noi ce să facem cu ea, mai ales că am nevoie la fals în acte publice și la porci, la castane, și la ligheanele alea nevândute din primul război. Ai grijă cum vorbești cu oamenii ăia pe-acolo, că se aude tot, tot. Du-te, ce te mai holbezi așa la mine, du-te și adă Semiluna.

Je Petrache era un băiat tânăr, fără noroc. Da, fără noroc. Urcă scara și ajunse degrabă pe Semilună. Acolo îl aștepta fata. Iubita lui. Luară amândoi un crater și-l aruncară în capul dnei Mănu. Așa, la mișto. Da, la mișto.

D.

25 iunie 2018

Râpaș


De la stânga: Mona, Denis, Ioana, Codrina, adică echipa de la Ultima Dorință, foto Mihai Panaitescu.

Am fost invitați la Râpaș, la domeniul familiei Panaitescu, Monalisa și Mihai. Că să nu mergem cu mâna-n fund, a zis Ioana și ne-am repezit într-un Lidl plin de produse românești așa cum recomandă Rovana Plumb, Rovana Dragnea, Rovana Oaie ăla și mulți alții. Am luat pâine, cartofi, o roată și-u șifonier cu patru uși ferecat cu care voiam să participăm la emisiunea aia americană de Storrage nu știu cum. Inutil să spun că era frumos, vecini, drum de țară.

Monalisa a pus totul la grătar și ne-a spus o poveste halucinantă: acu doi sau poate zece ani au aterizat la noi în curte niște marțieni. Vorbeau marțiana, că eu și Mihai înțelegem, am trecut pe acolo de curând. Și unul din ei ne-a întrebat dacă am învățat la fizică. Că ne ascultă. Noi i-am zis că da, că avem cunoștințe temeinice și ne-a lăsat în pace. Am mâncat cârnați de berbec, unt de arahide, fructe și am vorbit câte-n lună și în stele. Apoi, ne-am uitat pe Netflix la Sense 8.

Codrina a început să danseze și ne-am uitat la ea. Dansa și cânta parcă un Brell, o vechitură franceză. Noi după ea, iar la cuvintele pe care nu le-nțelegeam lălăiam lalala---lalala----lîîî!

Un deal ceva după care s-a dus soarele. Noi trăgeam la ceapă și la lămâi. O rețetă nouă a Monei. Mă rog, mai pui puțină sare, borș, amidon, ridichi negre și albastre, usturoi, magiun de pere, țuică și vin. Amestecul se dă la cuptor, mi se pare, se scoate după 10 ore și gata, se servește cui a rezistat. Dar e bun.

La final am făcut politică. Grea de tot. I-am pomenit pe Bârlădeanu, pe Militaru, pe Vlad, adică pe ăștia noi care ar fi capabili să întoarcă țara pe drumul cel bun. Le-am făcut o atenționare la care, cât am stat la Râpaș, n-am primit niciun răspuns. Așa-s ăștia: nu răspund.

Ninsese bine și ne-am bătut cu zăpadă la plecare. Bum, bum. Dar și Mona bum, bum. Bum, bum, bum. Cam așa a fost.

d.

24 iunie 2018

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?


Ce-ți doresc io ție, dulce Românie, țara mea de dor călare pe un covor cu direcția Berlin, Italia, Suedia, Spania, Portugalia, Anglia, Canada, Belgia, Olanda, Grecia, Sardinia, Maroc? Îți doresc să fii prinsă fără bilet pe covorul care te duce în lume fără nicio direcție. Și să fii dusă la secția de poliție pentru a-ți fi confirmată identitatea. Cum se face. Ca să poți fi amendată. Și să ai suspriza acolo să constați că polițiștii n-au citit în viața lor Mircea Eliade, Cioran sau Eminescu și nici n-au ascultat Tudor Gheorghe sau Holograf. Și în condițiile astea să fii amendată și pusă să execuți lucrări de astuparea gropilor prin Paris, Roma sau Bruxelles. Pe care ai să le faci cu bucurie, pentru că la gropile de acasă nu ți se dă târnăcop. Pentru că se fură.

Acum, pentru că s-a săvârșit din viață celebrul Anthony Bourdain, ți-aș dori să transformi toată țara în bucătari îmbrăcați în ii populare coordonați de Mircea Dinescu și de alți chefi la cuțite. Și pe acompaniamentul unor lăutari să bagi la burtă sarmale și cârnați tradiționali românești cu politicieni și vedete deștepte rău: Stolojan, Nicolicea, Muma Pădurii, Andra, T. Toader, Inna, Măruță, Sfarmă Piatră, Rupe Lemne, Baba Cloanța și cu condamnatul la mișto Dragnea.

Viteza a doua și lipsa legitimației de călătorie ne face să rămânem în țară, ca să putem fi șantajați cu datul afară de la slujbe dacă nu participăm la marșurile vesele ale PSD-ului. Și nu numai: mai sunt maratoanele, Vlaicu Vodă, chermezele de prin parcuri și așa mai departe.

Îți doresc să oprești gargarele radiofonice și mediatice despre Bacovia, Blaga, Teodoreanu sau Eliade. Ei au făcut literatura momentului, care acum ne trage în jos. Adică, vrem să spunem, literatura română nu mai poate merge înainte sau evolua cu băieți ca Nora Iuga, Coșbuc sau Agârbiceanu. Deși ultimul are niște proze geniale. Ca și Arghezi. Iar la târgurile de carte din lume să nu mai trimiți doar informatori, ci și scriitori tineri, cu rezultate.

Ar fi mai multe de dorit. Dar din chioșcul securității de pe strada mea mi se face semn că ajunge. Că nu trebuie să mai pomenesc și de sport, sănătate, gumă de mestecat, ulei de floare, de fierul vechi, de mascarada gazoanelor de pe marile stadioane românești, despre iiile din filmele românești, despre Eurovision, despre metrou, floră, faună, lemnele din păduri, apele din Dunăre și așa mai departe.

Și așa mai departe.

D.

13 iunie 2018

Dervișul roșu


La Evelin. La masa mare se bea bere. La cea mică la fel. Fierbea un porumb. Discuții anoste: să fi rezistat țărăniștii, să vezi atunci rezist în piață. De acolo ei ar fi plecat și-ar fi cucerit Europa. O Europă țărănistă. Merge și penelistă, numai nu cu Orban. Ci tot cu Dragnea. Bă, mai ai semințe?

Trosneam la semințe până când cineva a rămas cu ochii holbați la ușă. Intrase un om îm roșu, lucru nemaiîntâlnit pe Neajlov. S-a așezat și din ochi a cerut o bere. Bea. Toată lumea gură cască. Zice: eu sunt Dervișul Roșu, singurul din lume. Mă îmbrac în roșu și nu în alb, pentru că eu sunt călăul sultanului. Singurul. Chiar dacă mă văd venind și știu de ce viu, supușii n-au curajul să mă omoare, cum n-o veți face nici voi. Viața Călăului Măriei Sale este cerească, nu poate fi luată de vreun pământean. Făcea pauze lungi, fluturându-și faldurile perdelelor de pe el. Era superb. Evelin i-a adus carne de taur prăjită în tigaie și s-a făcut liniște.

Primul care a îndrăznit să întrebe a fost fotbalistul satului. Își permitea pentru că fusese vizat acum 30 de ani de FC Torino: Dar la noi în sat pe cine vrei să omori? Ai greșit adresa. Pe alde Mihai al lui Agrafa. Are cancer și-i scurtez suferința. Și-a scurtat-o singur pân' să vii. Dervișul a luat seamă. S-a ridicat în picioare, a scos un iatagan și i-a tăiat capul fotbalistului. Noi la perete de frică. Dar Dervișul dansa o polkă arabă. Cu frunze-n păr: diri ram tam, diri ram tam, hacht hacht!!! Apoi, am dansat cu toții: diri ram tam, diri ram tam, hacht hacht!!!

Nu era greu, era simplu. Simplu de tot. Și am dansat până ce Dervișul s-a desprins de lângă noi și a luat-o spre semiluna de pe cer. Pentru că între ei și Semilună nu-i nimeni. Da, nu-i nimeni.

D.

08 iunie 2018

Horoscop 11 - 17 iunie


Doamna Sistermorphine cu Horoscopul săptămânii viitoare:

VITAMINA B. Nativii zodiei, când dau de quadraturile lui Pluto și Magneziu, se agită, se trag de păr, își fură căciulile. Zodie nervoasă, ușor influențabilă, arici la bani. Când apare soarele pe strada lor, e altceva. Soarele poate fi un copil, dar mai ales o femeie. Cu dâre de fosfor în păr, cu sclipici în ochi, dar mai ales sub fuste. Joi, 14, o aniversare. Lăutari, chestii. Cineva a furat o sută de euro din dar. Lacrimi, cuțite. Deci, o săptămână normală pentru nativi.

SĂGETĂTOR. Message in the bottle. În Oceanul Atlantic. Nativii se suie în bărci și vâslesc după sticlă. În mesaj două cuvinte: Te iubesc. Dar oare cu îi e adresat? Se dă cu banul. Sunt trei miliarde de nativi. Banul nu mai cade. Duminică, 17, film. Românesc: Cine a pus căcat pe clanță?

FECIOARĂ. Apare Călărețul Fără Cap taman în mijlocul săptămânii. Pe la orele 16. Marte în ultimul pătrar. Călărețul trebuie vaccinat. Trebuie obținută aprobare. Nimeni din ministerele Agriculturii, Sănătății, Educației și Culturii nu știe cum se scrie vaccinat. O delegație merge la dna Dăncilă.

LEU. Deviza nativilor: Dacă iubești pe cineva, dă-i motiv să rămână. Și atunci ei cumpără prune și cartofi. Iese o plăcintă superbă. La foc mic, sare după gust, 30 de minute pe-o parte. De 300 de ani, n-a rămas nimeni.

Agenția CĂLIMARA.

07 iunie 2018

Războiul Rotofeic


Foto Laura Luca.

Ieșisem de la o slujbă și ne grăbeam la alta. Era ultima a zilei, aceea de a bea palinca lui Ghiță, e drept cu juma de normă. Pașii ne duceau agale printre câini, pisici, dude, nisip pentru nu știu ce, așa că vorbeam serios. Așa s-a-ntâmplat:

Ioana: războiul rotofeic a izbucnit din necunoaștere, din lipsa infpormației, diferențe de cultură. Să nu crezi că cei din Bolintin nu au și ei aparate. De zbor sau de WV. De arat sau de bătut copiii. Nu. Au. Dar ce i-a mânat în lupta rotofeică planetară nici până azi nu se știe. Am dreptate?

Io: Da.

Ioana: Se creează deranj. Războiul rotofeic creează situații noi, forme de relief vechi, te poți trezi cu munții Hercinici aici, la noi, la Ațel. Aștepți trenul de Rădăuți și te trezești la Mangalia. E o congruență nepaleativă și morfologică a stării. De multe ori ești nevoit să te bați cu o ideee. Războiul rotofeic nu este cu arme neapărat. Ci mai ales cu idei. De exemplu, ideea de a cultiva ananas pe suprafețe defavorizate, cum ar fi Cișmigiul. Ideea ară parcul și tu până-l faci înapoi vinzi băncile, fântâna, bazinul, podurile. Așa-i în război, se compensează toate compensațiile. Nimic nu rămâne necompensat, asta-i ideeea de bază a rotofeicului. Așa să știi.

Io: Da, cum altfel?

Ioana: Am un prieten, Mon Jeneral. El e de partea războiului rotofeic. Când începe, el se scoală, își pune obielele, ia un rotofei din cuier, se spală pe dinți, numără oile care ar putea aduce bani, încalecă un măgar și se duce la luptă. Așa întreține el spiritul rotofeic de pâine pe vatră sau de depănușarea purumbului. Nu e de joacă, nu. Autoritățile române? Ehe, mai e pân-atunci.

Ghiță ne aștepta la celebra portiță. Era parfumat, frezat, cumva. Cumva ăla ne-a derutat și n-am mai intrat. Ne-am întors ca să continuăm discuția.

Agenția CĂLIMARA.

06 iunie 2018

Pălăriile în serial 1


Când am auzit că se umple lumea de pălării, ba chiar că s-a constituit Forța Pălăriilor, am sărit și io din pat și hop la magazin. De fapt, mama mi-a zis: scoală, fă, că rămâi pe dinafară, uite la astea cu pălării, vor schimba curând lumea și vreau să fii și tu în mijlocul trebii. Ce stai și dormi ca o Lolită din aia care se uită pe gaura cheii la iubirul ei de 40 de ani? Uite bani aici, 30, 500, o mie-ți ajung? M-am spălat pe sprâncene, am dat cu Odicolon și-am ieșit la mall-ul Gh and Gh, de peste stradă. Mi-am luat o pălărie de fetru mov, una aia care o am în cap, alta cu fundul de lemn ca să nu-mi fac nevoile pe nu știu unde, vreo opt de zi și patru de seară.

La înscriere. M-au întrebat de ce-o fac. Ce mă mână lângă Ordinul Pălăriilor? Le-am spus că iubitul meu, Filimon, mezelar la noi în sat. Luam într-o zi o sută de parizer și mi-a zis: tu nu știi să-ți scoți pălăria când intri undeva? Io n-aveam pălărie, dar mi-a crăpat obrazul de rușine și m-am hotărât să-mi cumpăr și să mi le scot numai când intru la el. A doua zi m-a trimis mama după tobă și când am intrat la el mi-am scos pălăria galbenă, asta frumoasă pe care o port acum. Mi-a zis: ce pălărie de căcat! I-am spus: dar io te iubesc, ce contează pălăria? Nu mi-a răspuns. A scos un topor și a retezat capul unei căprioare din care mi-a dat și mie zece kg.

Io știam că dacă iubești pe cineva îi faci loc să rămână și atunci el a zis: stai lângă mine. Servește tu clienții, că io mă duc după marfă. Și a plecat. A lipsit cinci ani și am auzit că are nouă copii. Unul e la hidrocentrală, altul nu știu cum că nu mă interesează. Deja îndrăgisem magazinul și nu mă mai interesa câți cârnați cumpără cutare sau cu cine mă culcam după tejghea. Eram în al noulea cer de iubire. Dar într-o zi s-a-ntors. Avea în spate un rucsac cu toți copiii în el. Cum se poartă acum. Și-am venit la dvs.

Fata plângea. Ne uitam la ea și ea plângea. O lacrimă, mai mare așa, s-a rostogolit până sub dulap. Am lăsat-o acolo.

D.

05 iunie 2018

Forța Pălăriilor


Foto Laura Luca

Cândva la Ațel. Benjamina ne adusese ouăle. Cealaltă femeie, Lisistrata sau cam așa ceva, căra de colo colo pâinea prăjită. Roșii? Cine vrea roșii? Și încet, încet ne-am dat seama că suntem o forță. Asemănătoare masonieriei sau alteia nu știu cum. Că puteam lupta și noi pentru binele semenilor noștri. Că puteam tunde oile la fel, dacă nu mai bine. Că ne puteam urca pe deal și vedea primii avioanele. Că aia, că aialaltă. Dar cel mai important, era că ne iubeam brusc aproapele de eram în stare să ne umplem de bani pentru ei.

Ioana a zis: să fondăm Ordinul Pălăriilor. Mihai e Pălărierul, io poeta și legiuitoarea Ordinului iar Denis trezorierul. Și acolo, sub vișin, ne-am apucat să scriem Regulamentul, set de legi care va schimba pentru totdeauna România.Ia să vedem:

1.Să nu ne luăm în serios sărăcia, și să facem o lege prin care să ne vină de la buget câteva miliarde de lei lunar.
2.Dacă Dumnezeu ne bate la ușă, nu-i deschidem, noi avem treabă numai cu factorul poștal. Cu mandatele lui de miliarde.
3.Dacă cineva are nevoie de ajutorul nostru, nu i-l dăm, pentru că noi nu luptăm pentru binele unor oameni singuratici, fără de partid, noi luptăm pentru pricopsirea noastră, a familiei noastre, și rareori a amantelor.
4.Posturile cele mai bune din societate să ne fie alocate nouă: direcții de teatre, ministere, recipiente de țuică, recolte de cartofi.
5.Lupta noastră va distruge răul din temelii. Dar și binele.
6.Dacă unii membri ai Ordinului nostru nu știu să lege două vorbe, este foarte bine, pentru că vorba lungă sărăcia omului, ori, după cum vedem, francezii au ajuns o putere mondială printr-o tăcere desăvârșită.
7.Dacă trecem pe lângă plopii fără soț, noi îi facem cu.
8.Ordinul nostru își va desfășura întrunirile pe stadionul Național Arena, ca să încapă toate pălăriile.
9.Vom fi o forță.
10.Vom instaura binele.
11.Vrem bani.

Agenția Călimara

01 iunie 2018

Gânditoarea de la Hamangia


Rozând un covor, numărând urechile pisoiului, Gânditoarea de la Hamangia gândea:

Să fac să dispară săpunul românilor, ca să nu mai aibă ce se spăla? Sau să încep al treilea război mondial? Să fac trasee de autostrăzi prin pădurile autohtone cu pastă de dinți? Sau să răstorn căruța cu proști a României în Neajlov? Să propun o lege prin care fiecare român să aibă dreptul să-și înființeze câte un partid? În felul ăsta fiecare cetățean al patriei noastre ar lua gratuit bani de la buget, cum se acordă fiecărui partid? Sau să studiez Universul? Dacă pun ceapă în fundul grădinii nu mai ajung la privata din lemn. Să pun sau nu? Pe Valea Prahovei un cântec a-nflorit? Sau e tăcerea a milioane de șoferi care așteaptă autostrada? Să mă plachez cu aur? Sau nu? Mâine să-mi descarc telefonul? Sau să joc în filmele epocale ale lui Cristi Puiu? Să înființez cotidianul Izmana? O Veveriță face propuneri indecente Porumbelului Poștaș? Și Ursului? Plouă atât de încet? Să numărăm oile? Să lăsăm pe unul, altul să fie prioritatea noastră?

După ce a fost refuzată de Porumbelul Poștaș, Veverița s-a dus să se tundă. Dar la Coafor era închis. Scria pe ușă: ÎNCHIS.

D.

31 mai 2018

Ba la târg, ba la rusalii


Foto Laura Luca.

Păi, ne-am suit în mașină, ne-am adus aminte de toate îndemnurile securiste precum că să nu ne mai amintim de Ceaușescu ci să privim spre viitor, care viitor ne-a adus-o pe Dăncilă, așa da, și ne îndreptam spre târgul de sh din Mediaș. Păi, era soare, era frumos și io mă gândeam la o pereche de pantaloni, la o cămașă. Scoteam mâna pe geamul mașinii și, întradevăr, era soare,era frumos. Așa că io și Ioana, vezi foto, nu ne mai gândeam la Ceaușescu, ci la Cramele Recaș, că să nu închidă. Târgul era plin. Mărfuri germane. Țigani înstăriți cu mărfuri germane pe hârtii, pe covorașe. Mii de farfurii, mii de scule ceva, roți, borcane, priviri, glume, ochiade. Toată suflarea târgului avea în priviri același îndemn: nu mai priviți înapoi, ci înainte. Io mi-am luat pantalonii și cămașa și am privit înainte: un copac, bere, mici, Orban, cazaci, ????, și Radu Jude, care blestemă poporul român deși poporul român îi dă banii să-și faci filmele. Așa că ne-am dus la biserică. La Ațel.


Foto Laura Luca.

Aici ne-am așezat lângă doamna din foto, am intrat în incintă și, fără să ne privească, zicea preotul: a ajuns oare omul pe lună? Poate că nu. Ca și în dragoste unde trebuia să fim trei. Unul așa, altul așa, și unul în interior. Și-i trăgea în continuare la platitudini de te apuca râsul, că totul era cu morgă ortodoxă cumva, că erai pus în situația să-i spui: bă, omule, viața nu-i despre religie, așa că ce ne toci cu basmele tale?

Am ieșit, și am aflat că preotul e un fost șofer de tir, că s-a stabilit în satul Alma Vii și așa mai departe. Cum ar veni, și așa mai departe. Apoi, ne-am dus la Căminul Cultural. Asta-i altă poveste.

D.

30 mai 2018

Marghidoala, satul cu un singur locuitor


Foto Laura Luca

Mara Cumva a dat ordinul: azi mergem în satul cu un singur locuitor. Undeva pe lângă Boița cum iei drumul Sibiului din Mediaș. Interesant, ne-am zis troscănind la ceapa verde de dimineață. Dar pe la 12 ne-am urnit cu două mașini. Că acolo, a mai zis Mara Cumva, vine un jeep și ne ia și încăpem toți șase. Așa a și fost, numai că jeepul n-avea decât un singur scaun lângă șofer iar în spate era deschis pentru vreo zece oameni. Așa că tovarășii mei s-au așezat în spate cu o oală de ouă la picioare. Și-așa am plecat, din Boița, la Marghidoala. Un drum desfundat rău, ca după război, care te trecea prin tavan sau îți rupea oasele. Dar echipa de atac a rezistat până sus.


Echipa de atac, de la stânga la dreapta: Dl colonel Cutare, Tara 2, Mara Cumva, Laura Luca, jos Dan, și io. Foto, Andra.

Un sat fără niciun locuitor. Părăsit de ani de zila de șașii care s-au mutat în Germania. Un sat care poate concura ca cel mai frumos la toate concursurile internaționale. Cu case în paragină, fără garduri, cu viță de vie crescută în plopi, cu o iluzorie tiroliană peste o prăpastie, cu o biserică săracă rău cu care singurul locuitor, Tara, vrea să admenească turiști. Dar drumul, întreb. Pe unde vin americanii? Păi, băgăm buldozerul și facem drum nou, că ăsta din toamnă până-n primăvară nu merge. Apoi, natura, Aici e lovitua lui Tara, care a cumpărat în timp câteva case și le renovează pe banii lui deocamdată. Bani nu mulți.

Stăm la taclale în căbănuța construită de frații Tara pe tăpșanul de lângă biserică. Ar trebui investiții. Femei. Satul s-a depopulat din gauza lor. Pentru că bărbații lor nu le-au asigurat condiții pentru copii, mașini de spălat, foenuri, apă caldă, cearceafuri curate și altele, pentru că bărbații din Marghidoala plecau dimineață la ceva porumb și veneau seara beți cu câte o găină în spate, un jder, fasole. Când satul a rămas fără femei, bărbații au luat-o după ele și acum sunt în Munchen, Frankfurt sau Berlin. Trebuie bani mulți ca să miști locul. Da, foarte mulți.

Am coborât cu amintiri plăcute: frații Tara, berea, coniacul făcut de ei, viitorul turistic al României, Simona Halep, iluzoria tiroliană pe care ar urma să se plimbe doar Prințul Charles și noi dac-om mai trece pe acolo, că Mara Cumva a zis, hai!!!, și-am șters-o spre Mediaș.

D.

29 mai 2018

Două la un leu - 71

Suedisme, așa cum v-ați obișnuit:
 
1. Situația meteo-politică e în grafic. Canicula se permanentizează, iar dreapta câștigă teren, ca-n toată Europa. Motive pentru a merge în vacanță în România sînt din ce în ce mai puține, că amandine și salam de Sibiu se găsesc și la Malmo.

2. Din poziția ei de influencer-ă, deschizătoare de pîrtii în high tech și pentru Moș Crăciun, și, mai ales, din cea vulnerabilă de apendice în coasta Rusiei, Suedia trimite sfaturi cetățenilor de urmat în caz de criză sau război. O să fie înfiorător, așa că nu uitați de încărcătorul de mașină a telefonului mobil.

22 mai 2018

Luli și Buli


Luli și Buli sunt gemene. Atât de gemene că lumea le strigă Lulibuli și ele răspund. Stau la etajul patru. Scara A. Pentru amatori, prin dreptul blocului lor trec 86, 79, 133, 90, 313, 301, căruțe cu caprifoi, scafandri, candidați la ceva, fotografi, balerini și bucătari tineri, mustăcioși. Unul din ei, odată, le-a vorbit. Hei, fetelor, hai să gătim ceva împreună.

Și a ieșit mâncarea Lulibuli care acum a împânzit mapamondul mai rău ca burgerul din ce carne vreți. Iată o simplă rețetă: Se iau câteva Luli bine făcute, bine coapte adică. Se face rântaș din patru cepe ușor pârguite, din alea care dau spre galben cu pistrui, se fierb împreună, se amestecă de zor. În timpul ăsta muiem buli în zeamă de mazăre din aia din care cei cu gută n-au voie, se pune la foc circa o oră și când e gata se amestecă luli cu buli. Se mai adaugă mirodenii: pește congelat, dacă se ooate din plastic, usturoi, chimen, sâmburi de pepene. Odată gata, preparatul LuliBuli se servește în farfurii adânci verzi.

Terminând de gătit, bucătarul se uita fix la Luli, dar și la Buli că nu le puteai deosebi, Nu știu, zău, ce să spun. Ce vrei, zise Luli cu polonicul în mână. Nu știu, ce vrei zise și Buli cu ciocanul de carne în bandulieră. Uneia aș fi vrut să spun c-o iubesc, celeilalte la fel. Așa, și cine te împiedică? E prea fierbinte. Cine? Lulibuli pe care am făcut-o.

Dezamăgite, gemenele Luli și Buli îi fărâmară polonicul în cap. După care puseră sare după gust, leuștean, mărar, apă fiebinte și-l băgară la cuptor. Mirosul ieși pe fereastră. Dărâmă un cireș. Da, cu tot cu cireșe.

D.