21 iulie 2019

TEZE ŞI ANTITEZE în Călimară, cu Marilena Dumitrescu


Foto, arhiva M.D.

1. Dramaturgia asta vine din talent sau noaptea în pat? Te culci, te gândeşti la ţoale, să zicem, şi pac, dramaturgia cu tine în pat. Şi pac, o piesă, după care următorii zece ani zici prin media că personajul tău feminin este copie după Mercedes din Monte Cristo.

Noaptea în pat, gândindu-mă la ţoale? Eu? Nu, nicidecum. Mai întâi protestez împotriva întrebării ăsteia discriminatorii. Voi, bărbaţii, credeţi că noi, femeile, ne gândim numai la ţoale. Dacă asta ar servi drept inspiraţie, toate pipiţele care au doar ţoale în cap ar face dramaturgie. Ori, ştii bine că nu e aşa. Talent? Fără îndoială. Este necesar, dar nu suficient. Eu personal am nevoie de o revelaţie, ca să încep o piesă. O idee care îmi vine cumva, din câmpul cuantic, şi mă trăzneşte pur şi simplu, ca să nu cad în misticism şi să zic că de la Dumnezeu. Deşi în ultima vreme pare a fi totuna. O energie creatoare. Apoi totul merge de la sine, nu e nevoie decât de ceva disciplină, pentru că în general ideea îmi vine cu totul. Adică nu e doar o idee, e toată piesa. Mie nu îmi mai rămâne decât să le mai înfloresc pe ici, pe colo. Şi, desigur, s-o scriu. În rest... să mă laud, cum zici tu, că personajul meu e o copie? Fie şi după Mercedes din Monte Cristo? Nu, personajele mele se străduiesc, cu ajutorul meu, desigur, să fie cât mai originale. Urăsc plagiatul. N-am de ce să copiez când eu am idei de mă dau afară din propriul meu cap, că nu mai am loc de ele.

2. Ai scris pentru grupul Vouă. Aveai un personaj al tău? Adică cineva pentru care scriai cu plăcere? Fetecău, Gabriel, Ciocea? Scenaristica ta nu se reflectă în dramaturgie. Am văzut câteva spectacole bune de-ale tale la teatrul fiului tău, Felix. Este deci o tehnică diferită între teatru şi film?

Nu scriam pentru cineva anume decât când scriam pentru seriale. Acolo ştiam cine va interpreta personajul. În scenete însă, nu făceam eu distribuţia, ci Adrian Fetecău. Important pentru mine era să găsesc o idee bună, restul făceau ei, grupul. Îmi amintesc cu drag cum Adrian mi-a spus de la început, de când am „contractat” colaborarea mea cu Vouă, să nu îmi limitez fantezia în niciun fel, că ei rezolvă toate aspectele materiale. Asta mi-a dat aripi. În rest, am muncit mult să îmi desprind dramaturgia de scenaristică. În piesele mele de început e mai evidentă formaţia mea de scenarist de sitcom, dar am înţeles că, dacă vreau să evoluez, e nevoie de altceva. Am învăţat, cu timpul.

3. Actorii, după părerea mea, sunt asistaţi sociali. Ei nu investesc, în afară de ceva talent, nimic în munca lor. Mi se va spune, păi, da, dar talentul ăla nu contează? Ba da, dar sunt şi ingineri sau sportivi talentaţi şi aşa mai departe. Actorii vor bani de la primărie şi nu puţini. În occident, actorii din mari teatre private vând bilete, dau cu mătura. Actorii români nu răspund de nimic, nici de succese, nici de eşecuri. Adu-ţi aminte de spectacolul Eduard al III lea de la TNB. Cu Caramitru, Tocilescu şi Buhagiar. Spectacolul s-a jucat de trei ori în stagiunea 2007-2008. Ori, acolo, numai scenografia cred că a halit o grămadă de bani. A răspuns cineva de acest eşec? Ce zici?
Dă-mi voie să mă delimitez de părerea ta despre actori. Eu iubesc actorii. Şi n-aş vrea să fiu în pielea lor. Numai când mă gândesc la castinguri... Şi-apoi, sunt într-o etapă a vieţii mele când văd doar lucrurile bune în toţi şi în toate. Nu critic pe nimeni. Nu mă uit nici la televizor măcar, ştirile mi se par mult prea agresive pentru starea mea de zen de acum. Nici măcar n-am văzut Eduard al III-lea de la TNB. Nu mă preocupă deloc acest subiect şi de aceea nu sunt în măsură să răspund. Aşadar, vorba unui personaj celebru, altă întrebare.


4. Teatrul Dramaturgilor Români. Acest punct al discuţiei noastre poate fi un eşec. Declarativ, TDR însemna dramarurgi români. Asta aşa e, deşi lipsesc foarte mulţi. Dar ce caută Hausvater acolo? Gârbea? Haida de! O fi TDR-ul în piaţă? În sensul că nu mă duc la un concert Bill Evans pentru că mă duc la Cimitirul lui Hausvater? E normal?

Nu ştiu ce e normal pentru tine, fiecare are limitele lui de normalitate. În legătură cu Teatrul dramaturgilor români, altele sunt nemulţumirile mele. Sigur, am fost deosebit de onorată şi de fericită că teatrul s-a deschis cu piesa mea, Învăţăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său. Dar fericirea mi-a trecut repede. Piesa n-a ieşit aşa cum speram. Nu ştiu de ce. Era bine să fie regizată de un regizor cu experienţă în comedie. Atunci când piesa a fost lăudată de toţi cei care-au citit-o, când s-a râs şi s-a aplaudat la spectacolul-lectură de la Clubul dramaturgilor dar spectacolul jucat pe scenă nu a reuşit să atingă potenţialul comic al textului, undeva s-a greşit fără îndoială. Iar dacă mi-am exprimat această părere cu voce tare la un colocviu al dramaturgilor, mi s-a reproşat că nu am participat la repetiţii să spun ce mă deranjează şi simt că mi-am făcut ceva duşmani, ceea ce nu intenţionam. Îmi pare rău. Totuşi, treaba mea s-a terminat în momentul în care am încheiat de scris piesa. Cât despre celelalte nume despre care îmi ceri să-mi dau cu părerea... nu asta îmi doresc. Tot ce vreau e să am linişte sufletească, înţelepciune şi inspiraţie să scriu. Atât.

5. N-a scris nimeni o piesă de teatru despre Catedrala Neamului. Şi acolo trebuie să fi fost o poveste de dragoste iar preafericitul Daniel a zidit-o, ca să aibă construcţia zile multe. Zic că e un subiect posibil. Te bagi?

Nu cred că a fost vorba despre o poveste de dragoste. Nici măcar de dragoste de Dumnezeu, din păcate. E mai degrabă o poveste de lăcomie, orgolii, lipsă de măsură şi bun-simţ, dar şi lipsă de bun gust artistic. E păcat să se risipească atâtea resurse şi atât efort pentru un kitch. E un subiect posibil, dar l-a tratat cu pricepere Dan Teodorescu de la Taxi în cântecul lui: Dumnezeu iubeşte lemnul, lemnul şi spaţiile mici. Şi eu la fel.

6. În piesa Un Fluture vine pe Lampă şi desface pachetul cu sanvişuri făcute de acasă de fluturoaică. Iubita strigă: lasă şi mie! Lasă şi mie! Nu-i aşa, şi fluturoaica moare de foame pe lampa aprinsă. Un mesaj puternic, realist Ce zici? Se putea altul?

Oooo, aşa, dă-mi apă la moară. Sau mai degrabă înclinaţiei mele spre teatru absurd, sau teatru al absurdului, cum se pare că e corect dar mie nu-mi sună bine. Ei, hai să-ţi spun eu cum văd lucrurile. În primul rând, în piesa Un fluture pe lampă este vorba despre atracţia fluturelui faţă de lumină, nu faţă de haleală. Realismul socialist determină autorul să ardă metaforic aripile fluturelui căruia-i trăznise că e mai bine în capitalism decât în socialism, lucru care ni s-a întâmplat şi nouă de nenumărate ori. Miroase a aripi arse toată ţara de 30 de ani încoace. Cât despre intriga amoroasă pe care încerci să o insinuezi în firul narativ, asta nu ţine, deoarece fluturele e uşor hermafrodit. Putem înlocui sanvişul cu şaorma?


7. Îţi mulţumesc!

Şi eu îţi mulţumesc, Denis. Mă duc să îmi prepar un gin tonic. Cheers!

A cosemnat Denis Dinulescu

11 iulie 2019

TEZE ŞI ANTITEZE în Călimară, cu Denis Dinulescu


Foto Tina Cumva

Pe Denis l-am cunoscut într-o carte și mi-a plăcut de el, prin urmare am zis să aprofundez relația cu încă o carte, și încă una, până am scris-o pe-a noastră. Mi-a plăcut și asta, așa că acum lucrăm la a doua, o carte cu întrebări. După ce-a stat cuminte la coadă, i-a venit și lui rândul la descusut.

1. De ce, vară de vară, tu te duci la Gărâna la pensiune și nu la Nisipurile de aur, la all inclusive, ca tot românul?

Sunt născut în Gărâna. A trecut barza şi m-a lăsat la Răscruce, singurul restaurant din sat. Am mâncat primii cinci ani numai crenvurşti cu omletă, până ce au trecut pe acolo o pereche de giurgiuveni. M-au luat cu ei. Aşa am aflat că pe tata îl chema Miles Davis şi pe mama Lady Gaga, deci muzică în sânge. Formam un trio fericit. Aşa că ne-am dus la all inclusive cum zici. Dar la inclusive ăsta tocmai se desfăşura răscoala din 1907. Am plecat.

2. Să zicem că am învins. Psd-ul se retrage în munți, Johannes rămâne cu hobby-urile lui, iar Iliescu joacă tabinet cu Gheorghiu Dej. Nu crezi c-o să murim de plictiseală?

Nu, pentru că ar însemna să ieşim din istorie. Iar istoria nu te iartă. Te pune s-o iei de la capăt. Ori, Iohannis cum şi-ar câştiga al doilea mandat? Noi cum am lua-o de la capăt cu primitivii, fanarioţii, feudalii? Sau n-ar trebui?

3. Nu erau destul de celebri alde Ceaușescu, Oedip și fotograful Unirii? De ce-ai mai scris despre ei?

N-am avut alternativă. Ludovic Orban a apărut mai târziu, Ştefan cel Mare asemenea, Norica Nicolau, Renate Weber, grupul Savoy, Restaurantul La Doi Cocoşi, Costa Rica, tabla de şah şi maşina de tocat carne aşişderea. Despre Oedip am aflat mai târziu că se pregăteşte să cânte cu Ludivic Orban Oedip. El la chitară, o mândreţe de chitară, iar Oedip la xilofon, nu aşa tare ca al lui Orban. Concertul va avea loc în fiecare duminică la Universitate, blocând evident, circulaţia.

4. Întrebare sosită la redacție de la un grup de cititori de pe feisbuc: pe când un cerc de scriitură, că meseria asta nu se mai lasă furată, maestre?

Pitagora a dat o lege uluitoare în privinţa cercului. Zice: Cercul are toate laturile egale. Laturile sunt pline de scriitori. Unii celebri, unii buni, alţii se numesc Andreea Marin. Ei nu vor în ruptul capului să lase pe altcineva în cercul lor. Sunt uniţi. Şmecheri şi cei mai buni sunt în altă parte. Furată? Furată de cine? La noi, pentru cei care au boala scrisului există penitenciare. Scrii opt cărţi pe zi şi gata.


Foto arhiva E.M.

5. Mi-ai ticsit blogul cu poze cu tipe care mai de care mai sexoase până mi-ai alungat toți cititorii pudici. Drept consolare am luat o șpagă mare și te-am băgat în juriu la Concursul Mapamondial de Foste Fete Mari. Cum arată favorita ta?

Pudicii tăi au şi alte reviste sexoase, de mecanică, de albine, de cum să nu ratăm becul, despre uşurinţă, copiere şi balsam sau despre oi, cânepă şi Programul Românesc Guvernamental ROŞIA, cu care noi, românii, vom depăşi vestul civilizat. Îţi mulţumesc pentru Juriul ăla. Şi să ştii că femeia mea trebuie să fie doar deşteaptă şi să aibă mult, mult umor. Altfel nu merge.

6. E vreun gen literar neatins, vreo specie nepipăită care te-ar trage la scris?

Da: biletele de transport în comun. Când lucram la ITB, anii 80, şeful, care ştia că scriu la pereţi, m-a întrebat: Bă, ne trebuie un text pentru biletele pe care le tipărim zilnic. Şi care să conţină multă informaţie. Ştii ceva? Am scris atunci un text care a rămas până astăzi în memoria a milioane de călători: 1,75 lei călătoria. Bilete se vindeau cam un milion pe zi. Ce succes. Deci m-aş întoarce la bilete, la scrisul lor. Pe un bilet scrii mama, pe un abonament urgie iar cine nu ia nici bilet, nici abonament nu trebuie să citească nimic. Poate-i mai bine.


Foto Luciana S. Pârvu

7. Îţi mulţumesc!

A consemnat Aida Baum

10 iulie 2019

La corcoduşe


Foto, Tina Cumva

Lumea este într-o continuă schimbare. Iote au sosit maşinile electrice, iote se văzură Trump cu Un, colo un vulcan, tone de ghiaţă au luat-o din Groenlanda spre Bacău, copiii români învaţă foarte bine, guvernul meu va face după alegeri toate autostrăzile care ne pipsesc, aşa că eu am luat-o la cules de corcoduşe. Am umplut maşina cu flori electrice, ca să pot culege şi noaptea.


Când am intrat în curte, un arici m-a-nteabat dacă am adus baterie pentru wc. O vulpe dacă am adus peşte, iar o pupăză mi-a spus că patriotismul e una, iar patriotul altceva.De mirare atâtea vietăţi la noi în curta. Pupăză n-am văzut decât în manualele de ceva cumva. Am parcat maşina. Am luat-o pe căţeluşa Bella să mă ajute la cules. Zice: a zis la radio că a fost un meci foarte bun. Mai zice: Mai bine vin cu tine la Bucureşti, vreau să mă fac croitoreasă. O veveriţă aude şi ne aduce nuci.



Am cules ce-am cules şi am făcut un monument împotriva graurilor, care mănâncă tot ce le iese în cale: păpuşi, aur, pisici, boabe de struguri, hârtie şi tot aşa. Cel puţi aşa mi s-a spus.

D.

09 iulie 2019

TEZE ŞI ANTITEZE în Călimară, cu Aida Baum, proprietara acestui blog


Foto, arhiva Aida Baum

Aida gonea pe şosea spre Stockholm. Se ducea să-şi ia premiul în sticlărie mică. Pur şi simplu, inventase sticluţa de două grame. Am prins-o din urmă. Zic: măi, fată, hai să oprim, să vorbim într-un refugiu, că în oraş sunt îmbulzeli nu glumă. Aşa am făcut. Am luat fiecare câte două ouă, ca la final să ne batem, şi am vorbit.

1. Una din sculele muzicale ale românilor era țeapa. Cântau ce cântau pe câmpurile de luptă iar dacă te punea dracul să n-o faci bine erai tras în țeapă. Țeapa ar fi putut deveni un instrument bun de export. Salva România din mrejele sărăciei. De ce nu se mai fabrică?

Pentru că între timp s-au inventat și perfecționat alte mijloace coercitive pe care le ținem numai pentru noi: posturile de funcționari publici, de la consilieri locali la parlamentari europeni. Cu cât ești mai afon, cu atât ți-e pensia specială mai mare. Plus că între timp ne-am mai deșteptat și ne-am decis să nu ne mai vindem țara și, implicit, produsele.

2. În Suedia Plaiuri Mioritice sunt marea, insulele, calificarea la europenele de fotbal în detrimentul României. Nu e cu oi, ciobani, țigani ca la noi. Aveți vreo explicație?

N-avem, dar putem să inventăm pe loc o baladă cu vikingi, stăpâni de sclavi, și vikingi-pirați, care se întinde pe maxim 200 de ani. Ciobani n-am văzut, dar oi da, în spate la Hornbach. Țigani nu-s, într-adevăr, doar rromi a căror limbă e considerată limbă minoritară în Suedia și e protejată.


3. Pe lângă plopii fără soț e un vers care semnifică dragostea. Adică numeri plopii și iubita nu te vede. Ea gătește ceva. Ceva cu carne și dovlecei. În Suedia câți plopi sunt, câtă dragoste?
Vai, ce clișeu! Versul ăsta poate fi dat în judecată pentru discriminare de gen. În Suedia el poate fi ea și ea poate fi el și unul dintre ei sau ele cumpără de obicei chiftele și pizza kebab pentru cină. În zilele cu cruce roșie unul dintre ei fierbe cartofi și varză, iar celălalt prăjește cârnați și coaste de miel, că doar muncesc cot la cot amândoi. Dragostea e de toate felurile și genurile și, pentru a ușura comunicarea sentimentelor, s-a inventat chiar și un pronume personal neutru pentru care mă gândesc să găsesc o traducere, ca să mă înțelegi plenar.

4. Limba română este recunoscută pe plan mondial ca fiind greu de vorbit, necunoscută. Dacă românii ar vorbi suedeza, limba română ar fi mai valabilă pe mapamond? Ar deveni limba în care a scris Shakespeare?
Limba suedeză ni s-ar potrivi perfect, la cât de lene ni s-a făcut să-l punem pe ”pe” în fața lui ”care”, pe ”nu” înaintea lui ”decât” și să anticipăm sau să reluăm complementul direct. De aceea a devenit limba română greu de vorbit. Acum, având în vedere că populația României e de două ori mai mare decât cea a Suediei, e clar că, dacă ne-am muta cu toții în Suedia, ar lua, în sfârșit, și Mircea Cărtărescu premiul Nobel.

5. Am stat și noi o vreme la Malmo. Datorită ție. Trenul cu care mergeam zilnic la Copenhaga trecea pe sub apă. Adâncă rău că nu vedeam nimic pe geam. Nu e o șmecherie? Contravine legilor fizicii. La noi este scrie în Constituție că un obiect mai greu ca apa nu trece pe sub apă. De ce această greșeală? Pe cine crede trenul ăla că păcălește?


E iluzie optică! Cine a mai văzut o țară cu biserici în care slujesc preotese, cu parcuri fără plăcuțe ”nu călcați iarba”, țară în care n-ai voie să-ți bați copiii, în care tatăl are concediu de paternitate și chiar stă acasă și-și schimbă copilul de pamperși, în care toată lumea citește romane polițiste de groază, își cumpără băutura de la un magazin special deținut de stat, stă la coadă pentru orice și nu înjură în trafic?!

6. Ștefan cel Mare avea în plan să cucerească și țările nordice. El, așa cum știți, avea obiceiul ca ori de câte ori cucerea o țară, un ducat sau Brăila siluia toate femeile până făcea cinci copii. Credeți că Suedia ar fi avut atâtea femei? Dar Norvegia? De Finlanda nu zic nimic.

Așa blondin cum era el, cu ochii deschiși la culoare, ar fi putut să fie Ștefan al nostru copilul din flori al vreunui viking rătăcit prin Moldova. De unde și năravurile. Dar întrebarea e tendențioasă și neemancipată pentru o țară care subvenționează fertilizarea in vitro și încurajează dragostea de toate genurile.


7. Îţi mulţumesc!

A consemnat Denis Dinulescu

08 iulie 2019

Rămas bun, Paolo Vinaccia


Foto, arhivă personală.

Devenise tobarul local, autohton. Jazzul pentr elite, Bran de exemplu, îl avea în compoziţie. De câte ori venea în România era un punct serios de atracţie, de umor, de inteligenţă.


A murit prematur. A învins şi n-a învins cancerul. Noi, cei cu care devenise prieten, îi auzim mereu concertele ţinuite acolo sus. 1954 - 2019. Cam puţin.


Odihneşte-te-n pace, bătrâne. Venim şi noi!

D.

02 iulie 2019

TEZE ŞI ANTITEZE în Călimară, cu Adrian Adilă Pârvu


Foto, arhiva Adilă.

Citeam Fraţii Jderi cu Adilă. El zicea că pe Jder mare îl chema Neamul Şoimăreştilor. Interesantă ipoteză aruncată de Adilă pe masă. Om vedea. Io am zis că Sadoveanu a scris şi Oedip, aia a lui Enescu. Ne-am ciondănit. După care am bătut cuie şi ne-am potolit. Am putut vorbi elegant. Să vedem:

1. În Mioriţa erau trei ciobani: unul moldovean şi aşa mai departe. N-ar trebui introdus şi ciobanul de Bucureşti? Poate prin iniţiativă parlamentară. Mă gândesc că balada ar câştiga prin atractivitate, măiestrie. Bucureşteanul ia oaia, pleacă cu ea la muncă în Anglia şi ajunge dealer de maşini. Ce zici?

R:Eu am ajuns la București, în Gara de Nord, când aveam vreo doi ani. În zonă, pe vremea aia se mai puteau cumpăra momițe, fudulii, plus buze de meduze proaspete din Hala Matache Măcelaru. Și mai exista clădirea cu felinar roșu în care vizitatorul interbelic era invitat să se trateze cu prestații profesioniste de la fetele lui Pațac, pațachinele. E adevărat, Fântâna Miorița era proptită în poarta Vilei Minovici, dar și cadavrele de la Morgă se spălau în apa tulbure a Dâmboviței. Automobilele erau rare, meseria de dealer nu se inventase nici măcar în occidentul cel putred. În schimb, se trăsese linia de tramvai de la Hala Traian și un manglitor coclit de pe Popa Nan colț cu Țepeș Vodă mi-a zis, într-o zi ploioasă: ”Băi, Puță, când treci strada sări peste șine, că te corentează!”.

2. Începe Wimbledonul 2019. S-au s-a terminat când vorbim noi. Dar n-ar fi bună o grupă a scriitorilor români care să joace contra lui Nadal, Ferrer? În mintea mea, grupa românească ar fi aşa: noi doi, Groşan, şi încă vreo şase care au scris de-au stins în puşcărie. Ai şi tu o listă?

R: Aaaaa, la asta chiar mă pricep, încă de când proaspătul (pe atunci!) locotenent-major Ilie Năstase le vindea americanilor Cupa Davis pe trei dolari adică aproximativ suma plătită de Țiriac la tunsul musteților, ori la rasul mistreților. Dac-ar fi să trimit o echipă scriitoricească autohtonă la Wimbledon,după Brexit, iată componența ei: simplu băieți, Mircea Cipariu (ăla mic și negricios care a vrut să-l lobeze pe veteranul Niky Manolescu); simplu fete, de pe valea Neajlovului, Ioana Crăciunescu (actriță de scândură și de pânză, poetesă, investitoare, mama răniților și bunica pricăjiților); dublu masculin (sponsor – Uzina de Vagoane Arad), Ioan T. Morar și Eugen Suciu; dublu feminin (categoria oldies, but goldies), Ana Blandiana și Angela Marinescu (pentru întreaga operă scrisă și nescrisă); dublu mixt Ioan Buduca și Rodolf Steiner (știu, Steiner era bărbat și e mort, dar vreau să-l bag pe Buduca și fără Rudolf nu se poate). Cam asta ar fi, Denis. Știu că te vezi un fel de căpitan nejucător, dar postul e permanent ocupat de marele culegător de trofee și nominalizări Gabriel Chifu.

3. Iepuraş nu mai aripioare/Domnul conte ţi le-a retezat. Versuri celebre. Continuă tu acest început de poezie. Trebuie să-ţi atrag însă atenţia că poemul trebuie să fie patriotic, înălţător, cu nori negri, ciuperci albastre şi gagici.

R: Iată, versuri îmbietoare, cu materialul clientului, calitate maximă: ”Uite, mamă, vine rata/ vine și prostu de tata/ patrie, să nu mă minți/ că albina n-are dinți/ n-are dinți, n-are măsele/ nici nori negri, nici manele/nici ciuperci albastre mici/ nici gagii și nici gagici/ are doar, înălțător,/ un popor la abator”. Hai, că mă pricep să le fuck la comandă!!!

4. Dacă ar fi să scrii o carte în care să fie vorba despre doi tineri care se iubesc, el fiind faianțar iar ea bibliotecară în comuna Ciorogârla unde nu citește nimeni nimic, cauză din care ea se sinucide, ce mesaj ai transmite cititorilor? Ar fi o carte de mediu? De croitorie? De fotbal?

R: Ah, dacă aș scie o astfel de carte, în care să mai combin, cu talent, câteva erecții, un stol de carcalaci, un mic dejun la Jilava sau un accident rutier-feroviar cu 86.213 de victime, cred că aș înnebuni de fericire. Atunci aș ajunge la Bălăceanca (sau la Socola, după gustul meu), te-aș invita și pe tine împreună cu Tina, cu Taraful din Clejani și, desigur, cu Johnny Depp. Doamne, poate ar veni și Gerard Depardieu, Mirabela Dauer, Simona Halep, Gheorghe Turda și Tudor Chirilă. Tina ar aduce, sunt sigur, un sac de medicamente, țiganii ar cânta și-ar juca, Turda i-ar da clarinetul Mirabelei, Simona și-ar obloji genunchiul veșnic vătămat iar Johnny și Gerard ar sta la umbră așteptând virginele despletite aduse de Chirilă tocmai din Piața Victoriei. Atunci să văd dacă, nemuritori fiind, ar mai râde cineva de noi!


5. Una din sculele muzicale ale românilor era țeapa. Cântau ce cântau pe câmpurile de luptă iar dacă te punea dracul să n-o faci bine erai tras în țeapă. Țeapa ar fi putut deveni un instrument bun de export. Salva România din mrejele sărăciei. De ce nu se mai fabrică?

R: Industria românească de țepe a fost pusă de butuci, la fel ca siderurgia, chimia, Semănătoarea, Ana Aslan și Alimentara. Ion Iliescu n-a știut nimic. Autorul dezastrului se numește Petre Roman, viclean copil de casă. Acum aducem țepe din import, niște făcături, niște chienzării, un fel de fake-news-uri îndesate, dureros, zilnic, în creierii alegătorului din țară și de peste hotare. Mai cântă, dacă poți, sărăcia și nevoile și neamul! D-aia nici nu mai avem ce-am dat și vom avea numai ce-am furat.


6. Primul satelit românesc, care va fi plasat pe orbită, va avea un traseu bine stabilit. Asta nu-i rău. Problema sunt prețurile. Un zbor de la Giurgiu la Bolintin costă cinci mii de euro de persoană. Ori, la Maxi Taxi e treizeci de lei. Mă gândesc că poate costă atât de mult, pentru că în satelit sunt tot timpul cosmonauți americani și francezi care în timpul drumului de la Giurgiu la Bolintin spun poezii, cântă, se strâmbă la călători. Cum ar fi corect?

R: Corect ar fi să ne aliniem prețurilor satelitare europene. Adevărat, noi nu am avut o Laika sau un Gagarin, dar ce, Prunariu sau Coandă e mai proști? În plus, costă mult pentru că întârzie mereu, nu funcționează aerul condiționat, tinerele mame nu-și pot alăpta pruncii în public iar piloții sunt mangă de dimineața până seara. Pe bune acum, decât așa, mai bine pe Autostrada Soarelui sau pe DN1, măcar pân-la Câmpina.


Foto, arhiva E.M. Legendă foto: În timpul discuţiei noastre prin HG a mai trecut o pălărie. Groşan a susţinut că e Musollini. Io că Adela. Adilă că e sora Jder, doamna Norica Nicolau.

7. Ce mai scrii?

R: Păi, tot eu să mai scriu?!? Mai scrie și tu. Și Mircea Cărtărescu, Stelian Tănase, George Copos, Eugen Simion, Octavian Soviany, frații și verii Becali. Groșan. Patapievici. Liiceanu. Dragnea. Breban. Puric. Plus Dorel Vișan.

Gata, închid laptopul că-mi pleacă gemenii la bac! Zi și tu: BAFTĂ!

8. BAFTĂ! Îţi mulţumesc!

A consemnat Denis Dinulescu

01 iulie 2019

ROMA ARMEE, erată


Spectacolul ROMA ARMEE, jucat în 26 iunie, nu a avut premiera mondială la TNB. Era doar o premieră la teatrul bucureştean. Premiera oficială a avut loc în 2017 la Teatrul Gorki din Berlin. Greşeala ne aparţine.


Ne cerem scuze. Denis Dinulescu,

30 iunie 2019

ROMA ARMEE, Armata Romă, premieră la TNB


Foto, TNB

Câteva informaţii, că p-ormă uităm: Spectacolul de teatru ROMA ARMEE, Armata Romă, a avut premiera mondială pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Spectacol realizat după o idee a Sandrei şi Simonidei Selimovici. Regia Yael Ronen, scenografia, excelentă, Heike Schuppelius. Spectacol realizat de Teatrul Maxim Gorki din Berlin.


Armata Romă este de fapt, pe scenă, un grup de opt romi de prin toate ţările Europei: Germania, Ungaria, România, Turcia, Spania, deci aproape un pluton. Plutonul de romi, colorat, viu, în continuă mişcare, cântând în mijlocul unei scenografii cu care seamănă perfect, vine în faţa publicului cu un manifest care trebuie neapărat să atragă atenţia. Acum în prag de 2020. Manifestul aminteşte tot ce s-a întâmplat cu romii de la stabilirea, să zicem, în România şi-n toată Europa. Poporului de romi i s-au vândut copiii, i s-au violat femeile, i s-a furat demnitatea. Ţiganul a fost deportat, a fost pus în capul listei de hoţi ai continentului, a fost ţinut în lipsă de educaţie, oprimat, batjocorit. Însă romii au supravieţuit şi s-au adaptat unei ţări sau alteia.



Manifestul Armatei Rome este vehement, melodiile sunt în aceeaşi notă, fiecare secvenţă are o formă grafică de senzaţie iar actorii sunt foarte, foarte buni. Urmează sevenţa cu scrisorile către mama, apoi povestea unor întâmplări sinistre din viaţa romilor şi apelul către toate grupurile de romi ale lumii la unitate. Unitate care se află chiar în faţa noastră, pe scenă.
Câteva scene ale piesei entuziasmează: scena focului, cu grafica de pe spate, scena luptei pentru demnitate şi unitate, când Roma Armee chiar trage cu puşca şi aşa mai departe.


Un spectacol bun, electrizant, modern. Spectacol care se înscrie în politica TNB de a prezenta şi contemporaneitatea lumii în care trăim. După gustul nostru, ROMA ARMEE este ceva mai bun decât CLASS, dar denotă preocuparea TNB de a ataca problemele sociale ale secolului 21, şi de a le pensiona pe cele trei surori că tot creşte punctul de pensie, şi de a arăta cum vişinile sunt atacate de grauri.


Şi la final, actorii acestui minunat spectacol: Mehmet Ateşci, Hamze Bytyci, Mihaela Drăgan, Ryah May Knight, Lindy Larsson, Orit Nahmiaci, Sandra Selimovici şi Simonida Selimovici.

Denis Dinulescu

29 iunie 2019

TEZE ŞI ANTITEZE în Călimară, cu Ionuţ Ştefănescu


Foto, arhiva I.Ş.

Pe Ionuţ l-am găsit la magazie. Mie-mi trebuia o rindea. El lua ceva metalic, ceva neprevăzut. I-am zis să ia şi o scală de radio. A luat. Şi o pălărie de fetru culoarea alcoolului. A luat. Apoi, un porumbel. A luat. În timpul ăsta vorbeam:

1. Negustorii germani care treceau prin Bran venind de la Tulcea aveau un nărav rar la acele vremuri, anii 1500: scriau acasă. Era despre ce vedeau, mâncau, auzeau, ce comerţ făceau. Foarte mulţi dintre ei au scris despre flautul românesc. Era purtat sub şaua fiecărui român de la acea vreme. Cănd vedeau un duşman, îl scoteau şi-i tăiau capul. Tu la ce îl foloseşti?

Nemții? Informatori de mici, ”magnetizați” cu țuica de Brande care nu prea pomenesc în scrisorile către casă. Nu erau români, ci turci, și nu aveau flaut sub șa, ci țeapă. Rămăseseră cu un fetiș de la Vlad Țepeș.Obiceiul țepei s-a perpetuat de-a lungul istoriei până în zilele noastre când nemților încă li se trage țeapă de la Tulcea pân’ la Bran / chiar în orice zi din an / fie Paște, fie ”van”. Cât despre flautul meu, ca și al tău (sper), cântă fără seaman. Și da, este adevărat, cânt pe un flaut de aur de 18k, unic în România. Asigurat, bineînțeles, ca să nu iau țeapă.

2. În filmul românesc Dragoste la Zero Grade cânta cap coadă Margareta Pâslaru. Erau anii 70. Filmul a fost un succes mondial. Cu premii la Oscar, Cannes și Cluj. Revigorarea filmului românesc a început cu Dragoste la Zero Grade. Margareta mai trăiește, mai cântă pe CD-uri. N-a jucat însă în niciun film străin. De exemplu, Umbrelele din Cherbourg. N-a fost chemată, exportată, nu știu cum să mai zic. Nici cât a stat la New York n-a primit niciun telefon de la Hollywood. De ce oare?


Pentru că, în general, americanii au boală pe noi, pe (in)succesele noastre cinematografice. Până și celebra statuetă își are rădăcinile în România.Povestea a fost preluată, cu ”mult har”, chiar în filmul pe care îl aminteați, numai că a fost adaptată pentru vremurile acelea.De fapt, povestea e așa: Oscar, venit tocmai de la Hollywood ca să schieze pe celebra pârtie de la Poiana Brașov, a căzut într-o râpă uitându-se după o frumusețe de fată, româncă neaoșă, care schia topless. L-au găsit după mult zile. Era un sloi de gheață. Americanii au reacționat imediat la această răvășitoare poveste de amor, de aici numele și forma statuetei. În plus, artiștii hollywoodieni au un sindicat foarte puternic, autoritar. Nu acceptă nimic din afară. Și-au belit ei proprii membri când aceștia au cochetat cu comunismul, cum să accepte pe cineva care chiar a trăit într-o societate multilateral dezvoltată? Cum vă spuneam, americanii sunt tare pizmași. Cap-coadă însă, pe CD-uri, Margareta Pâslaru va cânta pentru noi, cei care chiar o iubim și respectăm.

3. Cât crezi c-o să fie scorul?

Întotdeauna în favoarea noastră. Noi câștigăm și când pierdem. Suntem, categoric, cei mai buni. Să pierzi mereu, dar să fii, de departe, cel mai bun, acesta este conceptul cu care vom rămâne în cultura universală. Nu se regăsește nicăieri pe pământ o asemenea filosofie. Spre exemplu, cu câtă voluptate și înțelepciune ți se explică la televizor, pe stradă, în metrou, la cârciumă, la Ateneul Român, la teatru, în apă, sub apă, ce echipă de fotbal formidabilă avem, cea mai bună din lume, chiar dacă nemții ne-au zvântat cu 4 la 2. De fapt, uite cum nu ne putem detașa de prima întrebare: poate că ne-au bătut nemții, dar tot au luat țeapă, fiindcă, oricum, noi suntem cei mai buni. Altă întrebare!

4. Dacă România ar face schimb de teritoriu cu Marea Britanie credeți că românii ar mai emigra la Londra?

Tot timpul, de aici și celebra întrebare pur românească: ”lon dragă niște gogoși?” În plus, nu poți să-i iei românului transhumanța. Ar însemna să-l ștergi de pe fața pământului. Românul și când e la Londra (e)migrează la Londra. Chiar nu înțeleg de ce se tot face mișto de d-na Dăncilă.


5. Dănilă Prepeleac, Sfarmă Lemne și Alba ca Zăpada au pus-o de-un grup rock. Rock românesc în care e vorba întotdeauna de plăcinte pe gratis, o iubită care-și pune zăpadă în cap din cauza maică-sii, păduri tăiate ilegal și așa mai departe. Așa că mesajul acestui rock este hai să ne unim ca să nu facem nimic. Timpul rezolvă totul. E corect?

De la Albă ca Zăpada de Columbia se trag multe și timpul se dilată. Majoritatea o trage pe nas, ai noștri însă și-o toarnă în cap, într-adevăr. De aici marasmul din care nu avem nicio șansa să ieșim. Să votezi tu, la Baia Mare (plină de ”zăpadă”, altfel nu se explică), un primar aflat în pușcărie pentru furt din banii publici?Să mai speri tu că se vor face autostrăzi, spitale, o sală de concert pentru Festivalul ”George Enescu”, că nu vor mai fi veceuri în curte, că pensiile ”nesimțite” vor fi anulate, că nu se vor mai tăia păduri, că nu vom da gazele din Marea Neagră, că statul va achiziționa ”Cumințenia pământului”, că școala va fi ”altfel”, că vom avea și noi o viață normală, că Bucureștiul va arăta vreodată bine? Nu ne rămâne decât să credem că timpul le rezolvă pe toate fiindcă veșnicia s-a născut la sat și speranța moare ultima.

6. Pe când un spectacol muzical de rock românesc? Cât de greu e să faci aşa ceva la noi? Cu mesaj evident. Ştii vreun director de teatru care s-ar apleca asupra acestei chestii?

Când se va face schimbul acela de teritorii de care pomeneați. Doar așa, Mick Jagger se va trezi în Militari, îl va suna, de la Gorjului, pe Brian Ferry ca să organizeze un spectacol în memoria lui David Bowie, la Sala Polivalentă, iar Ducu Darie, în mod natural, va fi director la Royal Albert Hall.


7. Ce proiecte de viitor ai?

Viitor să fie, că proiecte am nenumărate.

8. Îţi mulţumesc!

Ba eu îți mulțumesc!

A consemnat Denis Dinulescu

28 iunie 2019

TEZE ŞI ANTITEZE în Călimară, cu Ioan Groşan


Foto I. G.

Ioan Groşan era pe marginea bălţii. Pescuia. Am tresărit amândoi când în undiţă s-a prins ceva greu. Erau două sticle: una de palincă, alta de bere. Am lăsat pescuitul şi ne-am dus la terasă, să vorbim.

1. Un sondaj referitor la literatura română îl indică pe primul loc pe D Cantemir, pentru că scria cântece. Pe locul doi aş fi eu, pentru că pe miliarde de bilete ITB până în 95 scria 1,75 lei călătoria, text scris de mine. Lucram pe vremea accea la ITB. Următorii 3?

Îţi recunosc stilul sarcastic, dragă Denis, și mă conformez. Următorii trei ar fi eu, Ioan Es.Pop și Ianis Hagi. Hai România!

2. Am citit scenariul la Dşoara Bovary. Am şi jucat în film. De ce ai renunţat la secvenţa cu răscoala din 1907? Ţăranii s-au răsculat atunci, ceva coase, topoare, împotriva bovarysmului rural, deloc că n-aveau ce mânca. Agricultura le folosea la băutură, nu la mâncare. Au observat că fermenta ceva cu ceva şi dădea ţuică. Le era de ajuns. Deci, de ce lipseşte această secvenţă puternică?

Dac-ai jucat în film (pe care eu nu l-am văzut), nu puteai juca decât rolul trăsurii, în care au făcut amor Doamna Bovary cu un amant (nu mai țin minte care). Mamă, Denis, prin ce stări trebuie să fi trecut! Pe bune, te invidiez!

3. Toate bune şi-un prosop/mie-mi vine să mă cac. Versuri emoţionante, tandre, de iubire, nu ştiu de cine scrise, poate de mine, care reflectă dorinţa poporului român de a-şi petrece viaţa pe DN1. Nu se revoltă nimeni, nu se fac reclamaţii la UE. Uite, de la poliţie ştim că numărul poeţilor de pe DN1 este în continuă creştere. Te rog să-mi dai exemplu de vreun poet, doi născuţi între Comarnic şi Braşov.

E un spațiu, mai ales în week-end, prea gălăgios nu numai ca să se nască poeți acolo, dar nici măcar ca să fie concepuți. Un singur scriitor are casă memorială pe traseul amintit, Cezar Petrescu, la Bușteni: de-aia, probabil, a și scris nenorocirea aia intitulată „Întunecare”.

4. Am stat vreo patru zile cu trebi prin Braşov. Din discuţiile cu partenerii mei a reieşit că ne trebuie un Ghid Michelin pe România, ca model. Am colindat librăriile urbei. La cea mai mare, când am întrebat cum se vând proza şi poezia româneşti librăresele au vrut să cheme salvarea sau poliţia. După un moment de tensiune mi-au spus: domle, n-am mai vândut literatură contemporană românească de ani buni. Pur şi simplu, nu se vinde. Te-ntreb, ce scrie în literatura asta română de n-o ia nimeni?

Te contrazic: uite, de exemplu, eu: la ”Book-Fest” de anul ăsta, am vândut reeditarea la „Un om din Est” în nu mai puțin de 3 (trei) exemplare, iar pe al patrulea l-am dus la anticariat, care are cea mai bună difuzare din țară.

5. Am pus amândoi umărul, în anii 90, la Caţavencu Incomod. Am crezut sau am vrut, cu colegii noştri Buşcu, Mardale sau Toma, că o să iasă un altfel de presă. Ţi-ai imaginat că o se ajungă aici? La prostelile cu partidele, la minciunile grosolane din media?

Nu, Denis, nu mi-am imaginat. Și-mi aduc aminte și de două idei excepționale de-ale tale de-atunci, ca să ne sporească tirajul: să dăm în fiecare număr programul săptămânal al televiziunii bulgare și, tot în fiecare număr, să-i cerem Danielei Gyorfi o poză cu ea, foarte îmbrăcată.


Foto, Andra Ticărău. Explicaţie foto: în timp ce vorbeam, Groşan se deplasa mereu spre dreapta. Aşa că atunci când a apăsat Andra pe aparat, el era deja în altă parte după cum se vede. O să ne spuneţi că e ceva putred în Danemarca, dar nu ştim ce.

6. Cărtărescu câştigă jde mii de euro pe an din drepturi de autor. Informaţia o am din media. E posibil aşa ceva? Mai ales că noi doi ştim adevărata realitate.

Aici nu pun botu’, cum se zice. Cărtărescu e un scriitor foarte bun care are în spate și un manageriat excepțional (Humanitas). Să dea Domnul să ia Nobelu’, iar noi (scriu asta miercuri, 26 iunie) să batem mâine Germania. Hai România!

7. Îţi mulţumesc!

27 iunie 2019

Femeia cu cuţitul în spate

Manuelei Crâmpei din Mârşa, judeţ Giurgiu, nu-i plăceau mazărea cu carne, studenţii netunşi, portocalele albastre, pâinea întărită ptin metode moderne, gledul purpuriu, muzica tare, dar dacă era Beatles mergea tare de tot, cireşile cu miros de mere şi multe altele, atât de multe că s-ar putea face o intervenţie în Parlament. Dar nu de interveţie avea nevoie, aşa că s-a făcut pictoriţă, s-a pictat cu un cuţit în spate şi a început să circule pe Neajlov. Vezi imaginea.


Foto: G.G., Conacul fotografilor.

O zi aşa, alta tot aşa. Apoi, Manuela şi-a luat un palet şi a început să plimbe tabloul pe Neajlov. În sus şi în jos. Acum este în pădurea Uieşti şi o veverită a întrebat-o scurt: iubeşti? Apoi, în lunca Neajlovului, ariciul dnei Tina Cumva a întrebat-o: ce faci cu cuţitul. Zmeii vin pe seară după munca la Mârşa, acolo unde se asamblează biciclete AK47. Înţelegeţi?

Trecuta-u anii. 50. Tabloul tot pe Neajlov. Fusese văzut de milioane de turişti. Din mulţime cineva i-a runcat un braţ de trandafiri. Manuela şi-a dat seama în clipa aia că, decât să umble golă pe râu, mai bine se îmbracă în trandafiri şi de vine Zâna Trandafirilor. Aşa a făcut.

d.

26 iunie 2019

STREET FIGHTING MAN


Foto G Socaciu

EUROPA venim! De la stânga: Rita Mandela, Tina Cumva Mandelala şi băiatul lor, Cojoc Mandelu.

D.

19 iunie 2019

OBEDENI


Foto, arhiva E.M.

După Bac s-au luat la bătaie. Au căutat un loc mai ferit. L-au găsit pe malul Neajlovului. Neînţelegerea era că A suţinea că a dat la istorie şi că Mihai Viteazul vine în fiecare seară la Călugăreni să caute dantura de aur a lui Sinan Paşa. B zicea că nu-i aşa şi că ăla care apare seară de seară pe pod are deja dantura de aur în gură. Ştie bine de când la sărutat în mijlocul Neajlovului. Atunci când au trecut peşti mari şi mici galbeni. Ea o trăgea de păr acum. Dar şi B la fel. Din Neajlov a răsărit o trupă de ciobani cu mii de mioare: bă, dar decât să se bată, nu-i mai bine să vorbim cu ele aici în stufăriş? Şi le-au tras după ei. După o juma de zi de chicote, hăuleli, sărituri şi bucăţi mari de linişte, din stufăriş a ieşit doar A. Care s-a apucat să cânte la pian.


Ciobanii dansau. Mioarelela fel. Era o bună dispoziţie destul de falsă, destul de grăbită, domle. Ciobanii au cântat şi ei în do major până au fost auziţi de Unitatea Militară din Videle, la Carmen Dan. Au fost înrolaţi imediat şi au alcătuit un pluton de fluieraşi. De ciudă, A s-a întristat cenuşiu şi s-a apucat de fumat.


Ce poveste, domle. Simplă şi delicată.

D.

18 iunie 2019

TEZE ŞI ANTITEZE în Călimară,cu Luca Dinulescu


Foto Tina Cumva

Luca era pe muntele celălalt. Urca şi urca. Trebuia să pună un zanzibar în vârf. Adică o floare din care se făcea o ciorbă foarte rară. Urca şi urca. Cu muştele, cu soarele după el. Nu era uşor. La un moment dat m-a văzut. Bye, bye!! Bye, bye!! Hello, bye, bye ca-n Ca-n Stan şi Bran. Şi am intrat în vorbe.

1. Se zvonește în târg, destul de apăsat, de o eventuală alianță politică dintre PNL și stadionul Dinamo. Ce credeți că ar fi important pentru viitoarea alianță: scorul, echipamentul, cântecele lui Orban sau interzicerea fumatului pe stadioane, grădinițe sau scufundări în ocean?

PNL, în realitate, e un partid care nu există. Nu cu Ludovic Orban la conducere, cel puțin. Mi se pare incredibil cum mii, zeci de mii de oameni din această organizație refuză să vadă acest lucru. De altfel el va fi măturat la algerile de la anul de societatea românească, care se schimbă încontinuu. Ori PNL nu înțelege exact cum se schimbă această societate, ei acolo promovează oameni leneși la minte, care invariabil rămân în urmă față de cealaltă Românie și aici mă refer la România antreprenorială, din mediul privat. Adică cea care mișcă de fapt lucrurile înainte.

2. O lege bună, cea a Fiscului, trebuie trecută în Constituție, lucru care ar rezolva mare parte a democrației din România. Treci prin dreptul castelelor Tăriceanu, Dragnea sau Oprișan, suni la ușă și-l întrebi pe mojic: de unde ai, nene, banii de castel. Nu reiese din salariul pe care-l ai la stat, oricine ai fi. Și gata. Ori Fiscul, zis ANAF la noi, nu face acest lucru. Care-i, de fapt, explicația?

ANAF este o instituție strategică și, ca orice instituție de genul ăsta, servește intereselor statului român. Problema este că, într-o țară înapoiată ca a noastră, statul român nu servește interesele cetățeanului român și atunci se creează un scurtcircuit, care la rândul lui este amplificat de faptul că la conducerea acestui ANAF sunt oameni numiți politic. Asta înseamnă, aproape automat, incompetenți. Nu trebuie să fii vreun mare analist financiar ca să-ți dai seama ce înseamnă asta.


Foto Christiana Ştroea

3. Ai o fată, Luiza, 6 ani. Am văzut-o, excelent. Cum te împaci cu ideea de a o da la școală? Sa tocească la chimie sau religie? Școala, la noi, nu poate schimba peste noapte corpul profesoral Sunt profesori de 70 de ani, care nu se mai pot înscrie în realitatea vremii anilor 2020. Sunt pedagogi care-și duc și acum elevii la spectacole din anii 50 ai secolului trecut. Nu s-a schimbat nimic în cultură. În teatru aceleași Trei Surori, în film aceiași țărani care ară cu calul în cămăși albe, scrobite. Ce-i de făcut?

Eu pe subiectul ăsta sunt contra curentului. Luiza a fost la patru grădinițe, trei dintre ele fiind private. Abia ultima, grădiniță de stat, s-a dovedit ce trebuie, iar asta e o poveste pe care am auzit-o de la mulți părinți. În România, sau în București cel puțin, grădinițele particulare sunt proaste. Acuma, sigur că școala e altceva, dar pe de altă parte eu am încredere în, să zicem așa, sistem. Eu plec de la prezumția de nevinovăție – atât timp cât școala nu s-a dovedit că e proastă, nu înseamnă ca la o adică nu poate fi și bună.

4. Viitorul vine peste noi implacabil. Am mai discutat. Cu telefonia mobilă am văzut. Totul a fost atât de rapid, că românii greu și-au dat seama că pot comunica de pe stradă. Erau anii 95. Acum vor urma mașinile fără șofer, avocații fără birouri și multe altele. Noi, în România, încă mai facem în fundul curții, încă ne uităm în gura lui Tăriceanu, care numai a viitor nu sună. Trebuie făcut ceva radical. Ai vrei idee?

Da. Lumea trebuie să înceteze să voteze înapoiați mintal și, eventual, să se orienteze către oameni școliți pe noile tehnologii și pe, cum bine zici, meserii care au legătură cu viitorul care bate la ușă. Acum există alternativă, politic vorbind, deci nu văd o problemă în sensul ăsta. Inteligența artificială, spre exemplu, va scoate din joc un procent uriaș dintre meseriile care există astăzi, iar pentru a nu se lăsa cu măcel, probabil că se va recurge la salariul minim universal. Va fi foarte interesant, ideologic vorbind, pentru că a putea face față roboților, oamenii vor trebui să recurgă, culmea, la un socialism planetar. Altfel nu se va putea, deja mașinile fac mult mai bine ceea ce putem face noi. Prevăd că în cel mult 15 ani lumea nu va mai arăta deloc a ceea ce știm azi. Deși 15 ani s-ar putea să fie mult.

5. Ți-am propuse mai de mult să scriem un scenariu de film împreună. Până la urmă, asta e meseria noastră. Povestea era așa: un ciobănaș mănâncă mere, altul brânză. Se iau la bătaie, dar apare Cenușăreasa cu o pompă de chiuvetă în mână. Le zice: Bă! Dacă nu vă astâmpărați, v-o bag pe gât. Pe stradă trecea un detașament de țărani cu cămăși albe scrobite. Venea din războiul american de secesiune. Pe cer, celebrii cocostârci. Iar soarele, ei bine, soarele mângâia un urs vestit rău. E momentul să reluăm povestea. Ce zici?

Eu am făcut pauză de filme românești câțiva ani, până de curând. Impresia a fost aceeași, parcă nu mai fusesem la film de două zile. Românii nu știu să facă un film care să te țină în scaun, să înnebunești, să nu-ți vină să crezi. Nu, ele sunt foarte plictisitoare, ca și românii de altfel. Pentru mine e ca atunci când ești în mașină și dai drumul la radio. La un moment dat, invariabil, prezentatorul uită că vorbește de mult timp și continuă să facă asta și mai mult timp, aproape interminabil. Pentru că, asta e natura poporului, aici fiecare crede că are ceva foarte interesant de spus. Ori asta nu e valabil decât în foarte puțin dintre cazuri. Nu e, de fapt, interesant ce perorează indivizii ăia la radio, deși se cred amuzanți. E valabil, desigur, la o altă scară și pentru filme. Excepție aud că face ultimul film al lui Porumboiu, pe care încă nu l-am văzut.

6. Îți mulțumesc.
#șîeu

A consemnat Denis Dinulescu

14 iunie 2019

TEZE ŞI ANTITEZE la Bulbucata


Foto Tina Cumva

Acuma, că tot participam, cu Ioana Crăciunescu, la cursa ciclistă Bulbucata-Clejani, stăteam de vorbă. Ioanei îi plăcea Palilua, mie nu. Şi Ion. Filmul românesc, Ion. Ei îi plăcea şi halvaua cu carne. Mie nu. Apoi piftia de urs. De miel. Portocale în ştevie şi tot aşa. Mie nu. Am câştigat cursa şi ne-am întors în curte. Cânta Mircea Florian. Flacăra galbenă de sub grătar a luat-o spre liziera pădurii. Noi după ea. În pădure era ursul. Tocmai amerizase dintr-un submarin galben pe malul Neajlovului. Ioana i-a spus o poezie cu bolţari ursului. Aşa că animalul a adormit. I-am luat flacăra şi ne-am repezit în Neajlov. La scăldat. De aici încolo, nu mai povestim.


Numai că Fănica vroia şi ea să doboare recordul. N-am avut ce face. Povesteam. Zice: cum îţi place, Denis, mâncarea de ştevie? Păpădiile trozneau cu zgomot în jurul nostru. N-ai tu o reţetă mişto? Am una: io o fac fără ştevie. Iei o căldare, te duci după apă. Pui găleata la fiert. Sare după gust. Şi gata.

Fănica a doborât recordul. Al Ioanei a fost de juma de oră, al ei de 22 minute.

Cam aşa.

D.