02 martie 2024

SĂ MOARĂ CACA

Săptămânal ni se dădeau filme. Era o săliță cumva în spatele castelului care trona în mijlocul sanatoriului. O încăpere generoasă în care se puseseră câteva practicabile de diverse înălțimi ca să-ncăpem toți elevii. Vreo 30 de fiecare dată. 30 împrăștiați pe 8 clase. Cel care aducea filmele era nea’ Aurică. Un tip rotofei, simpatic, cu mult umor. Conducea o dubă plină de role de filme. Că se mai ducea și prin Breaza, Posada sau Sinaia. Ca să ne facă să-i vedem filmele, că nu era obligatoriu, puteai face meditații în cele două ore, avea un argument tare, suprem: Să moară caca de nu-i mișto. Sau: să moară caca, așa ceva n-ați văzut. Te duceai. Așa am văzut Nu vreau să mă-nsor, film românesc cu Nae Roman, Irina Petrescu, Liliana Tomescu, Toma Caragiu și dracu’ mai știe că au trecut mulți ani de-atunci. Ceva muzical, anii 60, de Edomd Deda, regie Manole Marcus. Cânta Caragiu, mamă, mamă, ce vremuri, ce film. Important e însă că m-am împrietenit cu Să Moară Caca, că așa-i spuneam. Avea un coniac bun în permanență în duba lui și mă invita să beau. Așa ceva n-ai băut în viața ta, să moară caca. Aveam 10 ani, nu mergea. Într-o zi, m-a căutat în sala de clasă, eram a III a. Denis, am ceva Să moară caca. Numai pentru tine. Film rar în România, rar de tot. M-a dus în sală și mi-a pus Luminile orașului al lui Charlie Chaplin. N-am înțeles nimic din acțiunea filmului, nici din Hitler, nici nimic, nimic, dar mi-a plăcut atât de tare că i-am spus lui Să moară Caca să-mi mai aducă, o puteam șterge oricând de la clasă, eram singurul elev de-a treia. Apoi, peste câteva luni, Să moară Caca m-a invitat la el acasă, în Câmpina. Avea aparat de proiecție și filme. Așa am văzut My Fair Lady, West Side Story, film care m-a inspirat în Povestea de Cartier de mai târziu de la Pro, The Apartment sau Sunetul Muzicii. În timp ce mă holbam de unul singur la filme în livingul lui de 5 pe 5, Să moară Caca gătea. Azi fac vinete împănate, Denis. Punea două vinete pe grătar. Le ungea cu ulei. Punea sare. Se îmbăta în timpul ăsta. Fumul ieșea spre Valea Prahovei. Trenurile opreau. Unitatea militară din Breaza lua poziții de luptă. De la Peleș au venit într-o zi cinci pompieri. Au vrut să-l aresteze pe Să moară Caca. M-am opus. Vedeam Mary Poppins și nu voiam să fie deranjat. Așa că în final am mâncat cu toții vinete împănate în timp ce Să moară Caca sforăia. Când am venit în București, am constatat că apartamentul meu era vizavi de cinematograful Scala. Restul e istorie. Da, istorie, ce vreți?

29 februarie 2024

POMPIERUL OLFACTIV

Era regulă să spun câte o poveste în dormitor înainte de culcare. Erau dormitoare mari de câte 20 de paturi cu elevi între 6 și 14 ani. Mai ales când veneau serii noi la fiecare sfârșit de vacanță școlară. Eu și Dan Finți eram șefii acestui dormitor din sanatoriul/școală Voila, Câmpina. Anii 60. Șefii nescriși. Se stingea lumina, de exemplu, și Dan, care dormea lângă mine, spunea: Denis, spune-le o poveste ca să vadă și ei cum stă treaba pe aici. Începeam: În mijlocul pădurii de Piatră Seacă, era o unitate de pompieri. Alba ca Zăpada trebuia să treacă zilnic pe acolo cu panerul. Îi ducea bunică-sii de mâncare. Azi o friptură, mâine o ciorbă și tot așa. Întro zi ușa de la unitate era deschisă. Venea de-acolo un miros, cumva. La poartă apărea Pompierul Olfactiv care mirosea a cărbune încins, a foc, a catran, a chibrit arzând cu hohote. Frumos, plăcut, Albei ca Zăpada îi plăcea. Întro zi, Pompierul Olfactiv avu o foame cumplită. O pândi pe Alba și-i fură coșulețul cu mîncare. Alba n-a cedat cu una cu două. S-au luat la bătaie. Săreau șnițelele, merele, vișinile care-ncotro. Brusc izbucni și-un incendiu, așa că din vânzoleala asta se născură trei copii, doi băieți și-o fată. Bucurie mare pe cei doi tineri. Își făcură actele și se stabiliră în San Francisco chiar dacă bunica muri de foame iar unitatea de pompieri se făcu scrum. Trăiră până la adânci bătrâneți, răspândind mirosuri îmbietoare în toată America. Din fundul dormitorului se auzi o voce: Minciuni. Nu există niciun Pompier Olfactiv, iar cea care ducea de mâncare bunicii era Scufița Roșie. Atâta ne-a trebuit. M-am dus cu Dan și l-am identificat pe cel care vorbise. Un puști de 10 ani din Bistrița Năsăud, proaspăt poposit în sanatoriu. I-am cărat pumni cu nemiluita. Ni s-a alăturat și Pompierul Olfactiv, care nu suporta intervenții răutăcioase. Și dă-i și dă-i. Fut pe mă-ta, îi spunea Dan, fut pe mă-ta ziceam și io, deși nicinul nu știam ce-nseamnă asta. Eram prea mici. Am stins lumina și ne-am culcat. Se auzea noaptea cu vântul ei, cu păsări, cu strigătul câte unui animal. Jos, în Vale, trecea și trenul. Se auzea, pac pac pac, trac trac trac. Așa se auzea. Da.

28 februarie 2024

CĂCIULA DE BLANĂ A LUI CEAUȘESCU

Fără să fie un roman viața mea este și a fost destul de palpitantă. Are introducere, cuprins și un fel de final înșirat pe vreo 20 de ani de-acu’ încolo. Are și natură. De exemplu, prin anii 60 ai secolului trecut ieșeam cu tata la Cina. Restaurantul de lângă noi. Tata avea masă rezervată. Lua o baterie pentru el, un litru de vin la carafă și un sifon, și-un suc pentru mine. Vorbeam în ideea că trebuie să ne împrietenim. În 62, zice, bătrânul, am ajuns cu colectivizarea în satul Răzvani, pe lângă Lehliu. În ultima clipă ni s-a alăturat și Ceaușescu. Securiștii au scos țăranii în piață, vreo 40. Eram noi și ei, față în față. Ceaușescu avea o căciulă de blană, țin minte, atât de înaltă că părea din viitoarele desene animate Oblio. Avea și pistol. A făcut un pas în față și a început să țipe la țărani ceva de colectivizare. Țăranii îl priveau uimiți. Și după ce a terminat de urlat, țăranii tot stupefiați erau. Ne-am prins. Căciulă ca alui Ceaușescu nu mai văzuse nimeni prin părțile locului. Un țăran a ieșit din rând și l-a întrebat: Domnu’, șefu’, de unde aveți căciula. Ceaușescu n-a știut ce să zică, nu știa de unde o are. Dar, la îndemnul unui securist, și-a scos-o și i-a dat-o țăranului. Acesta și-a pus-o. Toată piața a izbucnit în aplauze. Și satul s-a colectivizat imediat. Mai la vale, viața mea are și suspans. Țin minte că imediat după revoluție am publicat, ian 1990, un articol în Cațavencu Incomod, Gogoașa Română. M-am dus cu ziarul la mama. Știa că am talent și aștepta. Mi-a dat cu el în cap. Era să mă bată deși nu mai era cazul. Nu ți-e rușine, s-a stropșit, critici comunismul? Păi, tu știi câte grădinițe a făcut vechiul regim? Tu unde crezi că ți-a petrecut copilăria? Să nu te mai văd! A rupt ziarul și l-a aruncat pe foc. Aveam încă lemne deși mama stătea lângă biserica Armenească. Să nu mai calci pe aici!, a mai țipat și m-a dat afară. Așa te-am învățat eu? Nu mă-‘nvățase nimic, dar asta e altă discuție. Am luat-o spre Inter și-apoi pe Bălcescu până la Biserica Italiană unde stăteam. Voiam să ascult un disc. Nu mi-era clar dacă Aretha Franklin sau Sergeant Pepper’s. Am pus Beatles. Da. Că viața merge mai departe.

27 februarie 2024

CIOHANNIS, CIUCĂ ȘI CIOLACU CU COVRIGII PRIN EUROPA

Suntem în dudul din spatele casei. Ăla de face și dude albe, și negre, și galbene numit de noi Manole după un bunic de-al meu care a fost general turc în războiul Crimeei. Ascultăm radioul. Cică Ciohannis, Ciucă și Ciolacu umblă cu un sac de făină prin Europa ca să-l facă cadou cuiva care i-ar numi pe toți trei șefi NATO. Care cum zice da, să vedem, pac cei trei îi coc câteva sute de covrigi cu câini în coadă. După ce umplu cu covrigi Europa, ei se întorc în România și-o comasează până la dispariție, lucru care se va întâmpla cât de curând susțin surse americane. Fapt confirmat și de trei studenți uruguayeni care în anul 2118, la 200 de ani de la formarea României, ei au căutat țara noastră în Europa și n-au mai găsit-o. Doar undeva în istoria artei un Brâncuși și în istoria sportului o notă de 10. În rest nimic. Muzică, literatură?, nimic. Cei trei aveau stră străbunici undeva în zona Caracal, dar vasele americane de pe Dunăre nu i-au lăsat să se apropie. Ne-a mâhnit știrea, ce să zic? Dacă vin cu comasarea și la noi în sat ce ne facem? Vrăjitorul din Oz, care era cu noi în copac, de comasare se temea cel mai tare. La mine în curte, a zis, găinile nu vor să fie comasate cu pisicile. Alea se spală prea des. Și lacrimile au continuat să curgă. Dudele cădeau, io am zis să facem o plăcintă de dovleac din aia de la Kaufland când radioul ne-a mai dau o ultimă veste: Cică generaul turc Manole când i-a văzut pe turci apropiindu-se a început să tragă, când i-a văzut pe ruși venind prin tranșee a început din nou să tragă, iar când a văzut armata engleză pe niște corbii urâte rău l-a apucat stomacul și s-a internat la Colentina. Ne-am dus la spital. Io am luat mere, Mira a luat pere, Vrăjitorul ceva pește din Dragomirești, că v-am spus că-i balta aproape, deci pește și mălai și ne-am dus pe Ștefan cel Mare, la spital. Era coadă. Ciohannis, Ciucă și Ciolacu împărțeau câini cu covrigi în coadă și lua lumea, lua. Am luat și noi. Ne-am întors în dud, am început să dăm telefoane. Manole ne-a răspuns că-i bine, e bine, acum, de exemplu, se uită prin gaura de la covrig. Și e soare, e soare, mamă, mamă, ce soare!

26 februarie 2024

VRĂJITORUL DIN OZ

Cu Mirela sub nuc. La Izvoru. Zice Tarantino în cartea lui că în anii 70, în Los Angeles, erau săli de cinematograf care rulau filme non stop. Intrai dimineață la Inspectol Harry al lui Eastwood și ieșeai a doua zi la Diamonds Forever al lui James Bond. Noaptea mai erau și filme porno și tot așa, micuțul Tarantino halea tot cu voia maică-si. Ca să populezi atâtea săli cu filme însemna să ai o producție uriașă. Și așa era. La noi, cu 3 săli mari și late în toată țara, cu filme gen Vulpe Vănător, degeaba vorbim de industrie. Se pornise un vânt. Frunzele nucului se legănau agale. Vântulețul bătea și livada, ba chiar și cei doi portocali de lângă gard. Țin minte cum am adus portocalii. Întro găleată. Da, i-am pus întro găleată, m-am suit pe un vapor din Somalia și așa am ajuns la Izvoru. Pe drum, cred că dincoace de Suez ne-au atacat pirații. Era unul cu o barbă albă, albă de tot, care comanda. Ce gust au portocalele, m-a-ntrebat. A gustat și i-au plăcut. Pe ceilalți de pe corabie i-a aruncat în Oceanul Indian care trecea pe-acolo. Barbă Albă a venit cu noi la Izvoru, pe Dunăre, prin Giurgiu, pe bălțile Dragomirescu. Odată instalat la noi în sat, a cumpărat o casă și a făcut alimentară, casa în care stăm noi acum. Venea tot județul și cumpăra citrice, zahăr, ulei de măsline, că adică erau și țărani care nu aveau măslini în curți și nici prese. Anii au trecut și comunismul i-a luat tot lui Barbă Albă. S-a supărat, a făcut ca toți dracii spre biserică, și-a luat pirații și mai ales piratele și dus a fost. E acum pe undeva prin Turcia aud. Ăsta film, îi spun Mirelei care se certa cu o ciocănitoare. Că ciocănea întrun fier, nu în copacul de lângă, plin gâze. Nu mai bate, nu mai bate în fier betonul ăla că strici fundația. Noi am reluat discuția. Ziceam să facem în sat un cinematograf la care să invităm lume bună. La are să ruleze filme bune. Pe Nicola sau filmul Alo!, aterizează bunica. Da, de ce nu? Județul Giurgiu ar începe să se clatine de atâta cultură. Aveam pe grătar două vinete. Hai, să le mâncăm, zic, și mă ridic să vântur cărbunii. În acel moment s-a auzit un bubuit în tabla porții, bum, bum, bum! Ne-am dus. Era un vecin din satul Oz de peste baltă. Era Vrăjitorul din Oz, foto.