21 martie 2019

De ce nu vine publicul la filmele roâneşti sau artificialul ca scop în sine

A fost propunerea României pentru Oscar, secțiunea „Cel mai bun film într-o limbă străină”. Discută într-un mod să-i spunem neconvențional masacrul de la Odessa, din 1941, comis la ordinul lui Ion Antonescu, asupra evreilor. Este cel mai recent film al lui Radu Jude și a intrat de câteva zile în cinematografele din România, după ce a fost lansat în competiția oficială de la Karlovy Vary, în luna iulie, de unde s-a întors cu Globul de Cristal.

Să spun că în seara premierei în cinematografele din București, la unul dintre marile mall-uri unde a rulat, în sală nu erau decât 5 persoane? Asta arată ceva despre interesul românilor pentru filmul românesc, fie el premiat, fie el trimis să ne reprezinte la Oscar. Să fie și vina producțiilor care așa și-au obișnuit publicul din țară, majoritatea fiind produse în mod evident pentru festivaluri și prea puțin interesate să stârnească un interes real în rândul publicului românesc? În cazul de față răspunsul este, cu siguranță, da! Pentru că avem de-a face cu un film intelectualist, asumat greoi, asumat demonstrativ, ca o lecție de politică și de istorie în care, precum în teoria piramidonului cu sirop, se mai strecoară pe ici pe colo câteva scene care se doresc un fel de contrapunct la toată această desfășurare de teorii, puse toate în gura unui singur personaj, femeia-regizor care pare să fie marcată până la obsesie de realizarea unui spectacol…

Toate bune și frumoase, dacă lucrurile ar fi corect echilibrate. Numai că miza rămâne în permanență prea mică în comparație cu uriașa dezlănțuire de energie de toate tipurile și cu proporțiile pe care eroina-regizoare, pe nume Mariana Marin (fără legătură cu poeta), interpretată de Ioana Iacob, le dă actelor ei. La urma urmei, e vorba despre un spectacol de stradă, care se va juca o singură dată și la care va participa un număr restrâns de spectatori. E, evident, genul de manifestare care nu poate să schimbe nimic – și nici nu-și propune, mi se va răspunde. Însă regizoarea se poartă de parcă spectacolul ei cu amatori ar putea, într-adevăr, să mute munții din loc și să repună în discuție o problemă – de altfel, total lipsită nu atât de actualitate cât de interes public în acest moment al societății românești. Și e greu de crezut că un astfel de spectacol care în mod obișnuit trece neobservat în România ar putea stârni măcar o controversă reală…

Dar, în regulă, să pornim de la ideea că spectacolul cu pricina e doar un pretext. Și că regizorul filmului își asumă faptul că spectatorul va vedea că totul e doar un pretext pentru a-și expune ideile și că asta nu-l va deranja deloc. Pentru că regizorul Radu Jude și-a propus probabil exact un film intelectualist, care să fie o defilare de idei, slab camuflată în spatele unor vagi acțiuni.
Așadar, totul va fi în acest scop… Regizoarea Mariana nu va scăpa niciun prilej să-și expună ideile (care de multe ori sună teribil de artificial, ca și cum ar fi recitate – de altfel întreaga prestație actoricească a Ioanei Iacob rămâne marcată de un soi de artificialitate). Prin urmare, o scenă întreagă, mult prea lungă și, evident, căutată este cea în care îi va citi iubitului din străinătate (interpretat de Cătălin Ștefănescu), în fața camerei web a laptopului, pagini întregi dintr-o carte, despre masacrul evreilor. La fel, în scena mult prea lungă și inutilă (care se dorește, probabil, o încercare de a coborî puțin din lumea ideilor…) în care camera întârzie mult prea mult pe corpul gol al amantului (Șerban Pavlu), după o partidă de sex, urmată de momentul în care actrița goală coboară din pat și se îmbracă… doar cu o bluză de trening. Timp în care se uită la televizor unde curg imagini din filmul „Oglinda” al lui Sergiu Nicolaescu, cu procesul mareșalului Antonescu, iar cei doi le ironizează. Ok, îți spui la sfârșit, dar de ce? La fel scena în care Mariana îi citește amantului pagini despre același episod care pe ea o obsedează, iar el adoarme… E probabil unul dintre puținele momente de normalitate într-un film îmbibat de artificial, fie el oricât de asumat.

Cele mai izbutite scene din punct de vedere dramaturgic rămân cele dintre regizoarea Mariana și responsabilul de la cultură din partea Primăriei, interpretat de Alexandru Dabija, care, fără dubiu, realizează cea mai reușită interpretare din film, alături de Alex Bogdan, unul dintre membrii echipei ei și cel care va rosti cuvintele care dau titlul filmului: „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, rostite pare-se de Mihai Antonescu. Însă interpretarea excelentă, delicios ironică, atât de inteligentă a lui Alexandru Dabija rămâne singura pată de culoare într-un film care se chinuiește din răsputeri parcă să nu-i placă spectatorului. Dialogurile dintre acest foarte cultivat responsabil de la Primărie, care vrea să cenzureze anumite scene din spectacolul realizat pe bani publici al Marianei Marin, și tânăra regizoare sunt singurele care chiar au viață într-un film care se străduiește parcă să facă paradă de idei. Și nu lipsește nimic, e prezent întregul arsenal: nici comentariile foarte la modă anti-biserică, nici referiri la Coaliția pentru familie, nici diverse scenuțe care să arate că românul e homofob, xenofob, antisemit, rasist și, mai ales, indiferent. Pentru că reacția publicului la întregul spectacol – desfășurat undeva în fața Ateneului, pe Calea Victoriei, lângă Palatul Regal, și căruia i se acordă minute bune din film la final, încheiat cu represiunea în flăcări a evreilor – este departe de a fi cea așteptată de regizoare. De aici și dezamăgirea față de lipsa de empatie a oamenilor.

Greu de crezut că un astfel de film va avea public în cinematografele din România, pentru că, așa cum am spus, îi lipsește aproape cu desăvârșire senzația de viu. Pentru că totul, dar absolut totul pare să fie folosit de regizor doar spre a-și servi scopul, adică spre a face paradă de idei, altminteri interesante dacă ar fi expuse într-un eseu. Acum rămâne să răspundem la întrebarea: Cât de benefic e pentru cinema (și povestea aste se întinde și la teatru în ultima perioadă) să se transforme într-un câmp de luptă pentru idei (de fapt, aici nici măcar câmpul de luptă nu există cu adevărat, pentru că nu există cu adevărat conflict și tabere opuse, doar o puțin credibilă problemă a cenzurii care e departe de a funcționa în sensul în care vrea s-o arate Radu Jude), totul în detrimentul poveștii și cu riscul alungării publicului din sala de cinematograf.

Yorick

PS La Gala Premiilor Gopo s-a iscat o vânzoleală falsă privitoare la băieţii care au cântat manele. Că vai, că cum, că ce ruşne. După părerea nopastră ruşinea este a filmelor româneşti, că ele nu reuşesc să bage publicul în sală, şi nu a manelelor de care cei din sală se prefac că nu ştiu. O să nu se spună că, uite, la filmele Cristinei Iacob intră spectatori cu sutele de mii. Nu vredeam neam.

Denis.

20 martie 2019

Solista Olivia Păun zice: I can't get no satisfaction!


Foto: OllyofQueens

Muzeul Ţăranului este atunci când treci cu autobuzul 300 şi în loc să intri să te holbezi la exponate te duci la Spitalul Filantropia ca să-ţi faci o radiografie mamară. Dar muzeul Ţăranului este şi atunci când din maşina 300 vezi lumină în curtea lui şi nu intri pentru că trebuie să faci mucenici cu ajutorul soţiei. Dar, ce te faci, că dacă treci prin faţa Muzeului şi ai nouă lei de două beri, intri cu soţia şi te aşezi la o masă. Comanzi două beri şi până când nu ţi le aduce nimeni asculţi o melodie Rolling Stones, I can't get no satisfaction. Poţi aştepta berea şi în sala de concerte. Acolo, ce să vezi? Se produce grupul rock feminin Olly of Queens. Da, aşa a fost pe 16 martie a.c.

Patru fete sunt pe scenă în spatele a trei chitări şi o baterie. Concertul începe, zice solista chitară şi voce Olivia Păun, cu patru compoziţii proprii. Nu reţinem decât una, cea din final, care are sax pe fundal sau solist. Se verifică astfel faptul că, în rock, un grup sau un solist de suflători este foarte bine venit. Chiar dacă banale, compoziţiile ne trezesc interesul. Cine sunt Olly of Queens? Păi, sunt patru fete, Olivia Păun chitară şi voce, Roxana Stroe chitară solo, Alexandra Pop bass şi voce şi nu în ultimul rând baterista Florina "Fritz" Popescu, grup călit vreo opt, nouă ani prin occidentul numit Amsterdam. Grupul s-a format de fapt în România şi a evoluat în timpi diferiţi în Quartz al cărui solist era Gianina Corondan.

d

Fetele de la Olly s-au desprins din Quartz şi au atacat în ţară proiectul Olly of Queens. Proiect acoperit deocamdată de coveruri celebre precum acel Satisfaction, excelent interpretat chitară solo de Roxana Stroe. Grupul are ritm la greu, Fritz şi Alexandra super tari, forţă, dovadă de repetiţii babane, umor, excelează Olivia Păun, liderul grupului, prezenţă scenică, fete atrăgătoare, şi un solista chitară, care este Roxana Stroe, fiica celebrului baterist Cornel Stroe.

Eram deja în 300 când ne-a adus berea. Olivia Păun ne-a zis: vom scoate un album, primul, şi puţin ajutor de media. Aici are dreptate: media, în afară de radio Guerrilla, nu are în play listul ei trupe rock româneşti debutante. Media audio de la noi nu promovează decât Elena Vondraşcova, Margareta Pâslaru şi Dan Spătaru pentru că nu costă nimic.

300 ne-a lăsat în Turda. Ceva tramvai 41. În staţie, toată omenirea, vreo două mii de oameni, asculta Olly of Queens. De ce? Pentru că merită, e-un grup valoros. Era noapte deja. Noi am scăpat tramvaiul, nu l-a văzut, şi ne-am pus per pedes la traversat podul. Mamă, ce pod!

Denis.





19 martie 2019

Interviu cu o bucătăreasă imperială


Foto, arhiva E.M.

Doamna Helga Roth, în imagina, este bucătăreasă imperială în sudul Vienei. În nord este Chef Scărlătescu, cel care prăjeşte cartofi undeva prin Centrul Vechi din Bucureşti, vestul e liber, iar în est se joacă chiar acum când scriem meciul de fotbal dintra Stadionul Dinamo şi echipa de fotbal Dinamo Bucureşti.

De când era mică, doamna Helga ieşea la fereastra apartamentului ei de pe Dunăre şi privea cum creşte porumbul. L-a gustat. Era bun. A decis să facă din el mămăligă. Ca prim fel. Al doilea fel şi aşa mai departe. Stătea de vorbă la telefon când s-a decis să ne dea un interviu.

Doamna Helga Roth: De mică mi-au plăcut împăraţii. Ăia cu fireturi, cu pălării. Şi dacă tot aveam porumbul, am hotărât să devin bucătăreasă la curtea imperială. Când îl fierbeam, porumbul îşi schimba culaoraea. Nu mai lumia ca un bec. Aşa că am renunţat să mai fac chestii din porumb. Am renunţat. Mai ales că mă măritam curând că unu care-avea pământ mult, care se-ntindea până la Lună. De pe lună a coborât într-o zi un Lunar sau cum le zice lu ăştia de trăiesc acolo şi l-am întrebat: Măi? Şi el mi-a răspuns că trebuie să ne căsătorim. Şi-a venit un urs ca domnişoară de onoare la noi la biserică şi a cântat un blues pentru spălat vasele în chiuvetă drept care ne-am luat. Anii au trecu deşi ni se ura viaţă veşnică şi noi ne-am plictisit. Lunarul meu a făcut scarlatină şi a plecat din nou acasă pentru mai mulţi ani iar eu am făcut un copil cu ursul şi-abia atunci Împăratul m-a numit bucătăreasă şefă. Abia a tunci. Vreţi să mă întrebaţi ceva? Nu? Păi, de la ce revistă sunteţi? Un blog? Păi, eu fac bloguri la fiecare masă împărătească şi le acresc cu borş. Sare cât cuprinde iar deasupra, ca să aibă gust, pun felii de ştevie roşie şi căpşuni. Treceţi când aveţi ocazia.

Noi: Mulţumim.

A consemnat CĂLIMARA CU CERNEALĂ.

18 martie 2019

OLLY of QUEENS


Foto Mihnea Tăutu.

Adică până la Muzeul Ţăranului ne-am dus după fetele astea din grupul feminin Olly of Queens. Ne-am dat cu parfum de busuioc, cu levănţică la rever şi un sandviş, pentru că pe noi muzica rock ne înfioară, ne înfioară, ne infioară. Am ascultat, ne-a plăcut, dar comentariile serioase vin după ce primim niscaiva informaţii despre noua trupă.

Denis.

17 martie 2019

Tipa coşcovită


Foto: arhiva E.M.

Doamna Si Minareta se făcuse afiş. Se lipise de-un zid de pe strada cu plopi fără soţ. Se săturase să treacă zilnic iar iubitul ei, Bu Sofronie, care gătea în bucătărie, să n-o vadă. Gătea musaca. Fierbea cartofii felii, felii. Apoi tocata şi tot aşa. Nu arunca cojile de ceapă în stradă, ca să nu se sesizeze cineva. Dar ea, dna Si Minareta, ar fi vrut să calce pe coji de ceapă. Erau ale iubitului ei, Bu. Între timp, a plouat, a nins, a fost o vară de 50 de grade. Afişul se coşcovise.

Un bursuc de la etajul patru îi spunea nevesti-sii, o gărgăriţă din al II lea război mondial: uite-o pe tipa coşcovită. Tot acolo e, pe zidul de lângă plopul trei. Se spune despe ea că a venit din Împărăţia de Argint special pentru vecinul nostru, ăla de la doi, Bu Sofronie. Avea un desag cu ea. Plin de aur. Dar Bu n-o vedea, n-avea ochi pentru ea, deşi noi ştiam că ea avea ochii ciuliţi numai în bucătăria de la balcon. De-atâta plâns, gărgăriţa din al II lea război mondial, luă o puşcă veche şi trase înspre bucătăria lui Bu, care acum făcea ciorbă de perişoare cu ce-i rămăsese de la musaca: cozi de porc, ştevie, macaroane. Era linişte pe stradă, cum să zic?

Un câine vesel de la parter ieşea în fiecare dimineaţă şi uda afişul. În capul lui era că tipa coşcovită trebuia să-şi revină şi numai cu apă se putea. Nevasta lui, cătrănită foc, scoţând flăcări pe sub aripi, îl certa: idioatule, babalâcule, că nu mai ştiu cum să-ţi spun, tu crezi că aia din Împărăţia de Argint au trimis-o aici fără apă? Te-ai îndrăgostit de tipa coşcovită? Nenorocitule, mie poţi să-mi spui. Da, mie poţi să-mi spui, blegule! Şi spunând toate astea, curcanul Bar, nevasta câinelui vesel, luă o tigaie şi i-o lipi căţeluluii vesel în frunte.

O dactilografă devenită călugăriţă de nevoi personale, de la etajul unu, vorbea cu o mătuşă de-a ei venită din Pakistan:cum, dragă Ler, nu ştii cum se face musacaua? O nimică toată. Dar aici nu-i vorba de musaca ci de o mare dragoste, că tipa coşcovită de care-ţi tot spun, nu cedează şi nu cedează. Stă de opt ani lipită pe peretele de vizavi, cam în dreptul plopului trei, şi-i spune lu boul ăla de Bu că-l iubeşte. Aşa ceva n-am văzut nici în filmele americane. Zău!

Bu Sofronie termină în sfârşit musacaua. Mânca. Simţi că este privit. Ieşi în balcon. Văzu afişul cu tipa coşcovită. Fu dragoste la prima vedere. Urmă nuntă mare în Împărăţia de Argint. Apoi, opt copii. Tevatură mare. Iubire la fel.

Denis.




Veste galbene, gînduri negre

Nu e bine ce-au făcut mizeriile alea. Cum îşi permit ei să distrugă proprietatea privată? Numai împărații au voie. Nu aşa se face o revoluție, trebuie larg consens național, oameni zîmbitori care să ceară de la primărie aprobare pentru adunare în spațiul public - că doar nu-s la mă-sa şi tac-su ín curte -, să defileze în liniște și ordine, apoi să strîngă gunoaiele după ei. Nu e revoluție, de acord, o răscoală de inculți prostiți de ruşi cu fake news şi conturi false pe tuităr şi feisbuc. Să nu cumva să spargă geamurile la alde Vuitton, cînd le trebuie 3 luni de muncă ca să-şi cumpere un fermoar de-acolo. O adunătură de fascişti, antisemiţi, putori ordinare care dau foc, în loc să traverseze strada şi să găsească de muncă, după cum le-a glăsuit conducătorul ales democratic. Dacă nu le-ajung banii să-şi mai ia un serviciu, nu să distrugă bunul altuia. Să-şi mai ia un credit, nu să dea foc la bancă. 'Ai dreaq de proşti, care nu ne înțeleg pe noi ăştia de comunicăm prea inteligent şi nu tolerăm violența. Cu armata pe ei! Săracii jandarmi, au venit să le ofere flori și să-și facă selfiuri cu ei, nicidecum să-i provoace, iar huliganii ăștia cum îi tratează? Huăăă! Blindate în Paris?! Doar la defilarea din 14 iulie  și, în treacăt, la eliberarea Parisului. Să pună mîna să scrie petiții și să meargă la vot, nu la ridicat barierele de pe autostradă. Vă dați seama cîți bani pierd săracele companii în fiecare sîmbătă? Bă săracule, Champs Elysée-ul nu e pentru fiteșcine cu maxim patru cifre pe fluturașul de salariu, și alea începînd cu 1. Pe acolo te plimbi numai daca îți permite buzunarul. Marș în mahalaua ta! Ești contra sensului de mers al guvernului? Stai acasă, că doar nu ți-a cerut nimeni părerea, iar cînd se face că o cere,  ai grijă să bifezi una din optțiunile de pe lista întocmită cu mînuțele grijulii ale bunului președinte.

Hai, somn ușor!

12 martie 2019

GEORGE MIHĂIŢĂ la aniversare


Foto W.

Prin anii 30, anii de boom economic ai lui Carol al II lea, oraşul Moreni, judeţ Dâmboviţa, era un mic Chicago. Se extrăgea petrol, se vindea, erau cârciumi selecte, cinematografe, brookeri, femei, media în floare, pistoale, împuşcături, crime, pe scurt o viaţă boemă care făcea să circule banul în cel mai ameţitor fel posibil.

Comunismul sosit pe meleagurile Târgoviştei, Morenilor şi Sinaiei au făcut să diaspară legenda oraşului petrolist. S-au înfiinţat cantinele, petrolul s-a cam terminat sau n-a mai putut fi extras, s-au ales primii secretari de partid. Micul Chicago era pe făraşul istoriei. Legendele lui fuseseră distruse.
Se spune că atunci când eşti la pământ, în sufletul tău se naşte un miracol. În cazul Moreniului era vorba de miracolul repunerii pe harta României. Ori, aşa cum ştim, miracolul care a însufleţit din nou urbea dâmboviţeană s-a numit George Mihăiţă.

George Mihăiţă ne spune toată poveste asta la la sala Atelier a Teatrului de Comedie al cărui director este de 16 ani. Asistăm la un spectacol one man show de mare ţinută performat chiar de sărbătorit. Dânsul ne spune povestea vieţii lui franc, cinstit, aproape cu cămaşa ridicată, cu umor şi drag faţă de toţi cei pe care-i pomeneşte.

George Mihăiţă s-a născut în orăşelul petrolist Moreni. Într-o familie modestă. În loc să se ocupe de băut petrol sau de scris lozinci pentru cei care culegeau cartofii CAP-ului, el a tras către teatru. Vroia musai să devină actor. La Bucureşti. Şi cum ai grijă ce-ţi doreşti este valabil în toate timpurile, în viaţa lui a a părut Toma Caragiu. Care l-a susţinut. Drept care viitorul actor n-a intrat la primele două sesiuni de admitere de la Institutul Caragiale. A intrat a treia oară. Şi de aici, lucrurile s-au cam legat, pentru că la orizont apăruse Lucian Pintilie cu al său celebru film Reconstituirea. Alături de Găitan, de Maftei, de George Ctin, Mihăiţă face un rol memorabil. Obţinuse deja diploma. Era actor.

Apoi, a urmat un tăvălug de 55 de ani în care Mihăiţă joacă roluri pe măsura talentului său colosal. În teatru este vorba de Billy The Kid, Titel din Poker, Anton Antonovici din Revizorul, Arthur, regele gândacilor din Bulgakov, Alexandr Tarasaovici din Casa Zoică, rol pentru care a luat interpretarea masculină la UNITER-ul acelui an, rol care ne-a plăcut şi nouă din cariera de scenă a lui George.

În film, povestea se repetă. Joacă în Ilustrate cu Flori de câmp, ultima noapte a singurătăţii, în Castelul Condamnaţilor, BD la munte, la mare, şi te mai miri unde.

Lumea din sală tace. Un om cu o carieră colosală li se spovedeşte. Cu umor. Cu dragoste. Cu tandreţe. Cu fotografii de epocă, cu cărţile pe care le-a scris, făcându-ne părtaşi la această frumoasă şi grea poveste datorată marelui actor care este George Mihăiţă.

Ne-a părut rău că s-a terminat această mare poveste de viaţă într-un timp atât de scurt. Vorbele de după, la bisericuţa formată în jurul actorului, s-au stins repede. Toţi vroiam să spunem: bă, ce viaţă, ce roluri, ce revistă, mulţumim mult, când se mai joacă şi aşa mai departe. Dar n-a fost aşa. Am plecat fiecare la treaba lui. În tăcere. Că ce mai era de spus?


12 martie, 2019, Denis Dinulescu

11 martie 2019

Premieră NOII INFRACTORI, de Edna Mazya, la Teatrul Naţional

Vechi proverb dac: Prostituţia este atunci când dacă ai probleme în căsnicie, la slujbă, cu noua secretară, la alimentară, la sport şi în sala neagră de cinematograf baţi de trei ori la uşa ei şi totul se rezolvă. Plăteşti cu shekeli. Plăteşti cu euro. Plăteşti cu dolari.

Aşa se întâmpă şi in casa soţilor Dorina şi Arie, ea transformându-şi frumuseţe de apartament cu patru camere pe hol într-un stabiliment erotic de consum. De ce-o face Dorina? Să zicem că n-are bani şi e destul. Dar nu-i numai asta, în felul ăsta, ea îşi mai alungă tristeţea şi singurătatea deşi este capul unei familii numeroase. Vrea să-şi alunge spaimele, neîmplinirea şi falimentul în care a dus familia afaceristul care e soţul ei.

De la o întâlnire întâmplătoare pe stradă, Dorina, excelentă Virgina Mirea, adoptă o prostituată, Naomi, rol perfect Ileana Olteanu. Naomi o convinge pe Dorina de beneficiile materiale ale bordelurilor. Îi propune chiar să deschidă la ea în uriaşul apartament un elegant bordel. Dorina, cu gândul la câştig şi la viaţa trepidantă pe care o va duce de acum, încolo acceptă. Evident, fără ştirea familiei: soţ, copii, bunică.
De aici începe nebunia, dezgheţarea spectacolului. În apartamentul Dorinei vin zeci de oameni dispuşi să plătească delicii sexualele. Este un moment super ritmat, hazos, hilar, muzical pe care regizorul Ion Caramitru l-a orchestrat excelent.

Performanţa financiară, veselia elegantului bordel patronat de Dorina se termină brusc odată cu apariţia poliţiei. Acesta este de fapt şi mesajul autoarei Edna Mazya, care sugerează că împotriva prostituţiei trebuie luptat prin orice mijloace. Mesaj pregnant, care domină trist finalul poveştii.

În casa Dorinei avem de a face cu mai multe relaţii: între Arie şi Dorina, capii familiei, între bunica Anca şi aceeaşi familie, între fiica Bambi, fugita în Australia, şi aceeaşi familie, şi dintre Ylai şi Sarit cei doi copii ai familiei, relaţii care sunt bine trasate de autoarea Edna Mazya, şi foarte bine susţinute de actori şi regizorul spectacolului Ion Caramitru.

Pomenim actorii, pentru că fără ei am fi ascultat această piesă la radio într-un bar de lângă teatru: Virginia Mirea, Alexandra Halic, Andrei Finţi, Teodora Mareş, Silviu Biriş, Afrodita Andone, Ileana Olteanui. Diana Sar, Cosmina Olăroiu, Daniel Badale, Alexandru Hasnaş, George Piştereanu, Mihai Verbiţchi, Viorel Florea, Alexandru Popescu, Nicoleta Tase şi Aris Bănuţoiu. Trupă bună, la fel ca şi scenografia datorată Florinelei Popescu Fărcăşanu.

Un spectacol uşor, cu mesaj puternic, o piesă bulevardieră, şi TNB se află pe bulevard, spectacol care trebuie văzut neapărat. O premieră care, suntem siguri, va avea o carieră ceva mai lungă.
Spectacolul NOII INFRACTORI de Edna Mazya, regizat de Ion Caramitru, de la Teatrul Naţional, beneficiază de un caiet program deosebit, pentru că este ilustrat de Horaţiu Mălăele.

Ilustraţie care ne aduce aminte de alt proverb dac: Cine sapă prostituţia altuia, vine poliţia.

11 martie 2019, Denis Dinulescu

06 martie 2019

Întâlnirea din zori


Foto, arhiva E.M.

Fata din imagine, Liliana Truncu aleargă la întâlnirea cu iubitul ei Marin Ciupeală de la Uzina Cugir abia plouase şi era o răcoare bine venită mâncase dimineaţă două ouă. Marin rindeluia două chitare că lucra la fabrica de intrumente muzicale din Giurgiu fiind abia mutat de la Cugir că nu-i plăceau mitralierele cu gloante de 4. Stătea în Giurgiu pe strada Săpânţei, aia de dă în piaţă direct într-o tarabă de căpşuni în care erau şi iarna şi vara doar căpşuni. Marin mergea după căpşuni taman la Londra pe Heathrow unde era cel mai mare terminal de căpşune din lume şi se apuca să care lăzi în camioneta lui albastră.

Îşi făcuse o căsuţă cu zece camere din care două dormitoare, două livinguri, două băi, două terenuri de golf şi o primea pe Liliana cu bucurie. Când o primea. De multe ori nu o primea pentru că era ocupat cu plastilina făcea steaguri din plastlinp pentru demonstranţii din piaţa Universităţii şi lozinci pentru Rebengiuc cu fel de fel de sloganuri: vrem cireşe, Toader la puşcărie, o mingie e o mingie ce pizda măsii şi aşa mai departe.

Srada Săpânţei se învecina cu strada Săpânţei 2 şi cu poarta Cerbului 25 unde era pensiunea La Vitta e Bella în care Marin n-a vrut să stea din cauza suspiciunilor că ar avea pojar. Aşa că n-a stat şi s-a aciuat în Săpânţei unde avea unele avantaje. Unul ar fi fost că gazda era o tânără de 19 ani cu care se culcase din prima seară. Era bună gagică, bună la pat, recitea Victor Hugo în pat, cânta din degetele de la picioare nesfârşite hore ca apoi să se suie pe lustră şi să se arunce de-acolo pe organul lui Marin că Marin trebuia dus la spital.

Marin tocmai compunea un blues pentru părăsirea Bucureştiului şi tocmai scria o octavă. Atunci a intrat Liliana şi i-a spus: te iubesc.

D.

28 februarie 2019

Noul val al cinematografiei române de la Lăzărescu încoace

Noul val al cinematografiei române este atunci când vechiul val a ajuns la țărm și se sparge pe nisip printre scoici, iarbă și turiști din orașul Zimnicea. Pe creasta noului val este domnul Lăzărescu. El vede că vechiul val a dispărut și n-a dispărut. El vede că vechiul val face în continuare filmele proaste care l-a caracterizat și care a spus totul despre epoca Moscova.
Noul val al cinematografiei române este atunci când Europa îți face cadou un Mare Premiu la Cannes iar tu, la tine acasă, nu faci pe nimeni să intre în sala de cinematograf. Nu ca să vadă dacă în spital domnul Lăzărescu are șosete curate, ci să-ți admire producțiile, să ajungi din urmă, la numărul de spectatori, măcar Turcia.

Noul val al cinematografiei române este și atunci când la concursul cnc nu trec filme doar pe baza scenariului ci dimpreună cu regizoril, producătorul, liftierul, șoferul și cateringul filmului. Având ficare câte o notă rezultă valoarea scenariului, a filmului aprobat. De-asta e posibil să vedem filme ca Secretul Fericirii, film reluat cu tristețe și nepricepere de toți marii regizori români, fie ei tineri sau bătrâni.
E-adevărat că noul val al cinemtografiei române nu beneficiază de o industrie pe măsura unor talente. Că el nu poate face decât filme cu o singură cameră și aceea deconectată de la rețeaua electrică pe motivul reducerii cheltuielilor. E-adevărat că bugetele sunt super minime la oricare din filmele care plac cât de cât. Dar de aceste neajunsuri beneficiază și cei din valul vechi, care nu se împrăștie pe nisip cum am crede, ci continuă să facă filme.

Dar noul val al cinematografiei române este și atunci când mai toți regizorii și scenariștii care-l cuprind nu se separă, nu lasă în urmă experiențele anterioare ale vieții lor: cu bunica la țară, cu tata beat, cu mama frumoasă și arțăgoasă că nu știu cine n-a răspuns la telefon și așa mai departe. În mare măsură deci, noul val de regizori nu face decât să ne povestescă pățaniile lor din familie. Vezi Netzer sau Puiu. Plictisitor. Cauză din care poveștile filmelor românești nu fac parte din poveștile mari ale cinematografiei mondiale, neinteresând pe nimeni.
La finalul nu știu cărui concurs autohton Gopo, domnul Lăzărescu a fost întrebat dacă crede în noul val al cinematografiei române. Dânsul, din poziția întins pe targă, și-a scos termometrul și ni l-a arătat. Avea 90 de grade.

D.



21 februarie 2019

Ştiri pe scurt


Foto, arhiva E.M.

Ni se creează alternativa, așa sub nasul nostru. Adică nu ne mai aruncăm la vot cu capul pe umeri, ci dăm buzna pe geam, vezi foto, la cel mai bun candidat. Să nu ne mai plângem că n-am avut cu cine vota, ci să avem alternative liberale, Plusale, Userale. După ce va câștiga alegerile, Cioloș însuși va lua o mătură și va face curățenie. Mai întâi în servicii. În felul acesta se va face curățenie în toată Europa, iar industria de mături a României va crește cât toată NASA la un loc. Că una e să mergi pe Lună sau Marte cu mătura, călare, și alta e cu rachetele pline de combustibil, de mâncare pe câțiva ani și alte alea.

Prima care va folosi mătura, ceva mai mică dacă nu ajunge procuror şef al UE, va fi doamna Koveşi. Dânsa va şterge cu măturica toate datoriile infractorilor români, adică averile ilegale neîntoarse la buget.

PNLu a terminat de deblocat Bucureştiul. Acum circulaţia auto e liberă în Cişmigiu şi Herăstrău, unde tinerii liberali joacă şah cu pesedişti bătrâni ascultându-le aventurile de până în 89, aventuri pentru care încasează pensii speciale. Dintre aventuri: se tăiau fustele scurte ale fetelor, nu se asculta Beatles, nu se vedeau decât filme sovietice, se tăia părul băieţilor, se trecea Dunărea într-o veselie şi aşa mai departe.

Pieţele sunt goale. Că te duci în Crângaşi, că în Progresului, nu mai vezi tarabe gemând de toate chestiile. Acum mergem la mall şi luăm de acolo. E mai ieftin şi mai comod. Şi este cumva şi normal, pentru că de zeci de ani tăranii ne furau la cântar sau ne puneau în plasă cartofii stricaţi de sub grămada aflată la vedere.

Domnul Ion Motorină a cerut audienţă la noul ministru al autostrăzilor. Au stat de vorbă până a ajuns şi dânsul un ardei umplut ca domnul Cuc.

Pe lângă plopii fără soţ. Cinci, nouă, unşpe, cam atâţia erau.

Nenea ăla fără pic de umor, l-am numit pe domnul Radu Paraschivescu, predă umorul la teve. De-asta Europa râde şi nu ştie pe ce hartă suntem.

VREMEA Toată vara va fi ca acum: doo zile ninsoare, doo 45 de grade. Ba la munte, ba la mare, ca BD.

SPORT Naţionala de fotbal a României se pregăteşte intens dar degeaba. Se fac transferuri mincinoase. Iar scorul va fi tot doi la doi.

HOROSCOP Scorpion: Veţi primi niscaiva veşti sâmbătă seară, 23 fev 2019. Aţi fost numit procuror şef al UE. Vorbiţi cu domnul Meleşcanu, dânsul ştie pe dinafară UE asta.

Agenţia CĂLIMARA

01 februarie 2019

PIPPI


Foto, arhiva E.M.

Pippi, personaj de basm suedez, a coborât din metrou și caută acum o cabină telefonică. Mă-sa i-a spus: du-te și sună la bunica să vină degrabă. Pippi și-a luat sacoșa cu fise, s-a dus pe Magheru și a sunat: bunico, vino repede la noi că a venit lupul să ne mănânce. Ne face cu cartofi și morcovi, cu usturoi și ulei de măsline. Ce să iei? Nu, oală avem noi, tu ia doar linguri că cu lupul au venit și cei trei lupișori ai lui vai ce drăguți, ia niște pâine și murături. Murături ne trebuie la felul doi ca avem fasole. Grăbește-te, altfel lupul vine și la tine. Așa a zis: dacă baba aia nu vine mai repede, mă duc și la ea. Înțelegi, bunico? Înțelegi?

Bunica s-a-ntâlnit cu Pippi și s-au dus la magazinul de arme. Au cerut cea mai mare mitralieră. Aveți bani? Pippi a deschis sacoșa unde erau milioane de fise de telefon. Cu mitraliera au luat-o spre casă. Prin Dr Taberei. Prin Crăngași sau așa. Pe Lacul Morii, cârduri de gâște. Bunica și Pippi le-au mitraliat pe toate. Erau două milioane patru sute de mii. Le-au pus în sacoșă și s-au dus acassă să le dea la lup. De mâncare. Se-nserase. Se auzea un radio. Erau știri, ceva cu primăria Bucureștiului care lăsa lupii să cotrobăie prin casele oamenilor în timp ce Loredana cântă în piața Matache.

Lupul le-a deschis ușa. Așa că au mâncat împreună. O gâscă mai trăia. I-au dat drumul. Pasărea este acum pe DN1, înfiptă de două zile la coada spre Predeal.

D.

24 ianuarie 2019

Proză, nene: Între cotețuri

Casa lui Pandele Vergea nu era despărțită de inima orașului decît printr-un sfert de ceas de umblet. Cu toate acestea, ea era lăsată în afară de orice zgomot prin lăturalnicele uliți ce se duceau tăcute spre adîncimea unei văi, în ale cărei funduri, case de mahala se resfirau ici-colo. Ulița, ce-i trecea prin fața porței, cobora și dînsa, însă se ducea de-a berbeleaca în nămeții de verdeață prăfuiți ai Cișmegiului.
Clădire veche, cu pridvor de scînduri pe stîlpi, cu coperiș de șindrilă sub a cărei strașină se adăposteau sute de cuiburi de rîndunele, ea-și da ușile de perete înainte de a se crăpa de ziuă.
Curtea — cîmpie în mijlocul orașului — începea atunci, ca la un semnal așteptat, să cutcurezeze, măcănea, gîrăia, lua auzul, însuflețea, într-un cuvînt, împrejurimea, cu sute de glasuri. Pandele, sculat cu noaptea în cap, urma după puțin și, de pe scaunul pe care se așeza în pridvor, găurea negura, potopită încă asupra curței cu ochiul roșu al țigărei, sorbea cu privirile și cu toată făptura lui liniștea ce-l ocolea, se îmbăia în întunecimea de pe pămînt și în zarea nehotărîtă ce, revărsîndu-se, spălăcea un petec de cer.
Ca și cum ar fi voit să grăbească sosirea zilei, cocoșii turcești întovărășeau ieșirea afară a lui Pandele cu bătăi din aripi. Răpciugoasele lor trîmbițări spărgeau aerul. Erau fanfare de biruitoare bucurie ce vesteau răsărirea pe curînd a soarelui, și în care se amestecau cîrcîiri de găini gîlcevitoare, cloncăniri de cloști amorțite de o prea lungă ședere pe ouă îndărătnice. Dar Vergea nu apuca să bea cafeaua, ce i se aducea de Marghioala, dădaca pe ale cărei mîini crescuse de se făcuse de 35 de ani, că petecul de cer abia înălbit se schimba în brazdă gălbuie, iar întinderea văzduhului dinspre părțile răsăritului se înseila cu trandafiriu și se îmbrăca cu toate resfrîngerile zorilor.
Înecat încă de întuneric, orașul își lăbărța sub deal deșirările lui de uliți, urca spre înălțimile Pieței Teatrului, se cocoța pe Dealul-Spirei, pe urcușurile Mitropoliei, și curgea, de la apus la răsărit, cu aceeași năvală uriașă. Casă cu casă, și uliță cu uliță, Bucureștii păreau că se îmbrîncesc pentru a-și face loc să intre mai iute în lumina zilei. Clădirile, cu unghiurile șterse, cu coperișurile vălmășite, luau înfățișări ciudate și se îndreptau spre depărtări ca niște mari talaze de beznă. Teatrul, într-o parte, și Spitalul Militar într-alta, pluteau deasupra lor ca niște mari și negre vapoare. Unul după altul, felinarele se stingeau și, apropiind nălucă de nălucă, le amestecau într-un singur morman de negură pe care îl culcau peste Bucureștii mistuiți din fața pămîntului.
Dimineața lua însă în stăpînire marginea de capitală ce i se afla în drum, și albicioasa ei pîclă, străpunsă pe locuri de turnuri și clopotnițe, se împingea deasupra întunericului rărit. Desimea aburilor smulși pămîntului de apropierea ivirei soarelui se subția, lucrurile începeau să-și hotărască formele, și în cer pornea să curgă o Dunăre albă și nețărmurită; tot ce fusese întunerec se schimba în lumină; însuflețirea răsăritului se lăsa peste tot, tivea norii cu vișiniu, îi varga cu dungi roșii și, înflăcărînd adîncimile eclipticei soarelui, îi sufla cu aur.
Către fundurile curței, rămășița de spoegială înecăcioasă ce apăsa învelișurile unui lung șir de cotețe se zdruncina și, coborînd tot mai jos, se agăța de ghimpii scaieților sau se înghesuia de-a lungul gardului. Măturată, la urmă, de pe oriunde, ea era sorbită de proaspătul aer al dimineței, ce-și cîștiga albastra limpezime. Dintre geamurile casei, cele care priveau spre răsărit se sîngerau. Cerul, într-acolo, lua foc; dintre nori, izbucneau vîltori galbene și roșii. Cei a căror înfățișare se schimba de la o clipă la alta, se tigheleau cu pembè. Dar cei care urcau către culmile cerului și se lăsau apoi în jos se subțiau pînă a nu mai fi decît niște ușoare rețele albe ce se încrețeau pe nemărginirile văzduhului.
În mijlocul cotețelor sale, semănate în curte cam la întîmplare, fără a mai număra pe cele care se rezemau de garduri, Pandele se arăta spelb și slab, cu picioarele lungi, înalt și cocîrjat, și cu gîtul împins înainte.
Întîrziat în acea zi de somn, manifestările zgomotoase cu care păsărimea sa domestică îl primi, înconjurîndu-l cu alaiul ei, umplură inima lui Vergea de o adevărată bucurie. Nu se simțise niciodată mai fericit... Puici albe, pestrițe, galbene, porumbate, îi dau ocoale. Găini moțate, între care cîteva negre ca pana corbului, dar cu creste roșii, cîrcîiau împrejurul lui. Cocoșii de rînd, și cocoșii turcești, aceștia încălțați și golași; gîștele lățoase, cu ciocul ca fața morcovului, cu pene cîrlionțate; curcile negre-verzi și curcile pistruiate ori albe; curcanii cu răseli în gușe, mînioși pe roșul ce da foc cerului; claponii păunați cu verde închis, cu auriu, cu fața schimbăcioasă a gușei de porumbiel; rațele de casă și rațele leșești — se năpusteau de toate părțile, se înghesuiau. Sîsîirile și cutcurezările, măcăirile, cutcudăcirile găinilor, sculate de pe cuibare, turburară liniștea vecinătăței. Vergea, înconjurat de curcani și de cocoși, general în mijlocul statului său major, sub înviorarea adierilor, simțea, cu o nespusă mulțumire, fericirea din viața lui.
Dar paserile nu-și domoleau glasurile. Între ele se iveau certuri și imbrînceli ca să ajungă, care de care mai întîi, lîngă Vergea. Asaltați de găini, de gîște și de rațe, curcanii și cocoșii dau înapoi. Înlocuiți treptat, împrejurul stăpînului lor, de stratele mai de jos ale păsărimei, ei își înfoiau degeaba cozile... Luat la mijloc de năvala fără seamăn, și nemaiputînd s-o prididească, Pandele se bălăbănea, printre gîștele ce-l apucau de pantaloni sau printre puicele ce i se agățau de haine și cu care se pomenea, cînd în cîrcă și cînd pe umeri.
Însă, urmată de cloști cu pui abia ieșiți din ghioace, dichisită și cu bariș conabiu pe cap, Marghioala aducea păsărilor tainul obicinuit. Boabele portocalii ale porumbului și auriile grăunțe ale meiului îi umpleau șorțul. Azvîrlite din belșug, ele răpăiau și țîrăiau căzînd împrejur ca o ploaie cu soare.
Nins de fulgii ce i se așterneau pe haină, Pandele da însă poruncă Marghioalei să nu se încurce cu legumeala, ci să aducă porumbul și meiul cu banița, ca să-și îndestuleze el, după cum se cuvenea, drăguțele lui de pasări. Vreo patru ferdele aduse astfel pe rînd, îngălbeniră sub boabe bătătura. Dar să te ții bătaie pe oare. Rățoielile curcanilor și sîsîirile gîștelor nu mai încetau. Ca pasări mai mari ce erau, firește că lor mare le era și lăcomia și, în pofida îndestulărei, ele se apropiau de merticul celorlalte. Ieșite din coteț, tocmai la o umbră, bibilicele umpleau zadarnic curtea cu strigătele lor de "păcat-păcat-păcat"... Ele nu mai găseau nimic. Puii, pirpirii și golași, călcați în picioare, scăpau cum puteau. Cloncănirile deznădăjduite ale cloștelor răsunau de luau auzul. Cocoșii se apucau, de cu dimineața, să încoțopenească puicele prin bălării. Una, tînără de tot, luată la scriveli de cel mai craidon, se codea. Înhățată cu toate aceste, asprimea actului vieței o făcea să se zbată, ca și cum s-ar fi aflat în ghearele uliului.
Sus, de partea răsăritului, cerul nu mai era decît o baltă de aur. Îngălbenite, coperișurile de tinichea ale caselor își trimiteau, unele altora, licăriri vesele. Pulberi diamantate se prăfuiau peste verdeața Cișmegiului și peste o parte a Bucureștilor. Crucile de pe biserici fulgerau. Geamurile de la sute de ferestre păreau plăci de topaz. Pe zidurile mai apropiate de curte și de casa lui Vergea, umbra tremurătoare a pomilor îndulcea albeața proaspătă a varului sau jigăreala zidurilor gălbuie. Din poartă, ulița înviată se da devale printre destrăbălările gardurilor ei. Spre dreapta, cele două-trei cîrciumi zidite în paiente și cam într-un peș, își dau obloanele de pereți.
Cu părul stuf si cu ochii păiejenați, băieții se întindeau în pragurile lor; reîncingîndu-și șorțurile verzi, ei clăteau, apoi, litrele coclite, gîlgîiau cîte o cinzeacă de rachiu, și se apucau de treabă, meremetisiți.
Dar un trăsnet de lumină izbi coperișul unei clopotnițe vecine. El o înfășură cu o încolăcire veselă și, alunecînd spre vale, aprinse geamurile ferestrelor și felinarelor mai depărtate cu o spuză de schinteieri.
În curte, pasările sfîrșiseră să-și mănînce merticurile. Parte din ele, grase, se tolăneau sub cei cîțiva duzi pe de lîngă cotețe, pe cînd o altă parte, cea care n-apucase să se sature, tot dînd târcoale, urma să-și arate nemulțumirea. Curtea, ce e drept, nici nu le mai încăpea. Se simțeau într-însa la strimtul lor, își ziceau că sunt acolo întemnițate. Adunate la un loc, într-un așa de mare număr și de atîtea neamuri felurite, cele mai ales dintre ele — protipendarii curcani, păunii și capitolinele gîște, super-fainii claponi, cît și o mulțime de alți coconi și cocoane de viță bună, se revoltau, de altminteri pe drept, de umilirea în care îi azvîrlise Pandele, silindu-le să-și dea cotul cu mojici și mojice, cu găini de rînd și cocoși de sate, mitocani și mitocance sau nagode și pocituri care le făceau zile fripte și care se înmulțeau împrejurul lor, azi cu una, mîine cu zece.

Alexandru Macedonski

18 ianuarie 2019

Tânăra de pe calea ferată


Foto, arhiva E.M.

Tânăra din imagine care a vrut să se sinucidă pe calea ferată cu ocazia trecerii trenului Brăila București nu era de la noi din oraș și venise îmbrăcată în verde cu un buchet de bujori în mâna dreaptă și lacrimi în ochi. A intrat îăntâi la dispensar, dar doctorul era plecat în Germania la muncă și de serviciu la cabinet era o viespe albastră care i-a spus: calea ferată e mai încolo și deodată a apărut un curcubeu care a luminat bujorii din mâna fetei, ea a zis sorei că îi duce unui băiat pe care-l iubește foarte tare dar el nu că e ospătar la Capșa și e idiot se mai întâmplă. Și-atunci fata umblă să se sinucidă și nicăieri n-a găsit șina Brăila București, măcar că maică-sa ia dat doi lei de pâine, și ea de banii ăștia a băut un suc.

Frumoasă și distrusă frumoasa noastră sinucigașă s-a dus la școală unde ăia i-au promis c-o bagă-ntr-a opta la lecțiile alea despre sinucidere de unde nu ieși viu dar fata nastră s-a dus la orele de geografie căutând Tanzania, acolo vroia să ajungă. Cel puțin bujorii de-acolo-i avea și mai vroia alții, pentru că dragostea, credea ea, e plină de bujor roșii. Roșii, roșii așa cum a vopsit bunică-său coada veveriței din curte când a prins-o la furat cireșe.

Anii au trecut sau nu, n-are importanță, trenul n-a sinucis-o pe frumoasa noastră fată, așa că ea s-a transformat într-o zână superbă, a coborât la Capșa și i-a dat foc dobitocului ăluia de iubit pe care l-a susprins punând faianță. Ca să vezi!

D.

10 ianuarie 2019

Cătălin Botezatu președinte rotativ

E dimineață în Bruxelles și se aud de nicăieri troznete specifice dimineții. Perne zburând pe șosea. Pastă de dinți curgând din lift. Nu mai contiuăm, specacolul este halcinant. Dar ce s-a întâmplat? Cătălin Botezatu, care ține locul Vioricăi Dăncilă la președinție UE s-a sculat. I se aduce imediat iia albă, budigăii de țăran cum a văzut securitatea în filmul Ion că ies țăranii la muncă, i se dă o jilectă care să reprezinte dorul de țară și inscripținat iertare dlor de la Colectiv, i se dă o mapă cu file goale, că nu-i nimic grav de dezbătut în Europa și este urcat în lift. Liftierul, un colonel de la secția de împăduriri a capitalei îi preezintă caseta de bijuterii. Botezatu își pune pe degete două linguri din aur, un polonic de argint, o oală din evul mediu, o căciulă de lemn puțin cam prea mare și așa gătit intră în Sala de Consiliu a Europei. Acum, neașezat bine, președintele nostu interimar, că nu-i putem spune altfel dă de Monica Macovei. Și-i spune, până să-nceapă ședința: fă! așa te-mbraci? Cu tochile alea de procuroare, cum mai purta doar nevasta lui Decebal când se ducea să deguste vinul? Ia, fă câțiva pași pe podium!

Prima parte a ședinței fiind încheiată, Cătălin Botezatu se duce într-o televiziune de peste drum, care, de fapt, e a unui tip de la București acoperit asfaltări litigioase, în chiuvete mov, și-n filme românești în care ținuta țăranului român trebuie să fie ca-n cărțile de geografie. În fine. Aici, în studio, Cătălin Botezatu își pune ochelarii opaci, cămașa numai mâneci ca să iasă pe-afară și chiamă fete tinere din Europa, care chițăie toate de plăcerea castingului cu un așa mare maestru. Cătălin le ciupește de na, na, na, pe una de nas și-și dă seama că le-a avut pe toate. Iese.

Întors la biroul din sala mare, unde la difuzoare se auzea Marian Nistor, Cătălin dă de un dosar al Noii Zeelande care trebie rezolvat în plenul europarlamantar. Botezatu cere acreditările și în timp ce astea nu vin, își începe dicursul scris la București de o agentă angajată de Iohannis grădinar de lalele, mere, porumb. Spicuim: România și Noua Zeelandă au conclucrat bine chiar și când areu certate. Bătaia de pe Calea Victoriei din București a fost o nimica toată pe lângă cea navală dintre Argentina și Anglia.

Seara, în cameră, Botezatu e mulțumit. Deschide teveul cu un singura canal, în care, pe ecran e vorba de Elena Udrea și Costa Rica. Apoi, dă un telefon: bă, care ești? I se răspunde: Păi, noi ăștia de la cultură, cu teatrul, filmul. Păi, vreau și io bilet în Costa Rica. E mai bună Londra, șefu, sunt acolo niște băieți care joacă Shakespeare. Plânge Londra, plâng femeile de pe Tamisa, din Turnul Londrei se aruncă cu pensii majorate, așa că se mai zicem? Nu zicem nimic, Hai, băgăm Londra.

D.