27 aprilie 2017


Nici n-a-nceput promovarea Istoriei Literaturii Române în BD, de Luca Dinulescu, că mafia a început să lucreze. O prostie cu care nu mai sperii pe nimeni, mai ales pe autorii lucrării. Pentru că vorba lui Arsenie Boca: Nu te revolta prea mult împotriva unor cuvinte care nu te interesează. Și pe cine interesează mafia literară?

În curând, dragi preteni, de vânzare la Bookfest 2017 și-apoi pe acest blog. E o istorie pe care trebuie s-o aveți obligatoriu în bibliotecă. Zice asta și Arsenie Boca și Dimitrie Cantemir, dar și noua USR.

26 aprilie 2017


Băieții de la Gallery, din spatele teatrului Metropolis.

Bătând din palme printre filmele românești

La Gala UCIN 2017, ediția 45, sala Studio a TNB, se intră pe covorul roșu. Direct din parcare. Numai că sunt trei covoare roșii și nu prea știi pe care e bine să intri. P-ăla care duce la panou? Păi, da, dar ăla duce numai la panou, unde vreo 10 fotoreporteri îți iau geanta, haina, paltonul că nu dau bine în cadru, și pe un frig cumplit îți se fac o fotografie pentru nu știm ce. Vlad Rădescu chiar întreabă: ce faceți cu ele? Nimeni nu i-a răspuns, deși un fotoreporter cu șapcă de saltimbac părea mai deștept, mai isteț, mai șăgalnic. Și uite-așa, pe covorul lateral dinspre panoul de fotografii încep să apare vedetele: Daniela Nane, Ana Ciontea, Varujan Vosganian, Vartan Arachelian, Dan Burlac ?, Laura Cosoi, Tora Vasilescu, și mulți alții pe care nu-i știi, da’-i știi. Noi am făcut figură separată cu Mircea Florian, ca să nu mințim din cauză că am crezut că ia premiul pentru muzica la By Pass și că ne cinstește cu un morcov, doi la un bistrou vegetarian. Dar n-a fost așa, premiul l-a luat eternul Cristi Lolea pentru lungmetrajul Orizont care era fără muzică, iar noi ne-am mulțumit să o admirăm pe Anca Țurcașiu care arată senzațional.
Pe scenă apare Jojo, prezentatoarea, care ne îndeamnă să aplaudăm. Că dacă tot începe Gala, noi ce să facem? Ea a fost gravidă și nu e la UCIN secție de gravide, dar ea e mulțumită că are doi copii. Să aplaudăm, zice ea. Și noi pac, pac, pac. Jojo zice că Joseph Kappl a compus imnul UCIN, și că să-l ascultăm. Îl ascultăm, dar ține două secunde deși este un imn profund cu niște tobe și-o vioară. Mamă, ce imn, zice Jojo, dar nu aplaudăm? Ba da și pac, pac, pac din pieptul a sute de oameni. Jojo, vorbăreață rău, mai zice: Să ne amintim de Dan Spătaru. Și vine un solist, care falsează îngrozitor, și cântă ceva Dan Spătaru. Dansează niște fete de liceu. Atât de modern și de îndemânatic, că nouă ne dau lacrimile. Așa dans n-am văzut nici la Madonna, nici la Michael Jackson, nici la emisiunile TVR-ului, nici nicăieri. Dar să aplaudăm. Și noi iar pac, pac, pac din mii de palme.
În sfârșit apare Laurențiu Damian. Aplaudăm, zice Jojo. Laurențiu Damian prezintă niște moși ai filmului, oameni la 90 de ani. Bravo lor, aplaudăm cu privirea la Jojo, care ne îndeamnă s-o facem. Deja există între noi o înțelegere tacită: cum deschide gura noi pac, pac, pac de sute de ori din palme. Un moș drăguț și simpatic zice ceva de Caragiale. Era să adoarmă pe scenă și-atunci Laurențiu Damian l-a scos și l-a dus în sală ca să poată sforăi confortabil în fotoliu. Noi, ați ghicit, pac, pac, pac din palme și din picioare. Jojo e mulțumită, îi convine situația iscată între noi și ea, pentru că discursul ei e subțire, fără umor, și-aunci țopăiala noastră din palme o scoate din încurcătură.
Încep, de bună seamă, premiile, noi pac, pac, pac, pac!! Pe scenă încep să curgă Cristi Puiu, Ana Ciontea, Tudor Giurgiu, Daniela Nane, Șerban Georgescu, iar Cristi Puiu, Gh Visu, Liana Săndulescu, Sam Cohen, Norbert Fodor, Cornel Mihalache, Anca Țurcașiu, noi pac, pac, pac la semnalul lui Jojo, apoi celebrul machior Mircea Vodă, care, credem, a vopsit juma’ de cinematografie românească, noi pac, pac, pac la semnalul lui Jojo, a urcat scena și fata lui Sorin Medeleni, că Sorin a luat post mortem premiul de interpretare masculină pentru Sieranevada, Dana Păpăruz și așa mai departe, unii din ei dând premii, alți luîndu-le, și noi binenețeles pac, pac, pac la îndemnul mai clar al lui Jojo: dar noi nu aplaudăm? Și noi, ba daaaaa!!!
Și iar un cântec românesc, de data asta Angela Similea, un cântec modern, ritmat, voios cum sunt toate melodiile românești, cântec însoțit de coregrafia acelorași fete de liceu, coregrafie care pe noi ne-a înebunit din nou până la lacrimi. Plângeam și ne gândeam că așa dans n-am văzut nici la Balșoi Teatrî, nici la George Michael, nici la dervișii ăia din piața Tcsîm, și nici măcar la Elton John la care nu e cu dansuri. În sfârșit, Jojo face un semn și zice: să aplaudăm că ceva, iar noi bum, bum, bum, de dat asta mai aplicat, pentru că deveniserăm profesioniști.
Ca să nu mințim, spectacolul premiilor a fost elegant, curat, de ținută. Așa că lumea s-a retras apoi în foaier la un vin din Cramele Sarica, unde s-a băut un roze mișto numit Caii de la Letea. S-au format bisericuțe, normal. Noi am stat cu așa, cu așa și cu așa, și dădeam din cap salutând ba pe Doina Gradea, ba pe Ioana Crăciunescu, ba pe Radu Corciova, ba pe Vlad Leu, ba pe Paul Chiribuță, ba pe așa și pe dincolo și așa mai departe.
N-am plecat fără s-o căutăm pe Jojo, ca să ne facă semn să aplaudăm, și fără s-o căutăm pe organizatoare ca să-i mulțumim de invitație. Și cam asta a fost tot la Gala asta, la anu’ cine știe?
Denis Dinulescu

25 aprilie 2017

Alice în Țara Balcoanelor

Alice a ieșit victorioasă de la CE de gimnastică de la Cluj. A luat aur la săritura din cireș. Probă nouă, trecută în programul olimpic din cauza ei. Adică ea are în curte un cireș. De fapt doi. Și sare din unul în altul în ficare dimineață. Într-un timp din ce în ce mai scurt. Așa că Oz, vrăjitorul, i-a zis: Alice, fata tatii, de ce n-o faci probă olimpică, europeană? Ce? Săritura asta din cireș. Și asta a fost tot. Oz a sosit la Cluj în 2016 și, la DNA-ul local, a zis: nu faceți probă olimpică la gimnastica de la anu', vă dau în gât cu florile, cu arbuștii, cu băncile din parcuri, cu lămpile stradale. Ce lămpi, ce stradale? Las' că știți voi. Și ăia de la Cluj au aprobat săritura din cireș.

Acum că Alice a ieșit camionană europeană, și-a strâns lucrurile și cu banii de medalie a zis că să treacă și prin București în drum spre Țara Minunilor. Așa că s-a dus la gară. A luat un accelerat. În tren avea să afle că acceleratul Cluj București face opt ani. Așa că s-a apucat de școală. A început cu meditațiile la fizică. A parcurs întâi materia de probleme stringente cum ar fi uitatul pe geam și văzut altă realitate decât cea reală, așa cum e în toată media din România, apoi, tot pe geam, a văzut porci înaripați, români care fac afaceri profitabile cu niciun ban, copiii învățând la religie decât să se joace, părinți ducând bani la școală, la doctor, la poliție, la DNA, la primar, la fântână, la asfalt, la apă caldă, apoi s-a uitat pe geamul din față și, în goana locomotivei, a văzut țărani îmbrăcați în iii și izmene albe cărând la piață roșii de câte două kile fiecare, cântănd Vrem meditații, și s-a mai uitat și pe geamul de la wc care era ocupat, dar până la urmă, după vreoo trei ani, a ieșit cineva și s-a uitat și ea, cum spuneam și a văzut lefuri mărite pe câmpii verzi, români la târguri de carte din Europa, cu creioane în mâini făcând rapoarte, și-apoi cai zburând ca-n filmele românești, bătrâni intinerind instantaneu că biata fată se întreba ce fel de țară e asta, că a ei, Țara Minunuiilor, nu e nici pe departe așa vioaie, veselă, degrabă acasă, spunând minciuni la televizor.

După opt ani, trenul a ajuns în Gara de Nord. Gara era schimbată. Nu mai avea șine. Trenul oprea în câmp, erai luat cu un căruț și dus la cap de linie. Cap de linei era un fel de-a spune, era de fapt o secție de poliție în care trona unul cum multe grade de la jandarmi, poliție, SRI, de la fizică, de la armată, care, pur și simplu, te lua și te trimitea înapoi. Că adică, venea cam așa: Cu ce ocazie prin București. În vizită. Du-te-n vizita mă-tii, și erai aruncat în căruț, înapoi la tren, înapoi zece ore până la Cluj, că la întors era mai mult că treceai pe autostrăzi noi construite și uite-așa.

În realitate, Oz a așteptat-o pe Alice în Gara de Nord. I-a spus: hai, să-ți arăt balcoanele din capitală, e balconiadă și care e mai frumos pleci cu el acasă, că bani n-au să dea. Erau sub balconul CC-ului, celebru pentru instaurarea democrației în România. S-a auzit un scârțâit. Se prăbușea balconul.

Denis

20 aprilie 2017

Atletico Textila

Revista People face ce face și ne-o bagă a cincea oară sub nas pe Julia Roberts ca fiind cea mai frumoasă femeie din lume. De data asta pe 2017. De bucurie, tânăra femeie, 50 de ani, și-a luat un card Flanco cu care și-a cumpărat înghețată. Apoi s-a instalat în fața televizorului la excelentul serial Breaking Bad. Dar n-a fost să fie că a sunat telefonul. Era fratele ei, Eric Roberts, care i-a spus pe șleau: Pune domle ceva pe tine și hai în România ca să le dăm o mână de ajutor ălora de la Atletico Textila, că au ajuns de râsul ecranului mic. E o rușine ce vezi acolo.

Abia au apucat cei doi frați să se urce în avion cu destinația Pro, că Serena Williams a și făcut anunțul vieții ei: Sunt însărcinată, voi avea un copil. Primul, așa că mă las o vreme de tenis. Nici n-a ajuns bine acasă de la medic, că din pântecul ei s-a auzit o voce groasă, da' groasă, groasă de tot: Mamă, auzi? Mamă, vreau să joc și eu în Atletico Textila, serialul ăla sau ce-o fi din România, de la Pro, că poate-l dreg cu fața mea de viitor antreprenor sau ce m-oi face. Dacă nu mă duci, ies acum din burtă și fac alegeri anticipate sau mai știu eu ce.

Văzându-se cu atâția noi actori valoroși în platou, scenariștii de la Atletico Textila, Radu Crohmaliuc și Radu Alexandru s-au apucat de-au scris un nou episod. În care se întâmplă așa: Pe o trotinetă, doi bătrânei. Unul trăgea înainte, altul înapoi. Erau Răzvan Vasilescu și Florin Călinescu. Primul, un actor cu talent subțire, fără umor, celălalt cu mult talent, cu umor, dar fără sare în ultimile-i apariții. Ei se duc la stadion, unde-i așteaptă echipa de fotbal care dă numele serialului sau ce-o fi. Acolo găsesc un plod negru de furie, pe care-l chiamă Williams Jr. Vor să-l arunce, dar o văd pe frumoasa Julia că-l mângâie pe cardurile cu miliarde de dolari și pe Eric cântându-i la nai o melodie de Taxi. Trotinetiștii se-nmoaie și iau și ei copilul să-l ducă la spălătorie, unde Andreea Grămoșțeanu și Mirela Zeța tocmai schimbau detergentul. Și țin-te râs, țin-te râs, d-ăla pe bandă, că au încins o horă acolo până a venit Masoneria Română cu șorțurile la spălat. Și Răzvan Vasilescu și-a pus o pălărie și a ieșit pe teren. Ca să joace el fotbal, deși este patronul echipei. Și joacă el ce joacă până se-ntunecă și la băieți le e foame. Așa că se întorc la cârciumă unde fetele, le-am pomenit mai sus, încălzeau berea în niște recipiente mari, urâte, și frigeau micii într-o tigaie din aia fără miros ca să nu se supere Julia Roberts. Și gata, l-au dat la montat, că adică episodul era bun de dat pe ecran.

Văzând în ce serial prost au jucat, frații Roberts și ăla micu' s-au dus la Protecția Consumatorului din New York. Acolo i-au întrebat ăia de-a fir a păr cum a fost. După care au căutat pe hartă. N-au găsit nimic.

Denis

19 aprilie 2017

Iote, nene, câteva trupe românești care ar fi trebuit pensionate de mult. Prin OUG

1. Voltaj: Dragă Călin Goia, nu ai voce. Când octavele tale seamănă cu glasul unui cangur care dă naștere, nu e ok să fii amplificat. Menționăm asta chiar înainte de a face referire la cine dracu îți scrie versurile. Cred că momentul în care creierul meu a decis că nu mai poate ingera nici o nouă melodie Voltaj a fost când am ascultat: ” Da vina pe… / Jack si Gin, ca inca nu ti-ai rupt capu' / Da vina pe… Bassist-ul meu, ca baga acuma șlapul”.
Ce-i asta? Ce vrea să fie asta? Dintre toate lucrurile care rimează cu ”capul”, la un momet dat în sala de repetiții, concentrat cu creionul pe foaie, în timp ce colegii tăi de trupă își acordau instrumentele ai avut o erecție intelectuală ”Știu! Slapul. Toată lumea va ști despre ce este vorba aici. Chintesența amuzamentului de melodie estivală rezidă în acest iambic. Sunt un geniu!” Ca să nu mai spunem de imnul protestatarilor care e difuzat și la radio. Oare de ce nu a difuzat nimeni concertul Voltaj ținut la PSD? Hm?
2. Iris: Nici nu știu dacă mai e nevoie să aduc argumente când spun că Iris nu știe când să se oprească? Nici măcar o ciroză nu a fost în stare să pună stavilă florii de iris ceea ce ne convinge că probabil și plozii noștri vor crește pe Strada Taaaaaa! Iar când noi nu vom mai fi, nu ne vom aminti, pentru că pentru a avea o amintire, trebuie să dispară ceva ca să avem de ce să ne fie dor, nu? Dar Minculescu nu vrea și pace. Eu cred că dimineața el își pune formol în cafea, altfel nu îmi explic cum de încă mai este în viață.
3. Phoenix: Am greșit la titlu, am vrut să scriu să îi dați pastilele de tensiune lui Nicu Covaci și să îi recomandați o vacanță de trei ani pe o insulă pustie cu ukulele și un butoi de whiskey. La fel ca în cazul colindelor, nu reușesc să înțeleg cum dracu în anul 2017 mai prind melodiile despre haiduci, patrie, daci, lupi, țară, Iancu de Hunedoara și alți domnitori. Cum poți să porți Apple Watch și să asculți Phoenix?
4. Holograf: Apogeul muzical al trupei Holograf a avut loc la Eurovision, festivalul anual al ovarelor umflate, dacă judecăm după tempo-ul pieselor care ajung acolo. Bittman ar fi trebuit să se oprească acolo, dincolo de nori, și să lase loc să mai cânte și altcineva la Revelion în Piața Revoluției. În apărarea lui, în topul ăsta, este cea mai bună voce. În ne-apărarea lui, când începi să scrii versuri semi-pedofilice în care pare că îți place să vezi băieți plângând, poate ar trebui să te apuci de un video blog de cooking sau altceva. Luați-i microfonul sau trebuie să așteptăm până când își pierde din nou vocea?
5. Taxi: Taxi în primul rând nu este o formație adevărată. Taxi este un tip urât care recită versuri graseind chiar și cuvintele care nu au litera R în ele. La fel ca în cazul Holograf, Taxi a reușit să țină un refren destul cât să ajungă la Eurovision la un moment dat. Ceea ce nu spune nimic despre calitatea muzicală a unei formații, ci spune doar că din când în când fanii Paulei Seling nu au credit pe telefon să o voteze în finala TVR1. Dar omul cu cheiță la ochelari ar trebui să își mute cheița la gură și să mai lase și pe alții. Alții care știu ce e aia măsură, tempo și poate nu cântă despre câini. Chiar speram că Mihai Constantinescu să fie limita la un moment dat, dar Taxi a vrut să demonstreze că poate mai mult.
Declar lista deschisă, pentru că știu că încă mai avem exemple precum trupa Hara, nenumărați folkiști care încă mai fac orgie muzicală în căminele de la litere în Am Dm E Am, sau fete de la țară care descoperă impresari ce încearcă să le convingă și acum că muzica dance sau latino sunt în vogă și că le vor face vedete.
Ah, și să nu uit. Loredana. Și ea ar fi bine să se oprească înainte să se descompună de tot. Cred că e la o injecție cu botox distanță de la a deveni Flubber.

Un Nene

18 aprilie 2017

Cu Iisus la alimentară

Dacă tot a înviat, Iisus a venit la alimentara de lângă noi să-și ia țigări. E așa o alimentară lângă biserica din Năvodari. Și noi tot după țigări. Tina Cumva a zis: n-avem țigări. Acum sunt în spatele lui la coadă. Îl recunosc după coroana de spini pe care nu și-a dat-o jos. Își ia țigările și mă așteaptă afară. Vrei să vorbim ceva, întreb. Da. Și ne așezăm pe treptele stabilimentului. Io, zice, nu știu cum de puteți trăi cu atâta minciună pe cap de locuitor. Adică? Uite, continuă, sunteți mințiți de aproape 30 de ani că Duda și Margareta, că Regele Mihai a zis și-a dres, că fezabilități se fac cu duiumul dar autostrăzi nu, că televiziunile sunt libere, că Justiția rezolvă mineriadele și revoluția, că Ion Iliescu, că averea lui Columbeanu, că Irina Margareta Nistor doar traducea filme și nimic altceva înainte de 89, că Nicușor Dan, că trebuie premiate balcoanele din București, că nu sunteți în cea de-a doua Europă, că SRI, că DNA, că ANAF, că filmele românești fac piața în vest, că firmele care fac consultanță chiar fac consultanță și aici, pe chestia asta, se duc o grămadă din banii voștri, că Iohannis a zis ceva la Malta și că ăia au și auzit, că mâine vă atacă Rusia, că sunt afaceri profitabile în România, ajunge să iei doar cei două mii de euro de undeva, că religia nu împuie capul copiilor voștri cu prostii, și multe, multe altele pe care le știi și tu. Și vă convine. Că atunci cum îți explici de ce un milion de șoferi nu blochează într-o zi capitala sau DN1 cerând să fie rezolvate, să se poată circuila civilizat? Și cum îți explici că jumate din țară moare de foame? Că sunt mii de șomeri de 20 de ani? De ce-mi spui toate astea? Cui să le spun? Io stau un minut în Năvodari, de aici plec la Paris și tot așa, pentru că dimineață trebuie să fiu viu pentru miliarde de oameni. Iisus s-a ridicat de pe trepte. A dispărut cu un dirijabil pe care nu-l observasem. Mi-a făcut semn cu mâna, că adică n-a glumit. Și dus a fost.

M-am ridicat de pe treptele alimentarei și priveam mașina cu care venisem? Era oare a mea? Sau era și asta o minciună? Și totuși, vorbele lui Iisus m-au marcat. De ce atâta minciună? La ce bun? Se vede de la o poștă că lucrurile în țara asta nu merg bine nici cu parcările, nici cu nimic. Și-atunci? De ce atâta energie consumată pe tonele astea de minciuni cu care ne trăim viața?

Într-un final, mi-am adus aminte că Tina Cumva a mai zis: ia țigări, dar și două borcane de mazăre, zahăr brun, pâine, brânză d-aia bună, că pește luăm din Năvodari de la piața aia colosală de pește care e închisă de când s-a deschis.

Am ajuns în Năvodari. Un leu mare din centru orașului, cumva din aur statuia, ne-a zis: Ați venit târziu, multe prea târziu, Iisus a trecut și pe aici și ne-a zis că suntem o mare minciună.

Denis

14 aprilie 2017

Ghiță va fi expus în balconul CC

L-au prins pe Ghiță. Nu la portiță, dar acum nu mai are nicio importanță. Important este că l-au prins la timp. La timp ca să-l pună într-un balcon din capitală acum când dna Firea a declanșat Balconiada. În sensul că o comisie de la primărie se va plimba vreme de patru ani prin București și va premia balcon după balcon. Ghiță va fi pus în balconl fostului CC cu o căciulă neagră pe cap, cu un elicopter pe scări ca să poată fugi oricând din nou și când va trece comisia de la primărie el va juca o horă cu niscaiva sereiști, sereiști și alți sereiști din cei care ne fac viața frumoasă. După ce balconul CC va lua premiul cel mare al primăriei, Ghiță va dispărea din nou. I se vor face procese care vor dura 100 de ani. Da, 100 de ani. Poate două.

Spre mare de Paște. Un rucsac cu ouă, cozonac, păpuși de ciocolată, mere, o pijama, papuci de casă, papuci de masă, papuci de plajă, umbrelă, pisica ne-a zis să luăm și fularul verde, o mingie, pisica ne-a zis să luăm și Super Glue cu care să face glume prin cârciumi, că adică să punem pe scaune și când se așează gagicile chestii, chestii, dar a venit primăvara și salariile se vor mări începând cu anul 2022 cum discutam aseară cu Flaviu și cu Colivie cu care am băut la Bruno, și pisica ne-a zis că autostrada s-ar putea să fie aglomerată, dar noi vom face un lucru bine făcut și nu vom mai merge la Mamaia la Delia că ne pune să jucăm volei, da volei la Mamaia sub teleferic, teleferic cu care ușor te trezești la știrile Pro care dau în neștire oameni care se bâțâie pe pârtiile de schi pline de zăpadă artificială, și am fost aseară la Arcub la concert de jazz, dar am fost degeaba că jazz ca ăla noi ascultam în clasa a IX a pe timpul lui Peter Banyai, dar mere?, mere ați luat?, miel?, ouă?, da ouă am spus la început, dar putem să stăm acasă de Paște, să mă uit la mașină, oare are toate roțile, da, le are pe toate, și cum n-are rost să ne grăbim ne apucăm să citim până pe la 12 din gândirea economică a dlui Dragnea, care are și poze cu Sevil Shhaideh când era mică și căra miliarde de euro în spate, așa că a ieșit soarele și vă urăm Sărbători Fericite.

Radu Lupașcu ne-a trimis un banc mișto pe mail pe care l-am uitat. Hm!!!

Agenția CĂLIMARA

13 aprilie 2017

Fotbal Național Țigănesc

Dacă se măresc salariile până în 2022 vrem să facem un Paște ca lumea. În contul banilor de atunci cumpărăm un mistreț, că miel n-am găsit, un Bentley, doi cai pur sânge arabi sau puri strămoșești și ne apucăm de gătit. De la mistreț luăm ouăle, le vopsim și gata Paștele. Dacă e însă țeapă cu creșterea salariilor, ne ducem la ușa SRI, batem cioc, cioc, cioc și îi rugăm să ne manipuleze la o demonstrație ceva care să țină o juma de an ca să uimească planeta. SRI ne dă și o pancartă pe care scrie: Nu măriți, că este jale, România să se-nsoare!!!

Vedem fotbal: Juventus, Real Madrid, Barcelona, Bayern. Tineri de 20 de ani sunt băgați cu răspundere pe teren și dau goluri, aruncă în aer tribune. Vezi Dybala, dar și moșul Ronaldo. Două meciuri excelente. Când s-au terminat, am nimerit pe fotbal intern. Se alergau pe teren o echipă pe care scria Gaz și o alta pe care scria ASM. Mingia era numai în tribună și cinci minute cât ne-am uitat nu s-a dat niciun pas. Portarii citeau, chestii d-astea. D-asta fotbalul nostru este mai bun, pentru că oferă momente de relaxare.

Ne-am dus la piesa de teatru Păpușarul din Lodz de la Teatrul Evreiesc. Bine am făcut. Piesă scrisă de Gillles Segal, regizată de Alexandru Hausvater, în scenografia Vioricăi Petrovici și în interpretarea actorului Take Florescu. N-aveam, de ce să mințim, încredere în regia lui Hausvater, am văzut multe prostii de-ale lui, dar Păpușarul i-a ieșit. Este povestea vieții unui păpușar celebru, Finkelbaum, supraviețuitor al unui lagăr de concentrare, care refuză să creadă că războiul s-a terminat și care recrează în ascunzătoarea lui, un apartament din Berlinul anilor 50, lumea în care a trăit și care i-a rămas vie în memorie. Își reinvie personajele din lagăr cu ajutorul sforilor și cârpelor construind marionete cu care reacționează. Reușește. Păpușarul este o combinație de muzică, coregrafie și marionete foarte bună. Bun.

Regele Cioabă s-a supărat pe fotbalul românesc. Vrea să facă o Națională a Rromilor și să încerce să se califice cu ea la viitoarele Mondiale de fotbal. Campionat Național de Fotbal al Rromilor există din 2014, are de unde alege jucători, îi lipsește însă un antrenor de valoare iar Marius Lăcătuș nu vrea, că refuză să zică că e țigan get beget. Astea-s prosteli în capul bietului rege, că nu se poate fără Lăcătuș. Dar Anghel Iordănescu ce-are? Dar Andone? Pițurcă și alții? Tot ce se știe sigur acum este că la grupele pentru Mondialele din 2022 România va fi alături de Rromania.

Aseară am avut o convorbire cu taducătorul nostru de vise. Ne-a spus: Da, poți pleca din România cu un milion de euro cu condiția să vii cu două.

Denis

09 aprilie 2017

Formula 1 la București

Malaezia nu mai poate susține financiar Formula 1. Și se retrage din circuit. Problemele sunt grave la Kuala Lumpur: mașinile de F1 sunt prea mici și nu pot căra călători, nu pot face munci agricole între edițiile cursei, nu pot semăna orez adică, poluează, fac zgomot când se sparg cauciucuri și nici măcar drepturile de televiziune nu ajung la muncitorul popor malaezian. Și atunci, noul șef al F1, Ross Brawn, a pus ochii pe București, promițând cu această ocazie reguli mai simple pe circuit.

Delegația F1 a sosit la București înainte de Paște. A fost primită cum se cuvine de delegația Primăriei Generale conduse de Titi Aur, șoferul român cu cele mai multe apariții televizate atunci când un Logan izbește un pom. Prima a vorbit delegația primăriei: Suntem de acord cu F1 la București, dar trebuie să dați bani la statuia lui Ranieri din fața Circului de stat, pentru că Ranieri vine cu mașina la București, deci e un simbol, apoi, trebuie să mutați groapa de gunoi de la Glina, pentru că acolo vom face pistele după vreo zece ani de fezabilitate și 20 de consultanțe juridice până terminăm firmele care au de păpat bani din așa ceva, abia după aia trebuie să dați bani sculptorului Buculei ca să facă aripi la mașinile de F1, că fără aripi circuitul bucureștean va cădea în anonimat și trebuie să mai astupați gropile din capitală și nu în ultimul rând să o rezolvați pe Oana Lis, care, săraca, umblă cu inseminări, în loc să folosească o spermă cinstită pe căile cunoscute de erotism familial. Și asta nu e tot, a continuat delegația română după ce șeful ei, celebrul Titi Aur, s-a șters la nas, da, nu e tot. Pe traseul bucureștean al F1 trebuie să faceți și săli de film unde concurenții să poată vedea Aferim, Dublu, și ByPass, filme autentice românești cu mesaj pentru circuitul cu pricina. Spuneați, dle Brawn, că aveți reguli mai simple pentru desfășurarea cursei. Păi, una ar trebuie să fie banii. Banii cu care închiriați circuitul să fie trimiși într-o valiză la Adriean Videanu, Geroge Copos și Nicolae Văcăroiu. Cu ei, cei trei demnitari trebuie să pună la cale legi de protejarea unor viitori parlamentari care ar putea deveni infractori și nu-i frumos. Și, era să uităm, pe circuit trebuie să existe zece, două zeci de puncte, adică niște corturi cu bănci în care concurenții trebuie să ia meditații la fizică, știut fiind faptul că România numai prin fizică va șterge diferența dintre est și vest. Cam așa ceva. E bine? Ziceți, dle Brawn, e bine?

Domnul Ross Brawn se uita pe ferastră la Ferrariul cu care venise. Lângă el se oprise o femeie tânără într-o iie superbă. Femeia cânta la nai o melodie populară. În mână ținea o coasă cu care scrijelea iarba, în mână ținea lapte ca la țară, tot în mână avea și-un mesaj de bun venit pentru F1, iar în mână ținea un zâmbet pe care și-l scotea când pe lângă mașină treceau pensionari mofturoși, din cei care nu vroiau F1 la București.

Când să plece, dl Ross Brawn i-a arătat femeii de lângă mașină o hârtie de 344 de euro. Tănăra s-a lepădat de însemnele naționale, a izbit cu naiul de pământ și s-a suit în Ferrari.

Denis

06 aprilie 2017

Întoarcerea Magilor

,,Între oameni e şi Dumnezeu” – Cronica filmului ,,Intoarcerea Magilor” Regia Ioan Carmazan

Mă gândeam, şi nu cred că greşesc, că scenaristului Denis Dinulescu şi regizorului Ioan Cărmăzan nu le-a scăpat nici un clişeu al universului cotidian, că talentul domniilor lor s-a dovedit a fi decisiv când au adunat laolaltă simboluri, stări şi crize existenţiale, în filmul „Întoarcerea magilor”.
Experienţele amândurora s-au dovedit a fi benefice la realizarea acestei pelicule, altceva decât ce am văzut până acuma, filme create parcă pentru critici, unele cu tuşe prea îngroşate pentru a „da bine” în faţa unui juriu internaţional.
„Întoarcerea magilor” mi-a creat o stare de bine şi de pace sufletească.
Întâlneam aici un univers limpede, statornic, luminos. Singura întunecime, dar nu întuneric — ruptura între cavalcada orăşenească şi liniştea satului — este cea din leşinul doctoriţei Paula Negrescu, care vede în direct cum i se năruie fericirea, cum dispar dragii ei în focul mistuitor.
Cupajele din secvenţele de început sugerează un spaţiu de liniştire, de inducere în eroare a spectatorului, pentru că incursiunea poliţistă cu urmăriri dramatice ne întoarce-n realitate. Noroc că evenimentul conturbabil se consumă repede, e o sirenă ce are un moment maxim, când vibrează în inima noastră, după aceea semnalul se diluează, se minimalezează şi dispare. O alarmă de care trebuie să ne temem, rămasă ascunsă în subconştientul nostru.
Ce e violenţă în lumea reală, în Roua (satul unde se translează acţiunea) se disipă, se diluează, se estompează într-un fel de veşnicie. Aici lumea se coagulează după alte coordonate. Sunt oameni ai locul, şi-n expansiunea globalizării poposesc, poate vremelnic, alungaţi ai sorţii, din pricini felurite, ei încercând să se integreze şi să coabiteze, mai întâi cu autorităţile. Un „turn Babel”, o „piaţă a naţiunilor”, păstrând proporţiile, ne dau măsura a ceea ce pare să se întâmple în timpul de-acum.
Filmul acesta este realitatea în care trăim; o acceptăm, chiar dacă nu ne place. De ea nu ne mai temem, pentru că „e aşa”, a fost gândit să nu percepem că la baza acestei pelicule e o ficţiune. Ne întrebăm: dacă acest „e aşa”, nu însemnă că ne identificăm cu această realitate?
Personaje, intrigă cât să le ţină laolaltă, cât să ne implice şi pe noi în viaţa şi atitudinea lor, individual vezi bine, dar care se coordonează cu viaţa şi atitudinea altora, cei cu care interacţionează. Oamenii aceştia, ce se întâlnesc în lumi diferite, în ipostaze diferite, singulari în felul lor, autentici cât trebuie, dau peliculei un sens, acela al autenticităţii.
Mi-a mai trecut prin minte, dar eu nu am exerciţiu cronicarului de film sau de teatru, cel ce ştie, cu uneltele personale, să deceleze cât ar trebui şi ce se cuvine a fi scos în evidenţă într-o peliculă, că fiecare simbol poate fi exploatat, în sensul bun al cuvântului. E aici ciulinul; în rostogolirea lui necontrolată aduce trecerea timpului, ireversibilă, iar ivirea lui în două secvenţe întăreşte imaginea pustiirii, mai ales că „bărăganul” e arid, devastat de acţiunea „benefică” a omului şi de „grija” acestuia pentru mama natură. Pământul acesta care ne îngăduie în rotunjimea lui, ne ţine şi ne hrăneşte, în film stratificat în erele lui geologice, poate fi salvat — şi aici regizorul introduce simbolul lăcaşului sfânt — şi trecerile prin etapele peliculei se fac şi sub imperiul turlei de biserică, salvatoare şi îndrumătoare.
Necuvântătoarele, din abundenţă, dau sentimentul de spaţiu curat, de stabilitate, de atemporal. Scenaristul şi regizorul au vrut să ducă acţiunea dintr-un loc claustrant, al oraşului, unde lumea trăieşte repede clipa, în cel al satului, unde viaţa se desfăşoară după alte principii, de vreme fără început şi sfârşit. Dar, ca să intri în acest univers constituit după alte coordinate, e nevoie de o purificare — aici, prin foc.
Sălăşluirea aceasta de la început de lume, este reperul după care sufletul regizorului tânjeşte, cu casele lui pitite în marea de verdeaţă; aici ochiul aparatului insistă pe curăţenie, pe omenie. Dar, imediat, el surprinde frânturi din cotidian, ridiculizate, cu persoanje caricaturale, unele stăpânite de orgolii, de false probleme, care însă coabitează chiar şi în dizarmonie. E comunitatea alcătuită, ca totdeauna, şi oriunde, din primar (aici Nicodim Ungureanu face un rol extraordinary, cel al politicianului demagog), secretar, şeful de post, părintele (Valentin Popescu, într-un monolog memorabil), învăţătorii, medicul şi, bineînţeles, secretara fără de care nu se ia nici o decizie în primărie. Problemele livrate în film par minore, pretexte pentru derularea acţiunii.
Realitatea e cu totul alta, este vorba de salvarea sufletului, salvarea identităţii fiecăruia dintre noi, îmbunarea spiritelor, întoarcerea la bunele intenţii, fundamentale, ale umanităţii. Ca-ntr-o peliculă făcută după romanul lui Gogol, „Suflete moarte”, caracterul sătenilor, fie ei oameni de rând sau notabilităţi, se dezvăluie atunci când, puşi în faţa unei mari dileme, aceea propusă de cei doi magi, de a visa măcar la miracolul învierii unui dispărut din viaţa lor, reacţionează aproape la fel. Majoritatea cred în mersul vremii, a ireversibilităţii, a trecerii timpului, cu bune şi rele, „morţii cu morţii”, şi nu vor să se-ntoarcă-n trecut, din pricini diferite.
Cei doi magi – Mihai (Mihai Mălaimare) şi Nidala (Camelia Varga) îi sugestionează să creadă în miracole. Dar nu e suficient doar să crezi în minuni, e nevoie de-o primenire a sufletului prin dragoste. Aici intervine doctoriţa fugită de suferinţă în acest spaţiu izbăvitor (rol jucat admirabil de Ana Maria Carablais), care îşi revarsă excedentul de iubire asupra unei mici orfane.
Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, toate se înlănţuire firesc, aşa că „Întoarcerea magilor” îţi lasă dulcele regret că totul s-a terminat prea repede. Filmul îmi pare că e doar un început la o serie de alte pelicule, care să tezaurizeze, pentru generaţiile viitoare, un anume timp din existenţa noastră.
Aici e lumea arhaică, simbolizată prin „casa din vis”, „adăpostul de deasupra capului”, dincolo, translatat de „mască”, e cotidianul stringent, kitsch-ios, pătruns, prin toţi porii satului, cu oameni noi, adus din oraş prin tinerii sosiţi „în transhumanţă”. Indivizi fără identitate, unii marcaţi de experienţe străine, îşi găsesc „adăpost” (vezi cel cu nume de-mprumut, adăpostit de grota săpată în buza dealului) ori personajul Luna, apariţie stranie, care, în nonconformismul adoptat, săgetează de câteva ori satul cu motoreta ei, fără o explicaţie anume, şi locuieşte, paradoxal, în „casa din vis”, sub cupola primitoare a universului „Roua”. Este aici un cumul de culturi, fugar încercate de ochiul aparatului, dar suficient pentru a ne da seama de viziunea regizorului.
Un costum naţional, un drapel ce fâlfâie pe faţada primăriei, sunt repere de identitate naţională.

Autor Cronica: Nina Ceranu

05 aprilie 2017

Schimbări spectaculoase pe piața media

Oana Roman cam moare de foame. N-o mai primește nicio televiziune autohtonă. Probabil că taică-său n-a aranjat ca ea să lucreze până la adânci bătrâneți în televiziune și gata, pomana s-a închis. Și atunci, această fată lipsită de talent a zis că se mută din luna mai, anul ăsta, în Franța, unde niște prietene de-ale ei au ceva pe media, radio, teve, ziar unde ar putea avea și ea loc. Va fi o televiziune, probabil, din cele care se adresează pensionarilor francezi între orele 14 și 16 când dorm.

Oana Roman nu va pleca singură. Le va lua după ea și pe Mihaela Rădulescu cu pomeții vopsiți în negru, pe Iulia Albu cu un cazan în cap, pe Bahmuțeanca cu chiloții în vine, pe Cristi Brancu nu se știe cum și pe Daniel Morar deghizat în tinichigiu. Emisiunea se va numi: Tinichim, Tinichim, de la tinichigerie și va sugera pansionarilor francezi că burlanele lor sunt stricate. Va fi o emisiune interactivă: pensionarii dau telefon, trimit banii de burlan nou, Iulia Albu și-l va pune în cap, Oana Roman va bălmăji ceva cum făcea și pe la teveurile românești, iar Mihaeala Rădulescu va privi fix camera și va spune logoul emisiunii: Burlanul Tinereții, acum și în Franța!!!

Încurajat de succesul emisiunii Tinichim, Tinichim, Grupul de Dialog Social din București se va muta și el în Franța unde, în cadrul emisiunii acestor brave fete, va discuta despre atracția fancezilor asupra frizurii lui Dacian Cioloș, despre posibilitatea ca el să-și deschidă în Franța o creșă dacă nu vrea partid și chiar ideea de a se prezenta la viitoarele selecții ale echipei de fotbal PSG.

Emisiunea nu va fi întreagă și serioasă dacă la ea nu va participa și Ministrul Transporturilor din România, Cuc, care dimpreună cu Eugenia Vodă și Mihaela Rădulescu vor discuta despre autostrada Nisa Cannes și că de ce ocolește ea România, mai ales în zona Colentina Sinaia.

Finalul emisiunii Tinichim, Tinichim va fi cu dans. Se vor da note bune: Oana Roman va da 7, Iulia Albu, călare pe un porc, va da 6 și gata.

Cireașa de pe tort a emisiunii va fi interviul luat de Eugenia Vodă Ioanei D'Arc. Cu întrebări d-astea superinteligente: Unde erați la Revoluția Română din 1989 și cu ce impresie ați luptat. Sau: De ce ați băut apă din aceeași găleată cu Ion ILiescu? Totul pe fundal Holograf.

Cam atât.

Denis.

04 aprilie 2017

Balena Albastră

SRI-ul bate la ușa noastră: cioc, cioc, cioc!! Era un ofițer acoperit în d-ăia care fac fezabilitatea autostrăzii Comarnic Brașov, adică avea buzunarele pline de bani, un rucsac cu fezabilitate în spate, și o cămașă pe care erau desenate diverse tronsoane ale autostrăzii, adică o bucată Posada Azuga, alta Comarnic Sinaia și cam atât. Mi-a zis: Am vrea să ne ajutați să găsim motivul pentru care tinerii din ziua de azi joacă și se sinucid după aplicația Balena Albastră. Ne-am gândit că dvs aveți înțelepciune și experiență, că sunteți un om detașat de problemele țării și că o să reușim împreună. Am fost de acord, mai ales că puteam, la final, să aflu cum se fac fezabilitățile pe grămezi de bani, fără să se facă nicio fezabilitate și fără să te tragă nimeni la răspundere. Am spus: Îmi aduceți aplicația, un telefon bun și stăm de vorbă în trei zile. Mă sunați.

Tot la ușă: cioc, cioc, cioc!! Era Balena Albastră. Un animal mare, interesant, cam cât blocul meu de patru etaje. Aripi cu deschidere de 50 de metri, o pălărie roșie pe cap, și o fustiță galbenă pe talie. Bună, zice. Bună, zic. Unde jucăm? Ce?, zice. Jocul cu sinuciderea. Nu știu. Am venit să te iau la o plimbare, io nu știu de niciun joc. Am auzit de sinucideri, dar nu din cauza mea. Sunt din cauza prostiei, a lipsei de educație. Și unde vrei să mergem? Prin București, că Atlanticul e departe. Ia-ți ceva pe tine. Mi-am pus și io o pălărie roșie și o fustiță galbenă în jurul taliei că aproape ne confundam. După noi s-au luat o veveriță și-un lup. Erau Aglaia și Marin, vecinii mei de pe strada Înclinată.

Când am ajuns pe Calea Victoriei, Balena a zis: Arată ca după război, și nici atunci prăvăliile nu erau atât de goale. Când am ajuns pe Academiei, Balena a zis din nou: Arată ca după război, și nici atunci prăvăliile n-aveau geamurile văruite atât de urât. Și nu erau goale. Când am ajuns pe Magheru a zis la fel. Cu cine vă războiți?, mai zice și adaugă: Că atâtea gropi și mizerie n-am văzut nici în Siria, nici în Liban, mă rog, pe unde am mai umblat și io. Cu nimeni, am răspuns. Cu nimeni, a zis și veverița Aglaia. E felul nostru de-a fi, a zis și el la sprijin lupul Marin. Nasol mod de-a fi, iar io ca Balenă cred că n-ați făcut nimic din ce trebuie din 90 până azi. Ați omorât un dictator și ați zis că vine democrația, ori aici e haos. Atât ați reușit în aproape 30 de ani. Democrația trebuia pregătită pentru voi, nu voi pentru democrație. Sunteți de căcat. Hai să ne-ntoarcem. Și nu ne sinucidem, întreb cu speranță și cu deprinderea omului hârșâit în ale lumii.

Balena Albastră o luase înainte, nu m-a auzit. Își flutura acum fustele spre metroul care o ducea la Atlantic. Era atât de mare, atât de frumoasă.
N-a-ncăput în niciun vagon și-atunci și-a luat zborul.

Denis

03 aprilie 2017

The boys are back in town

Ne-am întors. Unii pe jos, alții cu mașini bengoase, dar nu despre asta este vorba. Ci despre festival. A început cu Steven de Bruyn&The Rhytm Junks, că adică belgianul Steven cânta voce și muzicuță. Bandul lui este o mașinărie de făcut metal, rock, blues, folk și poate și muzică ușoară românească. Îi dai un cuvânt, să zicem usturoi, și pac, apare rockul sau ce vrei tu cântat cu tot ce versuri. Trupă babană de festivaluri valoroase. Apoi, americanii de la Mississippi Heat. Cu un alt muzicuțist foarte bun, Pierre Lacocque, și o solistă vocală excelentă, Inneta Visor. Finalul festivalului a aparținut solistei americane/chitară bass Danielle Nicole, probabil nume de scenă, dar nu contează, care ne-a amețit cu coveruri mișto Deep Purple, Zeppelin, compoziții proprii. Un festival, ediția a XII a, de calitate, o Sighișoară scăldată în 24 de grade, cu terase pline ochi, cu plimbări nocturne, cu beri prin Cetate, cu un concert Vali Răcilă în Catedrala Cetății.

După aia am gonit noi ce-am gonit spre București, dar ne-am oprit la Cumpătul să luăm o ciorbă. Invitați de Aifun Soliman, preten bun cu noi, cu lumea, cu Turcia, cu Galațiul, cu Bob Brozman, cu Bogdan, cu cutare, cutare și cu unii pe care nu-i știm și d-aia am urcat până la vila lui pe un drum plin de gropi, pentru că primăria Sinaia n-are treabă cu niciun drum din oraș. Poate prin centru pe-acolo mai vezi un asfalt, dar cam atât. O ciorbă deci, ceva, și ne-am cărat spre București pe un drum plin de radare, că Dani, cu care eram în mașină a și luat unul de la niște polițiști deghizați în ciobani, ca să nu-i miroasă șoferii. Pac amendă, pac mai departe.

Și că veni vorba de Turcia, tot pe drum am aflat că turcii de la Găești, ăia de-au cumpărat fabrica de frigidere, deci turcii de la grupul Arcellik vor să facă în satul Ulmi, județ Dâmbăvița, cea mai mare fabrică de cuptoare cu microunde și mașini de spălat din Europa. Asta-i prosteală, important este cu turcii vin cu legi proprii în Dâmbovița, și una din ele va fi cea a haremului. Adică fiecare locuitor al județului cu pricina va putea să aibă propriul harem format din 10 până la 20 de femei. Aprobată de parlament, această lege va face din județul Dâmbovița regiunea cea mai populată din România. Noul slogan al județului va fi: Fiecare român cu mașina de spălat și haremul lui.

Ratingul emisiunii Uite cine dansează de la Pro scade pe zi ce trece. Și dacă te uiți pe Forumul Pro-ului afli și de ce: Din cauza băbăciunii de Mihaela Rădulescu, care sperie copiii cu fața ei de Cloanță cu pomeții ieșiți din orbite. Baba își mai dă în petec și pe la Talentele României, dar bine ar fi ca șefii Pro-ului s-o schimbe cu o fată mai tânără. Că sunt.

Denis

31 martie 2017

Zborul de Sighișoara

A fost coadă la cursa aeriană Bucuești Sighișoara din această dimineață. S-a întins pe doi km. Cu papornițe, copii în spate, șifoniere cu patru uși, motorete Carpați, plase cu cartofi, măști de gaze, creioane, coli albe de hârtie pentru turnat pasagerii, iar copii, un domn cu pălărie, cinci stewarde spaniole care nu înțelegeau nimic din ce vorbeau miile de pasageri care se îmbarcau pentru Festivalul de Blues din Sighișoara, 31 martie - 1 aprilie. La scara avionului a fost ceva vânzoleală, s-au aprins lumânări pentru cei decedați, mirosul de ulei încins plutea în aer, roțile avionului erau dezumflate iar colac peste pupăză cerul era negru ca smoala, da' chiar ca smoala, că nimeni nu mai văzuse așa ceva în afară de Casa Scânteii care trona deasupra.

Avionul era unul din ăla modern fără aripi, ca să anuleze frecarea cu aerul, așa că ajungea la Sihghișoara în patru minute, două până la Brașov, alte două până în capitala bluesului din acest sfârșit de săptămână. Și a decolat. Cu zgomot specific. A făcut-o de parcă săream la groapa cu nisip, că toate bagajele ne-au aterizat în poală și abia atunci am observat că eu aveam coleg de scaun un motan. Unul verde cu nasul mare. Era înarmat și i-a zis să-mi țin gura. Avea un tun de 88 d-ăla german pe care-l curăța de zor cu o felie unsă cu miere. Și dăi și dăi, zbura avionul și stewardele spaniole, parcă japoneze nu-mi dau seama acum, ne aduceau conserve pe care nu aveam cum să le desfacem că toți ne uitaserăm desfăcătoarele acasă. Al meu era într-un dulap enorm, nedeschis de când l-am cumpărat, ci doar un sertar era funcțional, acolo unde-și făcea generalul Manole Ben Manole lecțiile la Constituția României.

Cu un zgomot brusc, avionul a oprit deasupra Ploieștiului. Era control și n-aveam voie să aterizăm. Au venit niște vameși electrici, pe mici navete spațiale, care ne-au confiscat alcoolul că adică au spus că la Sighișoara nu se bea, se cântă, alte chestii. Toți pasagerii erau nervoși, așa că eu i-am făcut semn motanului de lângă mine care a armat tunul și i-a zburat pe vameși de lângă avion. Înțeleaptă decizie și avionul trecea munții acum, unde mii de daci îmbrăcați în alb votau cu PSD chiar dacă nu erau alegeri, iar Europa trecea cu nu se știe care din viteze pe lângă țara noastră iar noi ne-am bucurat.

Se vedea Sighișoara la orizont, un oraș vechi, neîntreținut, cu străzi pavate prost, și când motanul de lângă mine s-a prins că aterizăm a sărit din avion. M-am uitat după el. Era un râu acolo, în el a căzut. Ne-am făcut semne, că adică io să părăsesc repede aeronava că cade, iar el să fugă mai repede spre Europa. Așa că au început să cânte John Lee Hoocker cu Santana și m-am cazat la un hotel din Cetate. Poate prea târziu. Poate prea târziu.

Denis

30 martie 2017

Elixirul Tinereții

Trecutul are obiceiul de a se întoarce, gândea generalul Manole Ben Manole în timp ce-și tăia unghiile. Era la masa de la fereastră. Un pahar gol. Perdeaua portocalie, cumva roasă la franjuri, un tablou cu Muma Pădurii, prietenă bună a generalului, o coasă și doi cai completau scenografia camerei. În surdină un cântec trist din perioada comunismului, Se-ntorc vapoarele. O prostie, că niciodată nu se întoarce niciun vapor, dar așa fabulau comuniștii. Ca chestia aia cu peștele oceanic: Pe mesele tuturor românilor pește oceanic. Bătu la ușă. Își trase halatul, luă pila de unghii în drum.

Era Eva. Da, chiar Eva. Iubita lui din WW1. Umblase cu armata română prin Italia și o cunoscuse pe Eva la o tratorie de lângă Veneția, oraș ce nu se lăsa cucerit și pace. Asta nu însemna că nu se ducea în oraș. Se uita la ea, la fel de frumoasă. Se mai uita odată, la fel de tânără, parcă n-ar fi trecut o sută și ceva de ani de atunci. Am trecut să-ți aduc inelul înapoi, zise tânăra fată. L-am pus pe deget și te-am așteptat. N-ai mai venit și, pentru că nu l-am scos niciodată, am ratat absolut toate iubirile ulterioare. Toată lumea se ferea de o fată măritată. Am plecat în America unde am făcut bani. Mulți bani. Iar prin anii 50 am inventat Elixirul Tinereții. Ți l-am adus și ție, deși văd că ai aproape 200 de ani. Și ești și general cu multe stele. Și căsătorit cu Florica, dar nu-i nimic. Dar io încă te mai iubesc, zise generalul pilindu-și unghiile. Dragostea nu trece, măi, Eva. Nu trece. Cioc, cioc, cioc. Bătea cineva la ușă.

Era Maria. Da, chiar Maria. Generalul înlemni. Era iubita lui din timpul răscoalei. Aia din 1907. Ce faci, Maria? Tot tânără și tot frumoasă, m-ai omorât. Suntem de-o seamă, însă tu ai tot 20 de ani iar eu 200. Și sunt și general cu multe stele, cum tu nu ești. Am venit să-ți aduc ceva, zise Maria, și scoase din sân o sticlă pe care scria Elixirul Tinereții. Bea seara la culcare și-ai să-ți revii ca acum 200 de ani. Un tânăr frumos, cu vise elegante.

Generalul se holba acum la cele două sticle colorate. S-a uitat o vreme după fete, iar acum s-a așezat din nou la fereastră. Ce să mai facă cu Elixirul? Dacă ar fi trăit într-o țară mai veselă, mai înstărită, mai civilizată poate nu i-ar fi stricat o gură. Dar așa? Luă sticlele și le sparse de podeaua băii. Vraja dispăruse, acum pe fereastră se vedea doar România. Tristă, singură, bătută de vânt. Rea, săracă și leneșă. Bogată și nu prea. Dacă ar fi ieșit acum tânăr pe stradă ar fi fost luat la bătaie. Ar fi fost o bătaie de joc la adresa unei țări bătrâne și înapoiate. Închise fereastra. Clanța făcu scârț.

Denis