18 decembrie 2017

Florăreasa


Maria, o fată cam de 17 ani, culegea în fiecare dimineață florile din grădină. (Vezi imaginea).Era o fată isteață, pâinea lui Dumnezeu, cum se zice. Apoi, punea florile într-un coș și se duce la piață să le vândă. Era felul în care-și ajuta familia. Adică mai cumpăra lapte, bătea covoarele sau prăjea pește, dar vândutul florilor aducea bani, bani cu care familia nevoiașă a Mariei plătea facturile la gaz, usturoi, electrică, spanac, pentru că în familia Mariei se mânca numai spanac.

În dimineața în care începe povestea nostră, Maria este cu florile în piața Obor. Lângă taraba ei apare, din senin, un tânăr care vindea raci vii. Unul brunet, cu nasul verde, și cu un rac de aur la gât. Marin a zis că-l chiamă. Răpit, distrus de frumusețea Mariei, îi propune: de câte ori vinzi o floare, zi-i clientului să ia și-un rac. Io fac la fel, nu ia nimeni raci fără flori. Zis și făcut. Ideea se dovedi a fi bună. Scăpară de marfă într-o clipită. Și acum, întrebă Marin. Tot el zise: hai, la ștrand.

Drumul spre ștrand trecea printr-o pădure. Deasă, deasă, mai deasă decât în poveștile cu Robin Hood. Și era păzită de zmeul Haralamb. Care îi văzu pe tineri, făcvu o vrajă și îi adormi pe amândoi sub o salcie. Dar Marin se prefăcea. Așa că într-o clipă de neatenție, îi șuti portofelul cu bani Mariei. Banii de pe flori. Și-o luă la sănătoasa. Dar și Maria se prefăcea. Se sui în spatele lui Haralamb și-l ajunse pe Marin. Scoase cuțitul și-i tăie gâtul. Că avea cuțitul de tăiat flori la ea. Avusese o bănuială. Marin, horcăind, îi spuse Mariei: io te iubeam tare mult și ți-aș fi dat și jumate din împărăție. Păi, dă-mi-o, că tot nu mai ai ce face cu ea.

Și uite-așa, Maria se întoarse acasă cu jumate de împărăție, cu banii de flori, și cu Haralamb pe care-l luă de bărbat și cu care trăi până la adânci bătrâneți, ca să zicem așa.

Denis

17 decembrie 2017

GALA 2017, Teatrul Odeon 13, 14 decembrie



Întâi ne-a sunat pretena Meggie și ne-a zis să mergem să dansăm, că un casting ceva, era prin octombrie, pentru un spectacol al celebrului Jerome Bel, spectacol care de data asta avea să se țină la București prin decembrie. Adică Maggie ne-a zis asta mie și Tinei Cumva. Așa că am uitat. Prin noiembrie am dat castingul, numai io, că Tina Cumva era la Las Fierbinți, juca p-acolo ceva, și de mirare: l-am luat. Adică nea' Jerome Bel ăsta, în Parisul lui acolo m-a văzut dansând și m-a luat la categoria mea de vârstă.

Și încep, nene, repetițiile cu toată echipa care a luat castingul: copii de 4 ani, pensionari ca și mine, Ginel în căruț de handicap, balerine profi, eleve, oameni cu meserii și vârste diferite, în total 20. Deci sări în sus, sări în jos, fă piruete, vals, Michael Jackson, New York, New York sub atenta îndrumare a regizorilor francezi Chiara și Cedric. Și uite-așa, bine pregătiți după forțele și talentele fiecăruia ne-am dus și-am avut două spectacole la Teatrul Odeon cu ocazia premiilor anuale ale CNDB, Centru Național al Dansului din București. Așa. Dar ce-i cu Gala asta?

Gala prezintă o abordare diferită a dansului. În această formă colectivă de artă, proiectul lui Jerome Bel aduce împreună dansatori profesioniști și amatori cu condiții sociale diferite. Diferitele acte nu ne cer niciodată să le judecăm, ci dezvăluie modul în care repertoriul cultural al fiecărei persoane o implică într-o relație singulară cu acea dorință pentru altceva care este dansul.

Gala, scrie New York Times, aduce în prim plan așteptările publicului și estompează granițele dintre eșec și succes în cadrul unui performance, sugerând că teatrul este comunitate, atât pe scenă, cât și dincolo de ea. Este un tur de forță, încântător de spectaculos și cu adevărat radical.

Ați văzut? Io mulțumesc tuturor celor cu care am fost pe scenă și în culise, regizorilor francezi Chiara și Cedric, pentru amabilitatea cu care m-au tratat. Să fiți iubiți!!!

Denis.

10 decembrie 2017

Concursul de Literatură pentru copii BRAN 640


Puteți accesa acum site-ul Castelului Bran. Am scos în evidență Reguamentul Concursului. E mult mai simplu de citit. Hai, la treabă!! Așteptăm prozele.

Agenția CĂLIMARA

08 decembrie 2017

Jandarmul s-a deghizat în toamnă și-a dispărut (Cronica meciului Steaua Lugano)

Steaua a jucat foarte bine cu elvețienii de la Lugano. Bănel i-a pasat lui Budescu, a interceptat Btănase, de menționat că au jucat numai steliști al căror nume începea cu litera B, și Bstancu i-a pasat lui Bgnohere, iar elvețienii au înscris primul gol. Simplu. Steliștii nu s-au lăsat. Bănel a luat mingia, nu știm dacă mai joacă la Steaua dar așa părea, și hop cu ea la Bstancu sau Bpavel sau Bmoreira și iar au înscris elvețienii de s-a făcut doi zero pentru ei. Problema e ce facem cu Bdică antrenorul? El n-a fost nici măcar vreun jucător mai ca lumea, el, acum, nu știe să-și pună jucătorii în poziție de șut cum au făcut mediocrii de la Lugano. După aia a înscris și Steaua, tot prin Bî cineva. Dar era degeaba. Becali, tot cu B, patronul, a declarat: Voi continua transferurile cu B. Voi lua jucători numai de la Botoșani, Bârlad, Brăila, București, Bolintin și Bcolentina.

Transport civilizat cu Uber și din cauza asta toți taximetriștii luptă și iar luptă împotrivă. Da, dar se va stabili în țară prințul Duda și va înființa Duda Taxi. Odată cu el linia 368 se va numi Mihai. Vin cu Mihai, așteaptă-mă în stație.

Pe Antena 1 reclamă la ceva care stârpește diareea. Pe Pro o reclamă care face ceva când te doare ficatul. Pe Kanal D o reclamă la ceva anti prostată. Pe TVR 1 una la cum ne lipim dinții de masa din sufragerie. Apoi o aspirină, un laxativ, un opritor de tuse, un antigripal și așa mai departe. Dacă un american se uită la reclamele media de la noi poa' să zică: Bă, ce țară veselă, da' plină de bolnavi cronici!!!

Jandarmul Costel a aruncat cât colo covorul zburător și iubindu-se pirpiriu cu Lenuța a intrat într-un bar din Centru Vechi, a scos pistolul și a ordonat: Vreau o bere ș'-o pâine pentru mine și-un pantof pentru iubita mea. Și a început să tragă în neștire.

După care jandarmul s-a deghizat în toamnă și-a dispărut.

Și a început repriza a doua. Steliștii atacă la poarta lui Bkovacevic. Atacă și iar atacă. Ba pe flancuri, ba iar pe flancuri, ba prin spatele porții. Bamorin fuge, fuge, dar Bgolofca îl ajunge, îl trage de păr până își dă seama cu e tovarășul lui și, cireașa de pe tort, intră Bdenis Man. Așa că Bdică a declarat: Io, câmd eram jucător, ocoleam, ocoleam cu mingia la picior până mă trezeam singur în tribună și abia atunci șutam. Așa că Bdică a ieșit de pe teren foarte puțin șifonat. Sau așa ni s-a părut nouă. Credem că ni s-a părut.


Agenția sportivă Călimara





05 decembrie 2017

6,9 pe scara Richter de Nae Caranfil, un film de cel mult nota 7

Scria undeva că singurul autor total în viață important în cinematografia noastră este Nae Caranfil. De fapt se făcea referire la doi, dar nu prea poate fi folosită expresia „autori totali”. Celălalt ar fi Cristian Mungiu. Diferența între ei ar fi că, acesta din urmă, a luat marii premii internaționale, iar concluzia era că toate filmele premiate au avut cel puțin doi coscenariști.

Nae Caranfil deja nu mai e chiar total, pentru că scenariul pentru „6,9 pe scara Richter” este scris de el „după o idee de...”. Ideea respectivă se pare că se rezumă doar la faptul că personajul principal, la vârsta maturității, se pomenește cu tatăl său, care îl părăsise când avea cinci ani.

S-a mai spus, cu altă ocazie, că Nae Caranfil ar fi mai bun scenarist, decât... Mă rog, un foarte bun scenarist!

După părerea mea, iată, filmele înmulțindu-i-se, dar și părul împuținându-i-se, consider că a făcut față cu brio la testul de regie, pentru toate filmele sale. Filmele cu cea mai mare anvergură ar fi „Restul e tăcere” și „Closer to the Moon”. Primul a avut o adresabilitate relativ restrânsă, nu toți sunt interesați de istoria filmului românesc, iar cel de-al doilea, deși avea un subiect incitant, miza era scăzută, prin faptul că „spărgătorii” băncii comuniste nu-și acordau ei înșiși mai mult de 5% reușită.
„Filantropica” face notă separată. Desigur, în măsura în care acceptăm că papura nu are noduri.

Asa că, vrând - nevrând, am să mă refer la „6,9 pe scara Richter”, cu predilecție, din perspectiva scenariului.
Trebuie să recunosc de la început că scenariul este mult mai închegat decât mă așteptam, știind câteva idei de la care a plecat Nae Caranfil. Este bine cusut, chiar dacă nu peste tot ața e la culoarea materialului.

De exemplu, începutul filmului, nu numai că este străveziu, dar este cusut cu ață decolorată. Scenaristul are, desigur, niște argumente, dar a introdus elemente inutile. Nu era nevoie ca soția să cumpere și să amenajeze „singură” apartamentul conjugal, doar pentru ca să avem surpriza unui bloc cu bulină roșie. Aceasta putea să apară imediat după mutare. Dacă soțul avea fobia cutremurelor, în niciun caz nu ar fi acceptat ca soția să hotărască unde vor locui!

Clișeul cu soția excesiv de geloasă și cicălitoare devine obositor, pentru că nu mai are aderență fără un adeziv mai puternic. Până la urmă, singurul „fir narativ” care ar prezenta interes pentru spectator este „criza conjugală”. Nae simte că nu are substanță și încearcă să dreagă busuiocul cu „acum 7 ani nu era așa geloasă”, dar nu reușește să spună mai mult decât s-a spus în toate filmele similare, și anume, că o criză conjugală apare din neant și în neant dispare. Nu este chiar așa! Faptul că soțul este actor, rămâne doar un pretext pentru „musical”, de vreme ce nu acest lucru stă la baza „conflictului”, ci Zdreanță, dar nu cel cu ochii de faianță! E drept că soția îi reproșează soțului privirile aruncate partenerei sale de scenă, dar în acest fel, scenaristul jignește nu numai inteligența soției, dar și pe cea a spectatorului. Era mult mai interesant dacă „acel sentiment” se și înfiripa între cei doi!
Astfel, scenaristul tratează mult prea superficial acest „capitol”, probabil în graba de a ajunge la acel „final apoteotic”.

În același stil, revenirea tatălui risipitor în viața tânărului soț aflat în plină criză conjugală este forțată, atât la propriu, cât și la figurat. Miza nu crește exagerând, chiar dacă argumente verbale sunt cu duiumul. De exemplu, nu era necesar ca fix după prima noapte petrecută în noul apartament, tatăl să-i ceară să se mute la hotel. Puteau fi și câteva săptămâni, sau luni. Nu avea importanță! Important era pretextul, greu de acceptat, totuși. Dacă i-a lăsat tatălui său cheile de la apartament, lenjerie de pat de unde a folosit acesta? Comedie, comedie, dar până unde!?

De remarcat, totuși, că Nae a evitat ingredientele obișnuite și a folosit de câteva ori... cacao! S-a scăpat o singură dată, când a fost vorba de țigările Pall Mall lungi, dacă am auzit eu bine!

Fobia cutremurelor, spre surprinderea mea, a fost suficient de bine „implementată” în film, deși, soția mea a preferat să nu vină la cinema, când a auzit că e cu cutremure. Nae Caranfil, însă, nu se limitează la cutremurul propriu-zis, sintetizându-l în teama de inevitabil. Justificată, sau nu! „Lucrătura” lui Nae se vede, în sensul bun al cuvântului. De exemplu, „nici în vis nu m-am gândit s-o salvez”! Pe de altă parte, i-a folosit ca spectacol cinematografic. Chiar și eu mă temeam că voi începe să am fobia cutremurelor, dar după ce am văzut filmul, am rămas cu impresia că acestea nu au loc decât în vis.

Filmul lui Nae Caranfil, fiind declarat de la capul locului o comedie, nu cred că va fi analizat la sânge de viitorii spectatori. S-ar putea, totuși, ca aceștia să nu treacă peste observația că este mult prea expirată rețeta cu soția care crede că este înșelată, dar nu este, și soțul care crede că e înșelat, dar nu este, și, până la urmă, cei doi se împacă, bine mersi. Cum este și clișeul cu actrița-vedetă, „pupila” directorului!

La discuțiile de după proiecție, Nae Caranfil a acceptat că „6,9 pe scara Richter” este un film personal, și a spus că producătorul Cristian Mungiu i-a dat libertate totală.

Un film nu trebuie să fie „prea personal”, pentru că există riscul să-și limiteze audiența, iar producătorul nu trebuie să-i fie prieten sau admirator, pentru că, astfel, menirea acestuia devine caducă. Producători români celebri ai zilelor noastre au realizat catastrofe cinematografice, după scenarii personale și regie proprie, pentru că nu a avut cine să le spună că dau cu bâta în baltă.

La final, Nae Caranfil a fost întrebat ce mesaj transmite potențialilor spectatori. Deși întrebarea era stas, nu prea a avut vorbele la el. Eu cred că spectatorii vor veni ca să vadă ce film a mai făcut Nae al nostru. Vor veni, pentru că e un film de divertisment, și nu avem prea multe de acest gen.

Așa că eu îi dau cel mult 7, pe scara de la 1 la 10. Din partea mea, e bine! Un film din această categorie, care îl depășește, este „Actorul și sălbaticii”. Adică subiect cu greutate, inteligență, dramatism, umor, interpretare, muzică, dans, mesaj. Spectacolul de revistă din acest film face parte din poveste, nu este adăugat. Nu este un pretext, o convenție pe care spectatorul să o accepte sau nu. Prin spectacol, Caratase spune ce are de spus. Personajul lui Nae este actor pentru că așa a vrut scenaristul, iar această „meserie” nu-i folosește personajului nici în relația cu soția, nici cu tatăl parvenit și nici împotriva cutremurelor. Chiar și în „Closer to the Moon”, dansul tinerilor evrei în procesiunea de inițiere face parte din film.

Pe de altă parte, apreciez că, în toate filmele sale, Nae are tendința de a oferi ceva spectatorilor, în schimbul banilor plătiți pe bilet. De data aceasta, a construit o podea cu sute de reflectoare, pentru a-și materializa concepția artistică. Alți confrați de-ai săi, cu un buget similar de la CNC, au făcut filme de doi bani!

Eu aștept, și cred că nu numai eu, „marele film al lui Nae Caranfil”. Pentru acesta, însă, are nevoie de un scenariu pe măsură, și, deocamdată, se pare că el personal nu îl are. Nu îl va găsi nici la CNC. Un cititor de scenarii spunea că acolo vin scenarii foarte slabe. Nu e de mirare, pentru că acolo predau scenarii numai cineaștii consacrați. Scenariștii independenți nu au acces, ca urmare nici nu prea mai scriu. Cineaștii profesioniști sunt niște foști elevi inteligenți, care învață mecanismul admiterii la UNATC și intră. Acolo învață că ei și numai ei sunt în măsură să scrie scenarii și să facă filme. Și unii chiar fac. Dar în mare măsură ,filmele lor sunt făcute din cioburile altor filme, pentru că ei altă viață nu au avut, decât aceea de cineast. Scenaristul trebuie să fie în primul rând un bun spectator, apoi să fi avut o viață a lui personală. Abia apoi intervine experiența în a scrie. Talentul, în această speță, ține de inspirație, nu de învățătură. Munca și seriozitatea nu înlocuiesc, în acest caz, talentul, cum crede un personaj al lui Nae.

Un cinefil cu părul lung, albastru, și fustă roșie

04 decembrie 2017

Denis Ben Denis: De pe Valea Neajlovului până pe Calea Victoriei și retur

Denis Dinulescu este, în sensul bun la expresiei (honi soit qui mal y pense!) un "dinozaur" al umorului românesc (mie îmi plac dinozaurii!). Cu alte cuvinte, este un autor FOARTE MARE, doamnelor și domnilor! Dacă cele mai multe creații artistice ale momentului duc o cronică lipsă de umor sincer natural, fără inhibiții ipocrite și nealiniat "corectitudinii politice", scrierile lui Denis (fie că este vorba de proză scurtă, roman, dramaturgie, jurnalistică ș.a.m.d.) dovedesc prospețimea pe care, satisiți de mult zgomot pentru nimic, ne-o dorim cu adevărat. Căci Denis scrie despre vremurile noastre și despre noi, oriunde ar plasa acțiunea poveștilor sale și oricare ar fi personajele sale. Cu siguranță de asta ne plac compozițiile sale atât de mult și ne fac să râdem cu poftă, din toata inima! Lucrurile grave din societatea noastră apar în scrierile sale la dimensiunea cosmică reala: sunt nimicuri, până la urmă, nu merită să le acordăm atenția meritată doar de, să zicem, evenimente la scară planetară. Urmărind întâmplările pornite din antichitate (de la Oedip, Burebista și alţii) și ajunse, prin Zaraza interbelică, în zilele noastre, la Generalul Manole Ben Manole din Obedeni-ul Giurgiului, îți dai seama că pe tot acest traseu spațiu-timp oamenii se comportă ca noi înșine. Sunt buni/răi, inteligenți/proști, altruiști/egoiști ș.a.m.d. De fapt, de cele mai multe ori sunt amestecuri, mai ușor sau mai greu acceptabile. Ca noi înșine, cum altfel?

Practic, toate scrierile lui Denis sunt autobiografice, nu "stricto sensu", ci prin faptul că îl regăsim pe autor în fiecare pagină scrisă, sărind de la un personaj la altul și de la o situație la alta. Din moment ce Denis este, în primul rând, un om extrem de simpatic, plăcut, cum vreți să îi spuneți, cum altfel ar putea fi scrierile sale?

Umorul lui Denis este cu totul aparte, profund original. Autorul este un iconoclast căci și dacă îi găsim în literatura română precursori, Denis modifică dramatic scenele și personajele care, poate, l-au inspirat, distilându-le în produse noi, de cea mai bună calitate, care compun o lume cu totul nouă. Banole Ben Manole și Florica Ben Florica ar putea avea printre strămoși pe eroii lui I.L. Caragiale (Jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea și Veta), dar au și unele trăsături ale personajelor lui Ion Băieșu (Costel și Tanța). Am putea spune că și Costache Ben Costache are ceva din ADN-ul lui Chiriac, nu-i așa? Cu toate acestea, citind aventurile celor trei "Ben" îți dai seama că toți trei sunt caractere noi și originale, au o viață proprie neîngrădită de "genele moștenite".
Îmi place foarte mult creația ta, Denis Ben Denis, îți mulțumesc pentru posibilitatea de a citi cu regularitate ceva extrem de viu și strălucitor, fie pe hârtie, blog sau pe site-ul Arta Sunetelor! Închei cu o dorință personală: un serial TV care sa îi aibă în centru pe apărătorul Constituției, Generalul Manole Ben Manole, pe soția lui mult iubită, Florica Ben Florica și pe adjunctul și apărătorul onoarei familiei Manole, Costache Ben Costache. Iar noi, cei de față, să fim undeva pe margine ...

Radu Birișteca

02 decembrie 2017

Dispozitivul Ardei Verde

La ciorba făcută de Otilia ne trebuia un ardei iute. Verde. Așa merg ciorbele, mai iuți. Eram în Amzei, dat fiind că veneam de la Green unde s-a dezbătut câți prieteni de-ai noștri au tați generali de securitate. Au reieșit câțiva, de unde și succesele, așa că mi-am băut vinul și m-am cărat. Am intra în hala inutilă din piață și o babă fardată în vânzătoare a zis că ardeiul pe care am pus ochii, unul mare, elegant, frumos, costă un leu. N-aveam, că nu luasem pensia, și-am ieșit plângând. La tarabe un puști. Vindea și el ardei cu cinci la leu. Tot mari, tot frumoși și așa mai departe. I-am luat și tropa tropa spre mașină.

Pe Mendeleev, unul din ardei a prins a glăsui. Zice: Io sunt dispozitivul de ascultare găsit la dna ministreasă Carmen Dan. Eram băgat într-o priză. Și ce ai auzit, văzut? Vuiește presa, Europa, sienen-ul, mamă, mamă!!! Păi, să vezi cum a fost: Mă bagă securistul în ascunzătoare și taman atunci a intrat dna ministreasă pe ușă. Și-a dat paltonul jos, vorba vine, dar io n-am voie să spun mai mult și și-a pus la teve un serial turcesc ca să vază unde sunt infractorii, pungașii, violatorii, și bătăușii din film ca să facă raport. Și-a notat ea niște nume de sultani, că s-a uitat și la Soleyman, și s-a dus la bucătărie, unde n-aveam vizibilitate, dar auzeam. Și auzeam cafeaua, că miros n-am, deci auzeam cafeaua și zahărul cum fierb, fierb, fierb. Și? Păi, a durat mult, pentru că, poate, dna minstreasă adormnise în bucătărie, naiba știe. Apoi, dna s-a culcat. Io am raportat imediat și atunci raportul a fost descoperit și a apărut pe presă. Extraordinar, am zis. Și? Mai departe? Păi, a doua zi a fost la fel. Dna ministreasă și-a pus un meci de handbal ca să vază cine nu dă pas ca să-l raporteze la pierderi sau cam așa ceva. A închis aparatul și s-a dus la baie. Io la baie nu bat, așa că m-am culcat. Extraordinar, extraordinar, voi face ca tot ce mi-ai spus să ajungă la presă. Îmi dai voie? Să nu se supere dna ministrează. Nu se supără, că are nevoie de imagine, de cum apără ea țara de dușmani, înțelegi?

Și-am ajuns acasă. Am pus și io ardeiul să mă urmărească. Acum suntem amândoi la calculator și ne uităm la pozele noastre de la lansarea Călimării cu Cerneală. El face însă raport.

De 1 decembrie a trebuit să mâncăm ciolan cu fasole. Așa e datina. Și Mihnea ne-a zis să mergem la Shorley. Ne-am uitat în dicționar și, într-adevăr, Shorley în greaca veche înseamnă Ciolan cu Fasole. Ne-am suit în mașină, io și Tina Cumva, și ne-am dus. A fost foarte bun. Cu ardei iute, verde.

Denis.

01 decembrie 2017

1 Decembrie 2017


Despre 1 Decembrie să scriem la BRAN 640.

Cele 5 Legi fundamentale ale prostiei omenești

• Legea 1: Întotdeauna şi inevitabil se subestimează numărul proştilor în “libertate”.
Nu contează, spune Carlo Cipolla, în prima dintre cele cinci legi fundamentale ale prostiei omeneşti, câţi proşti ne imaginăm că ar fi în jurul nostru, numărul lor total va fi întotdeauna subestimat. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că se porneşte mereu de la un principiu fals, acela că anumite persoane sunt inteligente în funcţie de profesie, de locul de muncă, de nivelul de educaţie, de reuşitele lor, de felul în care arată sau de alte trăsături şi criterii, despre care noi credem că ar exclude prostia, ceea ce nu se verifică în practică.

• Legea 2: Probabilitatea ca o persoană să fie stupidă este independentă de alte caracteristici ale persoanei respective.
În orice grup uman (disociat, de exemplu, după criterii de gen, etnice, religioase, naţionalitate, nivel de educaţie, avere), procentul persoanelor proaste este constant. Există profesori universitari proşti, aşa cum există idioţi în funcţii de conducere, în organizaţii de toate felurile, aşa cum fiecare popor îşi are proştii săi. Câţi ar putea să intre într-o astfel de categorie? Nimeni nu poate spune, orice presupunere ar încălca Legea 1.

• Legea 3: Omul prost creează probleme altor persoane sau unui grup, fără să aibă niciun beneficiu pentru el însuşi.
Cipolla a numit această a treia lege dintre cele cinci legi fundamentale ale prostiei omeneşti “Legea de aur a stupidităţii”. Legea 3 implică faptul că există trei categorii de persoane, în afara stupizilor: cele inteligente, ale căror acţiuni sunt în beneficiul lor şi al celorlalţi, persoane care acţionează pentru avantaje personale în detrimentul altora (Cipolla îi numeşte “bandiţi”) şi cei “neajutoraţi”/”nenorocoşi”, care îi îmbogăţesc pe alţii, în detrimentul personal. Aşadar, categoria “neproştilor” este eterogenă, uneori acţionează inteligent, alteori pot fi neajutoraţi sau se folosesc de alţii pentru beneficiul lor, pot fi în mai multe feluri, la intervale scurte de timp, după împrejurări.
Proştii, în schimb, sunt periculoşi şi creează întotdeauna daune celorlalţi, pentru că oamenii rezonabili, normali, nu pot înţelege logica şi comportamentul aberant al unui prost şi, deci, nu se pot apăra. Oricine se poate apăra de ceva neconvenabil, dar care are o logică, fie el unul chiar şi din categoria “ bandiţilor”, pentru că îi poţi anticipa strategia. “Logica” unui prost nu are logică, nimeni nu poate anticipa când, de ce şi cum o persoană proastă va “ataca” şi de ce. Ca în situaţia banală, dar absurdă, de exemplu, când cineva se apucă să răspândească informaţii false despre altcineva (bârfa, în limbajul colocvial) sau ca atunci când un angajat online, la care apelezi pentru rezolvarea unei probleme, te suspendă, nici nu îţi rezolvă problema, ba te poţi trezi cu noi probleme, fără niciun motiv raţional.

• Legea 4: Persoanele inteligente subestimează întotdeauna daunele pe care le pot provoca oamenii proşti.
Efectul este ca cei inteligenti uită mereu că prezenţa în aceleaşi locuri, circumstanţe, asocierea cu indivizi prosti este o greşeală care costă scump. În general, proştii sunt subestimaţi, o realitate care poate deveni un pericol major.

• Legea 5: Un prost este cel mai periculos om (este un corolar al Legii 4, derivă din aceasta ca o concluzie)
Diferenţa între societăţile care se prăbuşesc sub imperiul proştilor şi cele care depăşesc un asemenea impediment vine din capacitatea societăţii respective de a promova oameni inteligenţi, spre binele tuturor. Însă, dacă în populaţia care nu face parte din categoria proştilor, ponderea este a celor care acţionează în detrimentul celorlalţi (bandiţii) sau a “neajutoraţilor”, care îi îmbogăţesc pe alţii (potrivit Legii 3), atunci societatea respectivă devine un “infern”, consideră Carlo Cipolla.

Traducere esențială și necesară oricui din vol Carlo Cipolla.

30 noiembrie 2017

BRAN 640, Concurs de Literatură pentru Copii


Da, e Concurs de literatură pentru copii. De două luni îmi bat gura. Se numește BRAN 640 și are regulamentul scris pe acest flyer.

Am să îl public zilnic.

Denis.

Andrei nu ne ocrotește de nimic

Ne-am dus prin Gaudeamus ca să vedem dacă noi am mai publicat ceva. Și, da, ne-a apărut o carte. Și Aidei. Călimara cu Cerneală. Vânzoleală mare, dar nu la lansarea noastră, nici a altora, ci la lansările lui Adrian Năstase și Dan Voiculescu. Nu că n-au voie să publice, Doamne Ferește, dar media a tras numai de acest eveniment și de ceva ce-a zis Bot și de ceva ce-a zis Liiceanu și gata, celelalte evenimente de la Târg n-au existat. Un Târg de Carte de prestigiul lui Gaudeamus și tu nu faci referire decât la niște politicieni care, repet, n-au decât să scrie ce vor, cât și unde vor, și să-și lanseze cărțile oriunde?

Mulțumesc celor care s-au înghesuit la lansarea mea și a Aidei: Florentina Tănase, Laura Tăutu, o nepoată a cuiva care stat înfiptă între vorbitori, Dan Mircea Cipariu, Mircea Florian, Mihnea Tăutu, Vlad Leu, Radu Birișteică, Radu Lupașcu, Ștefania Dumbravă, Candid Stoica, Mircea Cutare, Big prin telefon, Aida prin telefon și mulți, mulți alții.

Sfântul Andrei este ocrotitorul românilor. El, dacă vreți să știți, nu ne ocrotește de nimic: de lipsa banilor, de lipsa unui viitor pentru nepoții noștri, de aia, de aia, și de aia, ajungând până în arhivele CNSAS.

Cam atât astăzi că, în țară, începe să miroasă a fasole cu ciolan. Ciolan din ăla bun și murături pe măsură.

Denis



16 noiembrie 2017

Volumul CĂLIMARA CU CERNEALĂ la Gaudeamus 2017


Lansarea va fi la Târg Gaudeamus 24 sau 25 nov, dar ea se va găsi de vânzare și la noi, la autori.

Aida și Denis.

Fotbal: România vs TurciaOlanda 2-3

E ziua lui Chiricheș și trebuie sărbătorit cu meciuri babane. Cu Anglia nu s-a putut, cu Germania deloc, cu Franța nici atât, bulgarii erau cu MCV-ul în cârcă și alergau greu, așa că au venit Turcia și Olanda. Venit e-un fel de-a spune, că turcii nu vroiau să deranjeze pe nimeni, olandezii da. În teren la înaintare, mijloc și apărare sunt frații Chiricheș, Cheșeru și Chipciu. Chiricheș nu face nimic, că d-asta nu joacă nici la Napoli, dar a fost selecționat la meciurile astea ca să-l vază vreun antrenor de divizie de la noi, Snagov de exemplu, și să-l ia deși are aproape 60 de ani. Cheșeru dă o pasă la Torje, Chiricheș oprește jocul și pomenește de tortul pe care l-a pregătit pentru băieți. Turcii când aud de tort se opresc și ei și întreabă dacă e rețeta de beclava, dar atunci, chiar în clipa aia de neatenție dă gol Grozavu. Asta vroia toată lumea. Și dă-i și joacă în continuare. Budescu face o fentă mișto, preia Cheșeru, dar Chiricheș, că tot e ziua lui zice că are și niște mici mamă, mamă. Turcii se opresc din nou și Grozavu iar înscrie. E doi zero și lumea e mulțumită, naționala noastră joacă excelent și va fi admisă pe ultima sută la Mondiale, că nici fără Italia nici fără noi nu se poate.

Ziua lui Chiricheș continuă și cu olandezii. Aceeași tactică: Chiricheș zice că are niște friptane colosale la vestiar, dar olandezii înscriu. Toșca dă la Țucudean. Budescu iar face una mișto, deschide cumva o parte a jocului, dar nu-l vede nimeni, că toți jucătorii români se gândeau la gagicile pe care le-a adus Chiricheș să le servească borșul de legume cu tarhon. Așa că olandezii mai înscriu odată. Meciul reîncepe cu duioșie, vârtos. O mingie cu capul a lui Chipciu, apoi ale lui Torje, Budescu, Pantilimon că mingia ajunge la olandezi, care iar înscriu. E trei la zero pentru ei deja, și se pare că nu ne mai chiamă nimeni la mondiale pe ultima sută că ziua lui Chiricheș poa' să țină cinci, șase ani.

La final, Arsenie Boca a declarat: Când ficatu' nu-i acasă joacă Chiricheș pe masă. Da, da, așa a zis.

Denis

11 noiembrie 2017

TOATE DRUMURILE DUC LA BRAN


Tânăra din imagine, licențiată în povestiri pentru copii, aleargă spre Castelul Bran ca să scrie cât mai mult.

Agenția CĂLIMARA.

HOROSCOP 13 - 19 nov


Așa cum ne-a obișnuit doamna Sistermorphine ne prezintă horoscopul săptămânal:

SĂGETĂTOR Vara viitoare, cam prin iulie, vă veți afla la mare, la Costinești. Acolo, ce să vezi, se aliniază pe plajă Venus, Pluto și Jupiter. Măcar că Venus era singură, dar i-a bătut pe moftangii ăia de i-a lăsat lați. Bagabonții au depus plângere la Poliție, până duminică, 19 noiembrie.

FECIOARĂ La Poliție era de gardă Polițista Roșie, una grasă, cu barbă cum se poartă acum și cu un pistol enorm, enorm. A-ntrebat=-o pe Venus ce și cum. Pe Jupiter la fel. Dar Jupiter avea o privire languroasă că imediat între polițistă și el s-a legat ceva la prima vedere. Mă iubești? Da. Joi, 16 nov masă mare la Chez Marie unde e foarte scump, dar merită.

LEU Dacă a văzut Pluto că nu merge cu vorba bună sau cu violul vesel s-a dus la Vox Maris. Acolo troznea un dans patriotic, că era repetiție pentru nunta Polițistei Roșii cu Jupiter. Așa că Pluto, pe marți seară mi se pare, s-a aliniat dansului cu gândul să-i împuște pe cei doi. Și dăi, și dăi, și dăi.

AMARCORD Nici n-au trecut două ture de dans că a sosit și perechea mirilor. Aruncau cu halva și semințe de floare în invitați. Pluto a scos pistolul, dar nu s-a descărcat. Și a luat-o la fugă. Polițista după el. L-a prins cam la Medgidia și au rămas împreună tot restul vieții. Sâmbătă 18 vom avea vești de la ei.

Agenția de previziuni Călimara

10 noiembrie 2017

Jocurile sunt făcute - REVISTA IOCAN 4

E ciudat să scriu taman eu despre Iocan nr. 4. Arbitru, antrenor și oleacă jucător, pentru că recenta apariție a Editurii Vellant stă în cîrca mea. Dacă îi laud pe autori, mi se va spune pe bună dreptate că sînt ca copiii mei. Dacă îi critic, mi se va da peste nas: “Păi, cum, tu ne dai de citit ce nu îți place?”. Grea misie – misia de cronicar literar. Cum să fac? Păi, simplu, mă împiedic și, din poziția asta confortabilă, pot să spun, ca un marțian căzut în România, ce se vede de la nivelul ierbii. În primul și-n primul rînd se văd niște personaje albastre care se uită spre noi, din spatele geamurilor zgîriate ale unei săli de așteptare de nicăieri, fără să ne vadă. Exact așa arată această nouă apariție: un dicționar de personaje care mai de care mai special și mai dus cu capul. La un prim nivel, personajul populează cotidianul. Melancolic, ca în cazul lui Claudiu Constantinescu, în evocarea tatălui însoțit toată viața de un geamantan sau de o servietă etern burdușită. Sau absurd și ridicol, cum se desfășoară într-o realitate paralelă Evelyn, Ion Similadru, Angela Busuioc ori Vasilica Milion din prozele foarte scurte ale lui Denis Dinulescu. Ca să înțelegeți pe unde și cum se învîrt respectivii, ajunge să spun că Evelyn intră pe o ușă și ajunge taman în America, unde îl întîlnește taman pe Forrest Gump. Tot din registrul banalității care naște probleme și drame insolvabile fac parte eroii Anei Erde, plecați în excursie la turci. Și, se putea altfel, niște cioflingari le sparg mașina pentru a le fura radioul. Ei bine, acolo există un subaltern al lui Allah care le aranjează ploile. Bogdan Coșa stă la periferie și cumpără gumă de mestecat, ca să viseze. Felix Tzele (da, chiar unul dintre autorii uriașei farse de la România literară!) plimbă o englezoaică aiurită pe Transfăgărășan, iar contactul ei cu lumea crudă și extrem de precisă a locului îi dă fiori. Distanța dintre copilăria superioară a vizitatoarei și autenticitatea superioară a locuitorilor face toate paralele.
Alunecosul SF al povestirii merge mînă în mînă cu umorul lui Răzvan Popa, care pune crucișătorul intergalactic Simona Halep să distrugă o civilizație extraterestră. Lumea nu se schimbă, spune el, oamenii se vor manifesta și în viitor precum în ridicolul prezent. Un alt tip de SF propune Ioan Maxim, unul bucureștean, cu joint-uri și corporatiști în căutare de senzații tari, pentru a compensa sau șterge neîmplinirile. Foarte curios, replica i-o dă, într-o proză psihologic-realistă, Nicoleta Balaciu. Personajul ei își trăiește bătrînețea ca pe o ieșire din decor. Dispare treptat din peisaj, odată cu amintirile celor din jur. Tot amintirile Angelicăi Stan ne urcă pe un bloc, pentru o lecție de mers pe bicicletă cu final schimbat. O lume impenetrabilă și o aventură la marginea ei propune și Adrian Georgescu jr., în stilul lui flamboaiant.
Dar amintirile par a fi partea întunecată a prozei lui Cristian Boricean. O poveste nereușită de dragoste și niște personaje prieteni pe care eroul i-ar vrea șterși pentru totdeauna. Memoria e martorul solitar, sordid sau solidar al lui Radu Aldulescu și al Adelei Greceanu. Cînd personajele povestesc, nu mai e nimic de făcut. Elocvența strînge gîtul realității insuportabile pînă la sufocare. Marginea societății, lumpenproletariatul au o cu totul altă dimensiune decît în articolele de propagandă. Îi citești cu dinții strînși. În schimb, serena armonie contradictorie a unui cuplu “mic-burghez”, aflat în faza terminală a relației (din povestirea lui Bogdan Răileanu), pare multă vreme o joacă a povestitorului cu amînarea. Ceea ce urmează e atît de năpraznic, că nici nu te prinzi că-n început i-a fost sfîrșitul. Uite-așa arată realitatea românească în octombrie!
Partea cea mai haioasă a revistei e că, nici de data asta, cei care o comentează nu vor cădea de acord. Fiecăruia o să-i placă altceva!

Florin Iaru

05 noiembrie 2017

O zi din viața domnului Major

Ursul Major se măritase cu pădurea verde și virgină de la marginea luncii Neajlovului. Un animal puternic, dar veșnic îndrăgostit. Își lua chitara, se așeza în fața plasei de pescuit și îi cânta Matildei, iubita lui, o frumusețe de melodii trecătoare, în sensul că le compunea pe loc și le uita. De exemplu: Matildaaaaaa, Matildaaaaaa, ți-a crescut păăăăăărul, haaaaaaai la frizer. Închiea într-o tonalitate majoră, așa cum făcea toate lucrurile și pleca la potcovărie. Din urmă îl ajungea Matilda care era o veveriță verde ca pădurea. Dragul meu Major, nu uita capacele. Nu, le am la mine. De bere ai? Da. De țuică ai? Da. De de toate am. Și unde ne uităm la ele? În Poiană. În Poiană nu era nimeni. Major dădu jos de pe umeri sacul cu capace și înepură să se uite la ele. Nici unul nu avea vreun câștig inscripționat, nici măcar mai trage odată, nici măcar nimic. Campanile de capace câștigătoare erau mincinoase, spusese Major odată, dar Matilda nu l-a crezut.

Major a ajuns la Sala de Conferințe. Trebuia să vorbească despre tractoarele de pe Neajlov. Că cum e cu ele. Lume multă adunată, preoți, mucenici, spioni, curve, puști de clasa a 9 a, imbecili cu trăsuri de aur, turiști cu pălării bengale și tot așa. Major începu: Tractoarele, dragii mei, sunt expresia înaltă a tehnologiei. Nu știm câți dintre noi vom avea roboți în viitor, dar tractoare da. Tractoare care să ne spele pe picioare, care să trăiască cu nevestele noastre, care să cultive, să are, să bea apă sau vin în locul nostru. Aplauze.

Pe la amiază Major se duse să se scalde. Prinse un somn. Somnul i-a dau un pumn, de săracul Major și-a piedut dinții. Au început să-i caute și au găsit o pereche de dinți de-a lui Sinan Pașa care trecuse pe-acolo. Și-o puse.

Seara, în pat, Major citea ziarul. Venea Matilda și-i trăgea pantalonii. Restul se știe.

Denis.

03 noiembrie 2017

Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?

În restrânsul pluton de frunte al oamenilor de teatru cu certe calități de manager se înscrie și Liana Ceterchi care a dovedit știința dezvoltării unor proiecte originale în peisajul teatral bucureștean. Personalitatea acestui manager s-a manifestat de curând și prin lansarea unei noi săli de teatru MACAZ, aflată pe Calea Moșilor 106.
Spectacolul, printr-o emoționantă și elegantă folosire a textului, devine un “on woman show” susținut de Liana Ceterchi, anchetator, localnic din Harghita, învățător, acompaniată de celelalte personaje, în special de Mihaela Drăgan și Zița Moldovan care caută relaționarea cu Szomna, tinerele interprete aplicând un stil de joc nuanțat. Regia nu speculează substanța relațiilor dintre personaje.
Scenografia concepută de Elena Dobândă are o funcționalitate realistă, multifuncțională prin plasarea unei platforme în decor care sugerează biroul anchetei, interiorul casei țigănești sau exteriorul școlii în care Szonma ar fi vrut să învețe.
Dar, vorba prietenului nostru Vlad Leu: despre ce vorbim? Despre Szonma Grancsa, evident, și despre gestul ei fatal: spânzurătoarea. O țigancă de 17 ani a fost găsită spânzurată în șura casei părintești. Povestea ei nu poate fi descifrată nici de comunitate, nici de autorități. Explicațiile se contrazic. Toată obștea e vinovată sau are sentimentul nevinovăției.

Denis.