14 noiembrie 2018

Curcubeul iubirii


Foto, arhiva E.M.

Doamna Roxana Partid, în imagine, umblă în fiecare zi vopsită galben. Îi place culoarea. Mănâncă numai gutui din cele mai galbene. Mere la fel. Rochiile ei sunt toate galbene. Scrie galben, citeşte galben. Asta, ultima, nu ştim cum o face. Din când în când răspunde la un telefon galben la care vorbeşte cu iubitul ei, un bărbat galben: Iubitule, te iubesc galben!

Pisica lor, un motan galben cu dinţii roşii, câinele lor, unul galben cu jiletcă neagră, un papagal galben care are coada stricată, deci animalele şi păsările din bătătură se uită galben la un televizor galben cu pete verzi. De bucurie, Roxana Partid a început să alerge după soţul ei galben. Aşa, din dragoste. Atunci papagalul a zis: iată un curcubeu galben. Atunci câinele a zis, ce curcubeu al iubirii fac ăştia. Pentru că culorile de pe ei, negru, galben, roşu, cutare, în alergătura asta, asta făcea să se vadă. Până şi motanul a zis: bă, ce curcubeu. E al iubirii, fraţilor.

Anii au trecut. Roxana Partid şi soţul ei galben au îmbătrânit. El a murit primul. Ea a editat Jurnalul Galben pe care-l ţinea. Care Jurnal începea aşa: Aveam, în casă, o ladă cu arsenic galben. Arsenicul i l-am dat omului meu, lada, că era din lemn, am expediat-o în pădurile din Judeţul Argeş că s-o planteze ăia în locul pădurilor tăiate ilegal. Omul meu a murit fără să se bucure de puieţii de ladă pe care îi vindeam. Erau puieţi oe care scria CURCUBEUL IUBIRII.

D.

11 noiembrie 2018

SECRETUL FERICIRII, regia Vlad Zamfirescu

La Cinema(teca) Eforie standardele sunt mai ridicate, minimum 6 spectatori, nu 2 ca la Europa. Când am ajuns, începuse vânzarea biletelor, semn că baremul fusese atins. Printre cei care se îndreptau spre intrarea în sală era și o persoană între două vârste și două sexe, judecând după costumație și coafură. Avea în spate un rucsac supraetajat și două genți voluminoase în mâini. În sală, s-a așezat pe 3 scaune și a început să înfulece tacticos dintr-un sandvici cu de toate. Înainte de a se stinge lumina, a mai intrat un tânăr, foarte tânăr, dar stingher. Era prima zi de proiecție a noului film, „Secretul fericirii”, debutul regizoral al actorului Vlad Zamfirescu, pe care mulți îl cunosc de la tv, serialul „Inimă de țigan”.

Nu titlul de secol XIX m-a atras, ci m-a împins preocuparea mea de a vedea toate filmele românești, și de a și scrie despre ele, în condițiile în care criticii profesioniști practic nu se mai ocupă de această categorie de filme. Excepție, cazul celor premiate în afară, sau ale prietenilor lor. Despre filmele slabe se jenează să scrie, probabil dintr-o solidarizare de breaslă.

Nu știu care titlu ar fi fost mai potrivit, poate „Secretele prietenilor”, pentru că, oricum, nu este vorba de secretul fericirii, iar între prieteni nu ar trebui să fie secrete, dacă sunt prieteni. Nici cu sinopsisul nu prea sunt de acord, pentru că resursele de fericire nu sunt limitate, și nu e obligatoriu să se bazeze pe nefericirea altora, pentru că fericirea în sine nu există. Dacă filmul mi-ar fi demonstrat aceste lucruri, și n-ar fi rămas doar la nivel de enunțuri pentru a întreține o discuție, atunci mi-aș fi schimbat părerea.

Filmul începe cu o discuție banală între doi bărbați pe o terasă de bloc frumos amenajată, la o oarecare înălțime deasupra orașului. Folosirea unor titluri, pe stil vechi, „insert tipărit”, sau „cartoane”, gen „1.toma și david”, „2.ana și toma”, ne atrage atenția că suntem într-o sală de cinema, iar pe ecran rulează un film, așa că nu trebuie să luăm de bun tot ce vedem și auzim, e o convenție, ca la teatru. Ce m-a deranjat a fost doar lipsa majusculei la numele proprii, modă apărută pe vremea lu’ tovarășu, în generice de film sau copertă de carte, și, iată, și acum considerată o mare găselniță artistică, desigur, în lipsa altora!

Cei doi, adică Toma, interpretat de Vlad Zamfirescu, și David, interpretat de Theo Marton, vorbesc despre fericire. De fapt, mai mult Toma, care vrea să spună cât de fericit este el, și cum are el tot ce-i trebuie. Inclusiv acea terasă de bloc, o soție iubitoare și sexi, Ana, interpretată de Irina Velcescu, și doi copii minunați, cum, de altfel, are și David o soție, care nu apare în film, și două fetițe.

Dar, potrivit teoriei criticului D.I. Suchianu, una din cele 50 de funcții ale cuvântului în film este ascunderea adevărului. Adică, dacă se discută despre fericire și prietenie maximă, înseamnă că ceva nu este în ordine.

Replicile personajelor par adesea că ajung într-o fundătură, dar scenaristul,
Alexandru Popa, găsește contrareplici care ridică tensiunea la un nou nivel, captând permanent atenția spectatorului, ce-i drept, și cu o interpretare actoricească pe măsură. Astfel, se dezvăluie treptat, treptat povestea și, mai ales, caracterul personajelor. Chiar dacă începutul filmului este destul de lejer, pe parcurs, ceva te face să te aștepți la un final contondent.

Rămâne ca spectatorul să analizeze ulterior fiecare personaj, să găsească argumente pro sau contra, justificări sau sentințe, până la urmă, potrivit propriilor lor concepții despre viață și fericire.

Nu am citit romanul cu același titlu al lui Alexandru Popa, și nici ceilalți spectatori nu cred că l-au citit, așa că m-am limitat să comez filmul, dar fără a-l povesti. Desigur, și filmul s-ar fi putut desfășura în cronologia faptelor, dar ar fi rezultat cu totul și cu totul alt film.

La final, l-am întrebat pe tânărul spectator ce vânt l-a adus în sala de cinema, și dacă i-a plăcut filmul. Mi-a spus că este de câteva săptămâni student în București și că în provincie nu prea mai sunt cinematografe. Așa că și-a luat abonament și a văzut deja multe filme la preț redus. Despre „Secretul fericirii” mi-a spus că a fost interesant și mult mai captivant decât „Sieranevada”, care de asemenea se desfășoară într-o singură locație, dar e mult mai lung. De unde rezultă că, în cazul filmelor, lungimea nu contează, ci contează ca spectatorul să fie interesat de ce se întâmplă pe ecran, sau măcar de ce se vorbește pe ecran.

Nu am înțeles, totuși, ce a costat 350 de mii de euro, și de ce a durat 3 ani realizarea filmului.
În rest, așteptăm provincia!

D şi A.S.

10 noiembrie 2018

ALICE T, regia Radu Muntean

După părerea mea, titlul unui film reprezintă esența acestuia. Dacă autorul nu reușește să exprime această esență în cuvinte, de preferat cât mai puține, înseamnă că are o problemă.

Romanele care au ca titlu numele personajului principal, cu asta se ocupă, adică povestea cât mai particulară a personajului respectiv. În cazul filmului „Alice T.”, pretențiile regizorului Radu Munteansunt mai mari. Adică nu reprezintă numai povestea adolescentei Alice Tarpan, ci este „portretul unei vârste imposibile”, iar filmul este „un slalom între neputinţă şi răzvrătire” și „se situează în centrul familiei”.

Atunci, de ce filmul se numește „Alice T”? Ca să facem neprincipial o legătură cu „Alice în țara minunilor”, sau „Alice nu mai locuiește aici”?

Scenariul este scris de Radu Muntean, Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu. Trei, Doamne, și n-au găsit un titlu sugestiv!

Să vedem ce spune sinopsisul: „Alice Tarpan are, la cei aproape 17 ani ai săi, o adolescență complicată. Nu e vorba doar de problemele de la școală, sau că nu e sigură cu cine a rămas gravidă, dar mai ales de faptul că mama ei adoptivă a aflat de toate astea”.

Cheia pare să fie „faptul că mama este adoptivă”, adică „vitregă”. Dar asta înseamnă că situația nu este „comună multor familii”.

Dar să vedem ce spune filmul.

Filmul începe cu Alice Torpan, interpretată de Andra Guți, care stă la o masă. În fundal, doi indivizi joacă pingpong, iar imaginea se reflectă în mai multe oglinzi. Alice stă așa minute bune. Adică multe. Apoi se duce la un ghișeu și primește niște bani. Alături se pare că era o sală de fitness. Vedem ocolo un personaj interpretat de actorul Octavian Strunilă care vine spre Alice. Aceasta iese din local. Strunilă nu mai apare până la sfârșit. Și nici după aceea, pentru că nici la „distribuție” nu l-am găsit. Probabil făcea parte din alt film.

Acasă la Alice începe filmu’. Mama, Bogdana, ce nume!, interpretată de Mihaela Sîrbu, tocmai i-a confiscat mobilul, pentru că descoperise un schimb de mesaje din care se putea înțelege că Alice este însărcinată.

Spectatorul care nu a citit sinopsisul nu știe că mama este vitregă, așa că va considera scena respectivă absolut... firească. Adică o mamă autoritară, care nu reușește să comunice cu fiica ei, și o adolescentă „imprevizibilă, complet lipsită de repere”. Scena este extrem de lungă și... previzibilă, iar regizorul intră cu bocancii în intimitatea relației mamă - fiică, nu „explorează cu sensibilitate dificultățile adolescenței și sarcina ingrată de a fi mamă”, cum apreciază un cronicar.

Scena este luată din realitate, dacă nu punem la socoteală tendința de generalizare, numai că nu este valabilă și într-un caz de adopție, unde lucrurile stau cu totul diferit. Părinții adoptivi au tendința de protecție exagerată, care poate duce la rezultate contrare așteptărilor, iar copilul adoptat poate fi copleșit de sentimentul dezrădăcinării, dar acestea nu fac parte din filmul lui Radu Muntean, din păcate!

Tatăl adoptiv, interpretat de Bogdan Dumitrache, este un personaj rece, contrar firescului, lipsit de abilitate, ba chiar ostil, în lipsa unor argumente justificative ale realizatorilor. Așa că Radu Muntean și coscenariștii săi amestecă lucrurile inutil, inabil și ineficient.

Situația se lămurește: fata recunoaște că este însărcinată, dar vrea să păstreze copilul. Fără argumente, doar ca să nu fie ca în alte filme și să fie contra mamei ei. Merg împreună la ginecolog și văd pe monitor fătul, cu mânuțe, cu piciorușe, viu!

Bogdana, ce nume, este copleșită, așa că nu mai susține avortul. Ea nu a putut avea copii și a fost nevoită să înfieze o fetiță. Cel puțin aceasta este explicația verbală a lui Radu Muntean. Nu înțeleg de ce, până aici, Bogdana s-a purtat... ca o mamă naturală!

Vin rudele, unchii, bunicii, vecinii și o felicită pe viitoarea mămică, totul într-o scenă prelungă, realizată în stil modern, ceva gen varză cu jumări, ireală, dar utilă, după părerea realizatorilor, pentru o posibilă răsturnare de situație. Urmează vizita la școală a viitoarei bunici, unde îi pune pe toți la zid, de la profesor de serviciu, interpretat, n-am înțeles de ce, de Teo Corban nebărbierit, până la directoare, scăpând doar diriginta, care nu era la școală în acel moment. Se încheie un pact, potrivit căruia toți profesorii și elevii erau puși la curent, adică băgați în priză, iar „fata” putea pleca din școală când i se scula ei. Scuzați!

Numai că „fata” ia niște pastile și se duce la o prietenă să facă întrerupere de sarcină. Dar se lasă cu o puternică hemoragie, încât, luată prin surprindere, pătează canapeaua din sufragerie. Tocmai atunci, vine și tatăl fetei acasă, la ideea unuia dintre scenariști, pentru a mări „tensiunea”, iar fetele intră în panică. Nejustificat, însă, după părerea mea, pentru că așa ceva se putea întâmpla oricând, în situație de... ciclu. Trec minute bune, adică multe, din film, și tatăl pleacă.

Scena forte se consumă în cadă, unde Alice spală cu dușul sângele abundent cu cheaguri provenit de la hemoragie. Asta, cu frenezie din partea interpretei Andra Guţi, dar tacticos din partea directorului de imagine, respectiv cu plan întreg, prim-plan, gros-plan și plan-detaliu. Mai ales detaliu!

Astfel, regizorul Radu Muntean speră să rămână în istoria cinematografiei cu o hemoragie vaginală explicită, ca să fie în rândul confraților săi cu „te fut în gură”, o ejaculare în detaliu, sau o defecație patologică. Debutanții care vin din urmă mai au constipația și diareea în filmul românesc.
Aș fi folosit „puncte-puncte”, dacă cineaștii ar fi folosit „bip” sau mască.

Ca să-i rămână spectatorului definitiv întipărit în memorie momentul, Alice se duce la un prieten și stă la fereastră, urcându-se cu fundul pe o masă. Când acesta vine acasă, tocmai constată că i-a umplut masa de..., mă-nțelegeți...

Acum, nu ne putem pune cu talentul și creativitatea artistică a unui regizor, și scenarist în același timp, plus două ajutoare de nădejde la scenariu, dar se vede că nu a trecut prin așa ceva, nu are „expertiză”, cum e la modă acum o expresie, deși aceasta nu înseamnă experiență. Ar fi trebuit să aibă un consultant de sex opus, care să-i spună că o întrerupere de sarcină nu e chiar așa de simplă, oricât de idiot ar fi personajul. Apoi, inevitabil, intră în panică, după așa o pierdere de sânge. Intervine anemia, urmată de amețeli, vomă, caracteristice unei sarcini, nu mai e loc de glume și ironii. Disconfortul fizic trebuie să fie evident, ca să-l preceadă pe cel psihic.

Dar Alice n-are niciun stres, pleacă la mare, deși filmul practic se încheia aici. Probabil mai aveau ceva buget, și producătorul, Multi Media Est, Les Film de l’apres-Midi, s-a gândit să ofere echipei o minivacanță pe litoral. Aici mai cooptează câțiva actori, printre care Șerban Pavlu, care are permanent vulgaritățile la el. Astfel, filmul nostru mai continuă inutil vreo 20 de minute, în care Alice încearcă să înalțe un zmeu, ajutată pe la spate de un băiat simpatic, dar, se pare, căsătorit, și se alege cu o julitură la genunchi. Fata!

Urmează o a doua înfățișare la ginecolog. Cum era de așteptat, pe monitor nu mai apare copilul. Fata începe să plângă, în timp ce mama ei și doctorița ies din cadru, la indicațiile regizorului. Fata plânge vreo 15 minute în timp real, până la minutul 105, când se termină filmul.

Rămâne ca posteritatea să afle de ce plângea fata.

D şi JK.

09 noiembrie 2018

Unde nu-i cap, vai de picioare


Foto, arhiva E.M.

Tânăra din imagine, Ioana Indonezia, s-a apucat odinioară să ia meditaţii la fizică. Pas cu pas, până şi-a rupt picioarele. Familia a blestemat cartea, Ioana destinul, prietenii au luat-o şi au dus-o la spitalul de arşi ca să-i pună altele. Aolo, la arşi, se află întotdeauna o rezervă de picioare de lemn rămase de la cei care le aduc arse şi nu le mai pot purta. Dar nu i s-a potrivit niciunul.

Atunci, secretarul de stat Raed Parafat i-a dat un avion cu care s-a dus la un spital din Belgia. Medicul belgian a dus-o la un depozit de lemne, că să-şi aleagă de-acolo. De fapt se îndrăgostise de ea. Aşa că şi-au ales lemne pentru casă. Echipa belgiană Visuri la Cheie le-a făcut un pat din lemn. Elegant. Unde cei doi au făcut patru copii cu picioarele din lemn. Copiii se simţeau bine şi căutau coechipieri pentru o echipă de fotbal. S-au trezit în curând unsprezece. Un antrenor american i-a văzut şi i-a luat peste ocean. Acolo a alcătuit o echipă de săritori de la trambulină. Văzând ce buni sunt, Donald Trump i-a luat şi i-a dus la graniţa cu Mexic. Acolo ei săreau gardul şi-i băteau pe mexicanii care voiau să emigreze în State.

Ioana Indonezia se întoarse la Bucureşti. Medicul belgian în Belgia. Ioana îşi găsi foarte repede alt iubit: un pădurar din munţii Parângului, cu care făcut 60 de copii. Medicul belgian îi adoptă şi se duse cu ei în America. De-atunci, copiii sar gardul de câteva ori pe zi şi bat la mexicani de-i ia mama dracului.

D.

04 noiembrie 2018

BULBUCATA 40


Foto Simona Luciana Pârvu.

Cu Cristina Curelea şi Iancu în maşina de Bulbucata, judeţ Giurgiu. A mea. Domeniul împlineşte 40 de ani de când funcţionează datorită Ioanei Crăciunescu şi este petrecere. Mare. Cu un foc care se va vedea din Mihăileşti. Intrăm în curte şi ne întâmpină Sencovici cu care discutăm despre Dino Buzzati şi fasolea care va urma. Apoi de Groşan care cânta la violoncel despre fasolea care va urma. Fasole cu ciolan. Ioana e veselă. Flori, vinete, chestii. Au trecut 40, vor mai trece 40 şi ne vom simţi mereu tineri, veseli, sănătoşi. Victor Sălăjean îmi spune ceva despre un film şi în loc să pomenească de faolea cu ciolan care va urma zice ceva de salata de boeuf a Fănicăi. Tudor Potra bea în linişte salată de boeuf, aşa că fasolea a trecut pe locul doi. Apoi, Colivie, Alex Săsăran, Andra Ţicărău, Corina, Mihai, Mara, Simona, Repan, un băiat şi trei fete care aşteptau fasolea.

Şi Caliu, trio Caliu, care ne-a cântat voiniceşte vreo trei ore. O oală s-a umplut de bani pentru ei. Sau nu. Îi amintesc lui Caliu că am fost cu Saizescu la el acasă, la Clejani, să încercăm un film cu ţiganii lui Johnny Depp cum erau numiţi. Cum să nu-mi amintesc, domnul Boc, cum să nu. Mai aveţi puţin şi ajungeţi din nou ministru, domnul Boc. Era glumeţ, am crezut că nu vorbeşte cu mine deşi mă ţinea de mână şi mă pipăia ca să vadă dacă am ceas.

Fasolea a fost excelentă. Cu boabe mari, cu oase, ciolan, struguri, mere şi pere, pisici din toate curţile adunate şi iar boabe mari, boabe mici pe săturatelea.

Noi am plecat devreme. Petrecerea continuă şi acum. La mulţi ani Ioana, la mulţi ani, Bulbucata!

D.

01 noiembrie 2018

O scriitoare la blog


Foto, arhiva E.M.

Eu, cea din imagine, aş vrea să devin scriitoare ca Nora Iuga, chiar mai bună ca ea, ca Sadoveanu, ca Agatha Cristie şi aşa mai departe. Aşa că prima încercare de proză o fac aici la blogul prietenilor mei Aida şi Denis.

Era vară, era cald, vremea era ca o gutuie şi io trebuia să-mi vopsesc maşina. Din nou. A venit vopsitorul, a scos o gumă, a şters vechea vopsea şi s-a apucat să deseneze pe maşină, cu guma, diverse animale, flori, lemne, o hidrocentrală, un urs, un papagal. Papagalul mi-a intrat în cameră şi mi-a zis: Io sunt regele papagalilor şi-ţi îndeplineesc o singură dorinţă. I-am spus: îl iubesc pe vopsitorul de maşini, pe ăsta din faţa casei. Papagalul a scos un suntet eolian de papagal şi vopsitorul s-a instalat la mine în living. Şi el mă iubea.

Am plecat apoi în Ontario şi Făgăraş, în Londra şi Zimnicea tot cu guma după noi. Desenam ce desenam, apărea papagalul, îndeplinea câte o dorinţă şi noi ne umpleam de bani. Aşa au trecut anii, aşa s-au terminat gumele. Ţiu minte că eram într-o margine a Vienei şi ne întrebam ce să facem. Şi-atunci lui i-a venit ideea să se transforme în papagal care îndeplineşte o dorinţă. Aşa a fost. Ne-am plimbat prin lume, ne-am umplut iar de bani.

Într-o zi, o papagaliţă de prin Arad i-a eerut să se culce cu ea. M-am supărat. Am scos un iatagan, le-am tăiat aripile şi lui şi ei, şi i-am îngropat undeva prin Paris, că la păsări nu contează.

Aşa s-a terminat povestea mea de dragoste, că acum aştept alt vopsitor la maşina mea care zace de-atunci de când vremea era ca o gutuie.

D.

30 octombrie 2018

A Star is Born


Foto, arhiva E.M.

Lady Gaga a bătut la uşă şi io aveam o cămaşă roşie, Tina Cumva nici atât. Era soare pe cer, erau cireşe. Odată cu Lady Gaga în bucătăria noastră a intrat şi un bărbat, unul Bradley Cooper, care s-a apucat să roadă frigiderul. O făcea cântând. Că ce facem în seara asta? Nu venim la film? La care. Păi, la ăla al lui Dobriţoiu. Chipurile făceau mişto. Adică în filmul lui Dobriţoiu, filmat într-un balcon, trei tineri, o fată şi doi băieţi, doi din ei căsătoriţi, îşi puneau problema că cum să şi-i tragă în trei, iar pe chestia asta filmul era prezentat drept psihologic, de draoste, ceva nemaivăzut. O prostie.

N-am dus cu Lady Gaga la A Star is Born în care chiar juca alături de Bradley. E povestea aia de dragoste când intri într-un bar şi ştii că femeia aia în albastru din capătul tejghelei, puţin beată, va fi a ta pentru tot restul vieţii. Cumva ştii asta. Simţi. Şi chestia e reciprocă. Urmează dialoguri simple, frumoase, umane, un cântec într-o parcare goală, un pat tăvălit cu migală, un sărut, o privire.

Se cântă mult şi bine, Lady Gaga surprinzătoare ca actriţă, se iau droguri, ea ajunge laureată Grammy. O ascensiune frumoasă datorată în parte iubitului ei, cu care, într-un final, se mărită. Cam atât. Un film de văzut, meserie.

Apoi, ne-am întors la noi în bucătărie. Lady Gaga şi-a scos uriaşa pălărie şi pe jos s-au revărsat numai flori. De toate felurile. Da, de toate felurile.

D.

Revenire la ELIDA

Familia Hrişcu Badea este de fapt familia Hriscu Badea, fără ş. Deci Hriscu Badea este proprietarul TEATRULUI DIN MANSARDĂ.
Greşeala îmi aparţine.

Florin Antoniu, regizor la Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu este de fapt nu numai autorul textului ELIDA, ci şi regizorul spectacolului şi ilustratorul muzical.

Bun.

D.D.

29 octombrie 2018

Tot ELIDA

Revenim:

Spectacolul ELIDA este produs de firma TEATRUL DIN MANSARDĂ, coordonată de Delia Hrişcu Badea şi Cristian Hrişcu Badea. Teatru care îşi propune, pe viitor, spectacole de calitate în locaţia SHOT Club: muzică, teatru, film, seri de dans şi aşa mai departe. Se ajunge cu maşina 105 sau maşina privată. Parcare suficient de mare. Clubul are restaurant, bar, grădină. Ce chestii!!

D.D.

ELIDA


Foto, arhiva Deliei Hrişcu Badea

Într-un club elegant, SHOT, din campusul la fel de elegant al Agronomiei, vedem piesa de teatru ELIDA, un one-woman show în interpretarea actriţei Delia Hrişcu Badea pe un text de Florin Antoniu. Ia să vedem:

Elida este o actriţă trecută de prima tinereţe care încă mai visează să joace Ofelia. Pentru ea, personajul hamletian este sumum de actorie şi talent ce-l poate da pe scena pe care a cam îmbătrânit. Mai are încă speranţe. Cum speranţa nu este o strategie de viaţă, Elida se înscrie în Asociaţia Artiştilor Anonimi, A.A.A., care, în totalitatea ei este oglinda neîmplinirii în viaţa teatrală. Aici, Elida îşi rememorează cariera în roluri de compoziţie care sunt mici bijuterii ale spectacolului: de la comedie la dramă, de la tăcere la strigăt, de la zâmbet la cântec Delia Hrişcu Badea ne dă fiori, ne face să privim în noi înşine cu ochi sentimentali, tandri, amintindu-ne că şi noi am fost pe fundul prăpastiei şi că singurul drum de ieşire a fost în sus.

Delia Hrişcu Badea îşi propune, datorită şi lui Florin Antoniu, să exploreze zone profund emoţionale, să apese inteligent anumite butoane la care reacţia publicului nu se lasă aşteptată, să atingă acel fond sensibil care nu poate rămâne fără ecou în sufletul nostru.

Spectacolul construit de Florin Antoniu şi asumat de Delia Hrişcu Badea este ca o confesiune în timp real. Actriţa lucreză mult tocmai pe forţa poveştii, lăsându-se în voia ei cu un fel de patimă intenţionat amplificată. Dovedind un acut simţ al realităţii, Delia Hrişcu Badea deşiră inefabilul feminin focalizând atenţia asupra unui suflet intinat pentru care a juca echivalează cu a te strecura printre legile vieţii ca printre nişte curbe nevăzute.

ELIDA este o piesă despre regrete şi neîmpliniri, o piesă modernă pentru care mulţumim celor doi protagonişti: Elida, actriţa Delia Hrişcu Badea şi Florin Antoniu, scenaristul poveştii. Producător, Cristian Hrişcu Badea.

De menţionat excelenta degustare de vinuri Panciu organizată de amfitrionii clubului SHOT. Tre' să mai mergem.

Denis Dinulescu

24 octombrie 2018

Câinele andaluz


Foto, arhiva E.M.

Câinele andaluz devenise mărolog internaţional. Renumit. Gusta mărul şi zicea pe loc dacă e stricat, amar, sărat, dulce, cărnos şi aşa mai departe. Avea o carieră strălucită. Cutreiera livezile din toată lumea şi era plin de bani. Numai că într-o zi nu mai dădu niciun diagnostic. Suferise o decepţie în dragoste. Pur şi simplu muşca mărul şi-l arunca. Nimeni n-am mai aflat nimic niciodată de acum vreo zece ani. Îngrijitorul lui, don Pasquale Bătrânu, avu o idee: boala se putea vindeca prin operaţie la o clinică din Viena. Aşa că înfiinţă un cont în care să pună lumea bani, că operaţia era scumpă, ca să redea andaluzului papilele gustative care l-ua făcut celebru.

Cu primii bani, don Pasquale îşi deschise un atelier de cămăşi pe Calea Victoriei din Bucureşti. Cu următorii cumpără multe cărţi de fizică cu care dădea meditaţii turiştilor tot pe Calea Victoriei. Cu mulţi alţii care intrară în cont făcu o pistă de biciclete la margine de Bucureşti pentru paznicii care păzeau bostănăriile, o cale ferată foarte scurtă de vreo 2 metri dar de mare viteză, un pod peste Calea Victoriri şi la final finanţă un Marathon al Păcii cu care fugi în Italia.

În răstimpul ăsta, andaluzul nostru, puse ochii pe o florăreasă tot de pe Calea Victoriri. Una Florica Ben Florica şi începu să-i facă curte. Aşa că sfârşi la Bellu pentru că ţinuse cont de Manole. Generalul Manole Ben Manole.

D.

20 octombrie 2018

Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari - o cacealma de Radu Jude

Îmi tot dau silința să nu merg cu sacul la filmul lăudat, și, cu toate acestea, am fost prins nepregătit pentru un film care a fost recompensat cu Globul de Cristal la Festivalul de la Karlovy Vary, în 2018, desemnat ulterior propunerea României pentru Oscar, la categoria „Cel mai bun film într-o limbă străină”. Nu-i mai redau titlul...

Cu toate acestea, am să mă refer la film ca simplu spectator, n-am să fac politică.

Titlul, nu-l mai redau, ar trebui să reprezinte esența filmului, dar în acest caz pare să fie mai mult o aroganță a scenaristului. Cu ceva mai multă inspirație, putea găsi altul. Nu am găsit nicăieri scris cine este scenaristul, dar pare să fie însuși Radu Jude, regizorul.

În film, pare să fie vorba despre un film, adică despre realizarea unui film care abordează „adevărul” despre Holocaustul românesc: „Exterminare (prin diferite metode) a unei mari părți a populației evreiești” , conform DEX, precum și despre masacrul militar de la Odesa, din 1941.

Astfel, pe platoul de filmare, un muzeu de istorie, cu armament, mașini de război și manechine în uniforme militare, vedem o tânără regizoare, Mariana Marin, interpretată de Ioana Iacob, care vrea să repartizeze roluri unor actori neprofesioniști, plătiți ca figuranți. Pe unul cu barbă vrea să-l facă Marx, pe unul cu chelie, nu-mai-știu-ce, pe altul, mareșalul Antonescu ș.a.m.d! Ba chiar îi pune „să dea probe”. Pe un bărbat mai în vârstă îl pune să mimeze că a luat foc, dar acesta mimează lamentabil, spre disperarea „regizoarei”. Acesta se justifică spunând că nu este actor profesionist, a venit pentru bani, ca urmare, să-i arate „regizoarea” cum se face. Replica acesteia este halucinantă: nici eu nu sunt actriță! Păi, atunci, cum facem?! zic eu.

Mai apare și un personaj important, atât de important, încât cineva îi ține umbrela de ploaie, un clișeu cinematografic foarte uzat! Interpretul este Alexandru Dabija, iar personajul este Movilă. Movilă = Grămadă de obiecte; morman, maldăr. De unde și vorba românească: Prost, făcut grămadă! Numai că acest Movilă nu este deloc prost, ba e foarte cult, vine cu citate veritabile, are cunoștințe vaste de istorie ș.a.m.d. Ca urmare, tindem să credem că este un „consultant de specialitate”, cunoscând tehnicile și tacticile militare. Numai că nu arată și nu se comportă ca un militar, sau fost militar. Nu are o ținută rigidă fizic, ba, dimpotrivă, este foarte lejer, are cămașa scoasă din pantaloni și un limbaj flexibil. Mai târziu ne dăm seama că este un reprezentant al Primăriei Capitalei, un consilier, ceva. Dar nici aici nu se potrivește, fiind mult prea cult, numai dacă nu este o ironie a lui Jude!

Degringolada provine din faptul că, acum, și-un spectator, oricât de mediocru ar putea fi, ca să spun așa, știe că nu faci castingul pe platoul de filmare, se face cu mult timp înainte, de către o echipă specializată, că regizorul trebuie să fie un bun actor, adică să-i poată da explicații interpretului, iar „consultantul de specialitate” este consultat cu mult înaintea începerii filmărilor, nu vine cu idei complet inverse față de ale regizorului, ca să se certe cu acesta pe platou, chiar dacă unele controverse pot să apară.

După vreo 40 de minute ne dăm seama că nu e vorba despre filmarea unui film, ci de repetițiile pentru un „spectacol de stradă” finanțat de Primărie. Se schimbă calimera, dar busuiocul nu se drege! Dacă este vorba de un „proiect” aprobat și finanțat de Primărie, atunci înseamnă că a fost aprobat și un scenariu, sau măcar un „desfășurător”! De ce mai venea „un reprezentant”, care caută cu tot dinadinsul să edulcoreze intențiile regizoarei? Aceasta, atât de tânără și fără experiență, de ce era atât de sigură că ea deține adevărul absolut? Ce motivație avea să-l facă public, și pentru cine? Pentru o adunătură de ocazie, într-un moment unic? Care era acel moment pentru a comemora Holocaustul, respectiv măcelul de la Odesa? Cine și-ar fi permis să finențeze un astfel de proiect, atât de grandios, de costisitor, de efemer și de inutil? Locul de desfășurare, Piața Revoluției și Palatul Regal, nu reprezintă nimic pentru spectatorul român, darămite pentru străini!

Pe parcursul repetițiilor, pe lângă „viziunea” reprezentantului primăriei, regizoarea mai are de înfruntat și mentalitatea unor participanți, convinși că ei dețin, adevărul, pretext didacticist, să nu spun infantil, pentru Radu Jude să arate că, de fapt, părerile sunt împărțite, ceea ce știam deja!

Așa cum „spectacolul de stradă” nu se justifică din punct de vedere financiar și logistic, tot așa și spectacolul cinematografic al lui Radu Jude este o desfășurare inutilă de forțe, pentru a demonstra că românii nu au fost întotdeauna victime, iată, a găsit el un moment în care sunt și călăi. Și care este scopul filmului? Să nu se mai repete? Ce să nu se mai repete?

În film sunt folosiți foarte mulți interpreți, actori profesioniști sau neprofesioniști. Dar nu este clar ce s-a vrut. Fiecare dintre tabere, a rămânilor, a nemților, a rușilor este ireal întocmită. Oameni foarte bătrâni și ciudați pentru a fi soldați. Nu știm dacă este o ironizare a viziunii regizoarei din film, sau o extravaganță a regizorului filmului.

„Spectacolul de stradă” se desfășoară în fața unui public pestriț, dar și a autorităților locale. Numai că nu este onorat de însuși Primarul Capitalei, ci de un viceprimar, în speță, de o persoană de sex feminin, foarte asemănătoare cu Gabriela Firea, actualul Primar. Este vorba de un fel de pudoare a cineastului român față de adevăr. Aici se vede marele dezavantaj al filmului autohton, care nu poate „minți” atât de ușor ca filmul american, pentru că la noi lumea e mică, și și copiii știu că un astfel de spectacol nu a avut loc niciodată în Capitală. Un scenarist adevărat ar fi putut evita astfel de contrafaceri, desigur, cu multă muncă și inspirație, nu compilând de pe Google, sau din alte filme.

Miza „conflictului” dintre regizoarea spectacolului și trimisul Primăriei era prezentarea sau nu a măcelului final asupra evreilor, ajungându-se la un compromis. În final, însă, compromisul este compromis.
Radu Jude, ca mai toți cineaștii români, nu înțelege de ce în sculpturile lui Michelangelo Buonarroti este vorba de artă, iar în prezentarea lui Șerban Pavlu în p...la goală, păros și cu burta fleașcă, nu este. Mai mult decât atât, personajul interpretat de acesta nu are ce căuta în filmul despre care discutăm. Așa cum citirea unor pasaje întregi din cărți nu e cinema, ci doar lungește filmul, ca și personajele sau scenele inutile.

Dar sunt regizori mai mici care nu acceptă sfaturi, așa că nu se mai pune problema lui Radu Jude!

Atât despre film! Restul e politică!

PS: "Spectacolul de stradă", la modă acum, are și el regulile lui, în primul rând, repetabilitatea. Pentru aceasta, "scenografia" trebuie să fie cât mai simplă și "nepericuloasă", nu ca în cazul filmului, incendierea evreilor. Nu poți face o demonstrație riguroasă pornind de la premise false!
________________________________________
M.

18 octombrie 2018

Hoaţa


Foto: arhiva E.M.

Hoaţa, vezi foto, intră întotdeauna în orice apartament pe geamul de la bucătărie cu o dexteritate de submarin uşor, din ăla britanic din cărţi. Ia din frigider zacusca şi se aşează la televizor. O mănâncă sincer, credibil deşi are un dinte de fier cu care deschide, când i se împotrivesc, fel de fel de încuietori. Acum la teve este cum se retrage Simona Halep de peste tot. Dintr-un garaj. Dintr-un şifonier. Dintr-un cireş şi de mirare este că rămâne pe locul unu. Hoaţei nu-i place emisiunea. Nu. Schimbă canalul. Acum e vorba de Ţara Lustragiilor Galbeni unde se face un turism bestial. Se duce la frigider şi se vopseşte toată în galben.

În Ţara Lustragiilor Galbeni se face turism doar pentru a lua meditaţii la fizică. E nebunie. Suedezi, americani, englezi, sudanezi vopsiţi în galben merg pe aleila Ţării, cu cărţi de fizică în mână şi învaţă regulile vectorilor şi ale pătratelor mai multor case cu care ar urma să se împroprietărească după această excursi. Hoaţa cumpără o plăcintă galbenă de dovlecei. O ciorbă galbenă. A cafea galbenă în care plutea un ananas. Era okei, era mulţumită. Moment în care văzu o fereastră de bucătărie întredeschisă. Sări peste ea cu dexteritatea unui boxer de categorie uşoară.

Acolo era un congres. Unii strigau Jos Galbenii, alţii chiar asta făceau: se duceau jos şi reveneau. Hoaţa noastră văzu un galben mai de treabă. Mare, înalt cu nasul maro. Cu un parpalac albastru. Era dragoste la prima vedere, îi fu clar. Dar şi lu' parpalacu în fu clar. Făcură nunta. Naş le fu un papagal. Unul Mitică.

D.

15 octombrie 2018

Florăreasa


Foto, arhiva E.M.

Întâi îşi curăţa un măr de coajă. Tăia două felii de brânză. Privea tacticos pe fereastră la curtea plină de flori. Îşi aranja părul şi vorbea cu prima gărgăriţă a zilei: ce faci? Mă duc la Paris, răspunde veselă insecta. Nu numai că era veselă, dar era şi frumoasă şi mergea în Franţa ca să devină model la Dior. Auzise că e casting de gărgăriţe. Îşi lua zborul şi fata noastră termina mărul şi brânza. Se ridica şi se uita pe sms-uri. NU-i scrisese iubitul. Se urcase acum o săptămână pe camionul lui şi a plecat în Turcia zicând ceva. Zice: mă duc să fac bani. Ne putem lua casă după aia, piscină aşa cum vrei. Dar nu mai sunase. Nu mai scrise nimic. L-a căutat şi pe fb şi nimic. L-a căutat printre accidente. L-a căutat peste tot. Mama ei intră în cameră şi zice: Nu-l mai iubi degeaba, e un nătărău. El căuta femei cu fundul mare, deci nu vă puteaţi nici măcar împrieteni. În drumurile tale prin lume ai să găseşti altul. Cu siguranţă. Du-te!

Fata noastră îşi umplu bicicleta de flori şi se duse. O luă spre Paris, auzise că acolo e casting pentru Dior. Ori, la orice casting trebuie flori cu duiumul. Pedala de la Metz pe autostradă. Mirosea a Paris.

D.

11 octombrie 2018

Monica


Foto, arhiva E.M.

Spunea Monica, aia din clasa-ntâia, că profa de rusă vine în bikini la şcoală numai ca să-i arate lu ăla de geografie. E ceva-ntre ei, îşi aruncă zâmbre, îşi dau cu linia peste talie. Mă rog. Şi că ăla de geografie, tot de la Monica, nici nu ştie unde e Kenia aia unde vrem să mergem noi la elefanţi, da, habar n-are, ne duce cu zăhărelul ca ursul din Carpaţi că a văzut el unul la Buşteni, mă rog, şi tot Monica zicea de ăla de fizică care merge pas cu pas pe stradă ca să descopere teorema lui Klaus. N-ai treabă. Pe urmă a zis de aia de mate, că aşa şi pe dincolo, că tot la ăla de geografie se uită, toate se uită la ăla de geografie măcar că nu ştie nici unde e clubul unde fumăm, tu fumezi, nu? şi să ştii că dacă ne luăm după ăla de română vom învăţa Bacovia până la a dânci bătrâneţi, că d-asta e bine să ne lăsăm de şcoală dintr-a doua şi să mergem la Vocea României unde-o să dansăm tura vura. Înţelegi? Nu mai merge cu lacrimi, cu promisiuni la bunica, nu, trebuie procedat ca ăla de sport, pe ce pune mâna duce în cabinetul lui şi aşa mai departe. A mai zis Monica să ne tundem, că nu ne mai primeşte la şcoală aşa. Peste tot. Mâine o să plouă şi Ursul Carpatin al lu boul ăla de geo o să treacă prin şcoală, îţi dai seama? O să miroasă ca toate alea. Dacă n-ar fi Monica asta ce ne-am face? Ieri seară, Monica s-a uitat la serialul Las Fierbinţi. Cu Aspirina aia. P-ormă a văzut Escobar. Îţi dai seama ce salt, ce cultură? A dracului Monica. A dracului. Îi creşte sânii.

Dar tu de unde-o ştii? Păi, eu sunt Monica!

D.

10 octombrie 2018

Fata cu roşii


Foto: Arhiva E.M.

Fata cu roşiile a luat roşiile de la vecin pentru că vecinul o iubeşte şi-o lasă să facă ce vrea şi ce vrea ea de fapt e să facă ceva pentru la iarnă dar şi ea îl iubeşte pe vecin mai ales că sunt de aceeaşi vârstă el e cartograf nu ştiu unde iar ea e bucătăreasă la un hotel de lux undeva pe bulevard şi acum ea decojeşte roşiile le spală şi le face întâi bulion că aşa-i place lui dar nu numai în asta constă iubirea lor roşiile ca roşiile ci constă că au o tandreţe a lor o delicateţe îşi scriu de exemplu când sunt departe bunăoară el a fost în Ţara Japonezilor verzi şi i-a scris de acolo într-o japoneză verde de ţi-e mai mare dragul că reieşea un te iubesc cât toată Japonia aia care şi aşa e mică iar ea i-a scris din Ţara Lăcustelor Vişinii cu o culoare vişinie pe hârtie din care reieşea că şi io te iubesc deci iubirea lor era aşa de profundă şi adevărată că ce conta un lighean de roşii într-o după amiază caldă de toamnă. Da, ce conta?

D.