30 septembrie 2018

HOROSCOP, 1 - 7 oct


Sfântul Găleată cel Frumos prezintă previziunile săptămânii:

BALANȚĂ Familia tradițională formată din opt adulți înșirați pe niscaiva vârste, în funcție de Jupiter, are wc în fundul curții. La minus 20 de grade nu-l pot folosi. Și-atunci, joi 4 oct familia alege un recipient de 20 litri în care își face nevoile. Oala se umple mereu și e dusă în spatele casei. Duminică o scrisoare de la taxe și impozite. Nasoală.

BERBEC Gropile din șoseaua din fața casei familiei tradiționale sunt neastupate de 20 de ani. Familia tradițională plătește taxe și pune peste gropi scânduri pentru ca atunci când le vin copiii de la școală să nu cadă în noroi. Sâmbătă, 6 oct, premieră de teatru la Giurgiu. Trebuie să mergem.

VULPE Familia tradițională este internată în spital. La singurul wc de pe etaj este coadă, până viner 5 oct, când Pluto în descreștere aduce sau nu cearceafuri curate. Poate nu, și-atunci 50 de lei la asistenta de etaj. Sănătatea vine ea cumva n-aveți grijă.

TAUR Familia tradițională se ia la bătaie. Mama bate pe tata, tata pe soacră, găina un ied, câinele o căpră, copiii pe a-i vecinului. Este un mod de socializare care se termină de obicei la spital. Cauzele caftelii sunt multiple în funcție de cum se bâțâie Saturn.

CAPRICORN Familia tradițională se duce la biserică. Părintele le spune: mergeți și votați că vă ia mama dracului. Și toată suflarea din duminica slujbei atacă secțiile de votare. Până duminică, 7 oct.

Cam atât pentru azi, D.

28 septembrie 2018

PISTA DE POPICE


Coperta TracusArte.

Denis Dinulescu trăiește în simbioză cu fantezia, într-o lume pe care și-a fabricat-o singur. E creatorul și personajul ei principal. Literatura lui specială dilată timpul, curbează spațiul, colorează aerul, clatină din temelii realitatea. Denis Dinulescu umblă înfășurat în arta lui ca într-o piele de tigru și adulmecă dâra de umor proaspăt pe care specia o lasă în urma ei.

DORU BUȘCU

27 septembrie 2018

Atelierul de reparații


Doamna Mirona Aifun, în imagine, își deschisese un atelier de reparații la malul mării. Jumătate în nisip, jumătate în apă. Pentru că era și pentru animale marine și pentru ambarcațiuni. Automobile chiar. Biciclete. Parapante. Din mare veneau să se trateze sau repare urși marini. Unul de exemplu, care vorbea foarte bine engleza, avusese o ureche ruptă, acum dna Aifun i-o înlocuise cu una de tablă cu care ursul auzea perfect toate limbile. Veneau să se repare submarine dispărute de mult, pisici pierdute, veverițe cu amortizoare stricate, delfini înalți baschetbaliști în toată regula, motocicliști fără motoare, pentru că aici li se fabrica pe loc unul cu câte roți doreau. Așa. Veneau păsări cu aripi frânte, zmee colorate zbanghiu, și chiar oameni care vroiau să-și scrie poveștile de dragoste. Pentru că dna Aifun colecționa povești de dragoste. De mari iubiri.

Seara, înainte de culcare, dna Aifun citea ultima scrisoare de dragoste primită de la iubitul ei. Acum opt ani. Zicea: A trebuit să plec, Mirona, a trebuit. Aripile mele se uscau stând locului, mi se dezlipeau de trup. N-aveai nicio soluție. Niciuna. Știi bine că am încercat cu ținte, cu piroane, cu te miri ce. Și mai era ceva. Eu sunt un zbor, o adiere. Pot fi în mai multe locuri deodată la nesfârșit. Înțelegi? Ce să fi făcut în atelierul tău marin? Să lipesc cauciucuri? Să întrețin balene bătrâne? Nu. A trebuit să plec, deși te iubesc nespus.

Cu lacrimi în ochi, dna Aifun scrise un bilet: Te iubesc! Îl încise într-o sticlă. Aruncă recipientul în văzduh. Se spune că încă nu l-a găsit nimeni.

D.

26 septembrie 2018

Măgarul care vinde flori


Măgarul Matilda nu făcuse nicio școală. Era din Mârșa și nu ar fi putut lucra decât la fabrica de mitraliere din localitate, ori măgarii nu erau primiți. Încercase să cânte. N-au primit-o nici măcar la Americanii au Talent, d-apoi la București. Mă-sa-i spunea să se mîărite. Zicea: Matilda, ia-ți un măgar serios, cu căruță, cu urechi și coadă lungi, cu care să faci opt nouă copii, că copiii întotdeauna te-ajută sau nu, dar mărită-te odată. Crezi că iarba aia nu costă? Fustele tale nu?

Matilda plecă de acasă fără nicin ban. Pe drum întâlni un florar care-i propuse tovărășie. Făcură negoț împreună o vreme. Apoi, florarul muri. Matilda rămase singură. Dar de-acum avea experiență, se putea întreține din vânzarea de flori. Pentru că ea nu vindea oricui, ci numai celor care aveau ca strategie de viață speranța. Un exemplu: Doamna Agrafa din Uiești făcea brânză. Avea turmă, chestii. Dar în adâncul inimii ei spera să devină Împărăteasa Serbiei. Toți banii câștigați pe brânză și-i toca pe fuste lungi cu swarovski, pe tocuri înalte, pe desuuri cum văzuse la televizor. De-asta era clienta Matildei. Alt exemplu: Anișoara din capul satului Bulbucata cultiva oi, adică avea o singură oaie. Dar visa să ajungă croitoreasă la Hollywood și s-o îmbrace numai și numai pe Sharon Stone. Ieșea cu oaia la câmp, de exemplu, și-o bătea până-i culegea toată cânepa. Din cânepă făcea material, apoi o fustă roșie și i-o trimitea lui Sharon în America. Da, și ei îi vindea Matilda câte o floare.

Apoi, Matilda descoperi că oameniii au gânduri din cele mai ascunse, chiar dacă foarte frumoase. În care-și puneau speranțe. Un mecanic de locomotivă vroia să se facă păstor, un profesor de limba română vroia să ajungă în cosmos, un tip de la salubritate vroia să dea o lovitură de stat, o tipă care preaucurvise prin Bolintin vroia acum să fie europarlamentar, o frizeriță tot din Bolintin vroia schimbare de sex și așa mai departe. Cum să nu le vinzi acestor oameni flori? Nu erau frumoși?

Matilda se umplu de bani. Își făcu un sac, aruncă florile din spate își aburcă banii în cârcă și sispăru spre Limoges. Chestie de educație. Dar din clipa aia speranțele oamenilor se prăbușiră.

D.

25 septembrie 2018

Poveste de dragoste la malul mării


Femeia în Roșu cultiva fasole verde la malul mării. O curăța, o fierbea. Iubea fasolea. Pentru că avea o inimă mare, iubitoare. Iubea și algele, și nisipul, și scoicile. Dar mai ales meduzele. Din dragoste pentru ele își deschise un fastfood chiar pe buza mării, la Năvodari, unde servea meduză la grătar, pană de meduză și compot. Tot litoralul românesc mânca acolo, nu se mai ducea la bulgari, greci, nemți sau thailandezi. Îi mergea bine femeii în roșu. Cultiva fasole, făcea plăcinte. Dar îi lipsea ceva. Un bărbat cu care să răscolească nisipul făcând dragoste, cu care să numere meduzele de pe cer, cu care să călătorească în Țara Meduzelor Argintii. Cineva îi spuse că trebuie să roage marea ca să i se întâmple ceva la sentiment. Așa făcu.

Meduzul Vasile Klar ieși la malul mării. Stătea în nisip și citea Sadoveanu, o pagină pe are o găsise într-o sticlă veche de o sută de ani. O sticlă care plutea în marea Izmirului. Auzise de Femeia în Roșu și special citea aici, în dreptul fastfoodului de unde ieșeau americani, ruși, turci, englezi, italieni și băieți din Zimnicea de Sud. Localul se închise și Femeia în roșu spăla vasele. Atunci, Vasile bătu la ușă. Intră! Când îl văzu își dădu seama că-l iubbește la nebunie. Când o văzu își dădu seasma de același lucru. Te iubesc! Și io. Se îmbrățișară și de atunci cultivară fasole împreună, spălau vasele împreună și așa mai departe. Dar, liniștea lor, dragostea lor neprihănită nu ținu mult.

Tot din valuri, și tot cu o pagină de Sadoveanu în mână apăru nevasta lui Vasile. Cu lacrimi în ochi. Și io-l iubesc pe Vasile, măi, Fată în Roșu! Începu bătaia. Își scoaseră ochii de atâta dragoste. Se juliră. Își puseră atele și gâtiere. Dar se băteau în continuare.

Apoi, marea se retrase pentru vreo 30 de ani din cauze neidentificate. Fastfoodul fu îngropat în nisip. Vasile și nevaastă-sa la fel. Femeia în Roșu plecă în Statele Unite. Doar două pagini de Sadoveanu, indestructibile, zburau deasupra nisipului. Le citeau turiștii în fiecare an. Cam atât.

D.

11 septembrie 2018

La Frizerie în Breaza


În trecere prin Breaza, doamna din imagine și-a tras o pălărie inatacabilă și s-a dus la frizer. Să se tundă. În localul de lângă BRD de pe strada mare a Brezei. Ba parcă s-ar fi și ras cu o mașină zero așa pe ici pe colo, ca să n-o dea transpirația afară din pălărie. A fost întâmpinată cu ostilitate, spunându-i-se că poate fi tăiată cu cuțitul întrucât slujbașele nu știu să tundă, nu știu nici una nici alta, și că sunt angajate în frizeria coafor de un milițian localnic, care-și mai rotunjește și el veniturile. Pe scurt, doamna cu pălărie a fost dată afară. Afară o așteptau alți milițieni, colegi cu patronul, care au legitimat-o și au sfătuit-o să se tundă/radă la Câmpina, Bușteni sau Poiana Brașov.

Apoi, în curtea în care am petrecut a venit Mircea Florian și ne-am cântat de-a tinerețea, ba chiar și lucruri noi la drâmbă și la o lăută ucraineană ciudată dar care scotea sunete mișto mânuită de un tip drăguț Dragoș, așa că au curs vinuri, beri, șampanii, sarmale, mici că era ziua Adrianei și noi nu mai podideam cu La mulți ani, La mulți ani.

Apoi, doamna cu pălărie inatacabilă, care eram eu, a zis că să vorbim de revoluție, asta noaptea târziu, cam pe la 12 când deja dormea toată lumea, și ne-am împrăștiat prin casă care-n cotro la sforăială, cu gândul că revoluția nu-i treaba noastră, ci a lor. A lor cui? A lor, a ăstora cu pensii de două sute de mii de lei pe lună.

Am lăsat merii neculeși. Perele la soare, strugurii printre statuile curții. Cam așa a fost la ziua Adrianei. Da, cam așa a fost.

D.

03 septembrie 2018

Jazz at Bran Castle, ediția 6, ziua 3


Foto Tina Cumva

Ziua a început cu Deșteaptă-te române cu o unitate militară de grăniceri coborând cântând panta castelului. Un, doi, trei, patru. Aplauze, sute de turiști. Evenimentul se înscria în Centenar. Corpul de armată a ocupat curtea, s-au spus câteva vorbe, iar apoi s-a trecut la ciolan cu fasole. Și Ceapă. Toți turiștii au trecut această probă supravegheați de motanul Ferdinand, viligilentul paznic al Castelului.

Seara de jazz a început cu Trioul Rabih Abou-Khalil, care-și prezenta proiectul The Flood and the Fate of Fish. Muzica propusă aici nu vine din străfundurile muzicienilor, ne împresoară creând senzația de familiaritate. Fiecare muzician își spune povestea lui, o muzică care se sprijină pe bunătatea lumii. Abou-Khalil este libanez. În timpul războiului se mută în Germania unde se specializează pe flaut. Inițial a compus la oud, un instrument cu coarde, asemănător lăutei europene, iar acum combinația oud flaut îi iese de minune. O notă aparte pentru acordeionistul Luciano Biondini, muzician de top al scenei muzicale de jazz.

Seara se încheie cu Daniele di Bonaventura$String Quartet. Invitat la tobe, Paolo Vinaccia. Deși este confundat cu acordeonul, bandoneonul, singur sau în orchestre, își dezvăluie într-un mod fascinant generozitatea. Pentru bandeonistas, acest instrument este de o complexitate teribilă. El are o forță dramatică greu egalabilă și un melos ce poate fi explorat și valorizat doar de ce devotați. Astor Piazzola spunea că: trebuie să fii puțin nebun pentru a putea cânta la bandoneon. Un recital de excepție.

Din nou în creierii castelului la vin țuică, sarmale, humus și icre. Lume plăcut impresionată. Un festival de nota 10. Ca toate de până acum. La anu' va fi și mai și. Cu sirene cântând la oboi. Că vin alegerile.

d.

02 septembrie 2018

Jazz at Brand Castle, ediția 6, ziua 2


Mai întâi a trecut prin Bran o fată cu acordeonul, foto, anunțându-ne că diseară la jazz avem acordeoane, dar n-a fost așa, că asta era duminică, ea a trecut sâmbătă așa la mișto. Și ne-a mai spus că la prânz avem ciuperci, să nu ne facem griji că-s gata pregătite și noi ne-am bucurat că ciuperci ca la Bran mai rar, și când a fost ora de ciuperci noi nu eram pe listă, așa că ne-am dus la Popasul Drumețului, mai acana de Castel și-am mâncat carne în untură cu varză. Io și Tina Cumva.

Seara a început cu Sergio Bollani, pian. Și-a ținut-o tot așa pentru că partenerul său, Enrico Rava, trompetă, era rănit casnic, a zis Tutungiu la microfon. Dar nu ne-a părut rău. Bollani e bun. Muzica lui este un amestec viu de realitate, ficțiune, umor de bună calitate care vorbesc despre viitor. Despre tot ce-nseamnă viitor, chiar și în jazz. Bollani este italian get beget și a colaborat puternic cu Bill Frisel, Gato Barbieri, Pat Metheny și Chick Corea. Excelent.

Al doilea concert al serii a adus la scenă trioul Nils Petter Molvaer. Cu proiectul Bouyancy. Bouyancy este o colecție echilibrată de influențe globale, minimalism, zgomot și sensibilitate. Fiecare piesa este diferită, dar există o ancoră nevăzută ce leagă toate compozițiile. A fost un succes, iar când s-a terminat îți dădeai seama că ești din nou pământean. O notă aparte pentru tobarul grupului, Erland Dahlen.

Pe urmă sus la vorbe, rachiuri, vin, Dion și sarmale. La etajul patru al castelului adică. Și de acolo am coborât cu liftul. Spre cinstea organizatorilor, liftul promis de șase șapte ani funcționează. Da, funcționează. Când în sus, când în jos.

D.