19 decembrie 2018
Vestele Galbene
Foto, arhiva E.M.
Doamna Mădălina Su Gar, în imagine, echipată toată în galben, așteaptă venirea de la război al Vestelor Galbene. Trebuie să vorbească cu ele acum după ce au venit de la Paris, Bruxelles și așa mai departe.
Dna Su Gar: Cum a fost?
Vestele Galbene: Greu. Ni se pare că războiul ăsta între săraci și bogați trebuia început mai de mult. Acum o sută, două sute de ani. În două sute de ani sărăcia s-a accentuat în ce ne privește, a cuprins planeta. Iar bogații au căpătat mijloacele și banii ca să ne reprime. I-am ajutat. N-am ridicat capul din țărână atâția amar de ani. Ori, treaba asta nu se rezolvă dând foc Parisulu.
Dna S.G.: Așa e. Și?
V.G.: Trebuie să continuăm.
Dna S.G.: Fără lider?
V.G.: Deocamdată. Poate se iscă vreunul dintre noi. Toți cei care ne-au venit de nu știm unde erau agenți ai unor servicii.
Dna S.G.: Înțeleg. Și?
V.G.: Războiul ăsta dintre bogați și săraci nu trebuie să fie numai al nostru. Toate capitalele din Europa, din lume, trebuie să preia dolanțele noastre, altfel nu merge.
Dna S.G.: Eu vin din România. Și acolo?
V.G.: Da. Dar acolo e mai greu, mult mai greu, dacă nu imposibil. Serviciile s-au infiltrat în toate instițuțiile și macină, macină, macină.
Dna S.G.: Nu sunteți prea veseli.
V.G.: Nu. În două sute de ani bogații și-au construit adevărate cazemate care să-i apere și e greu să venim noi acum să cerem desființarea senatului sau ajustarea corectă a pensilor speciale. Ce vrem noi durează. Este cel mai lung război din civilizația noastră. Acum plecăm, mergem la Warșovia, Budapesta, încolo.
Dna S.G.: Succes.
Doamna Su Gar, care de altfel era de meserie bibelou, detonă o grenadă în direcția Cetății Bogaților. Nu se întâmplă, însă, nimic.
D.
12 decembrie 2018
Ghișeul din Pădurea Uiești
Foto, arhiva E.M.
Doamna în Roșu a descins în Pădurea Uiești, județ Giurgiu, a instalat într-o poiană un ghișeu, a agățat o pancartă pe el și s-a pus pe treabă. Pe pancartă scria: Primi orice fel de cereri și le și rezolvăm gratuit. Pădurea a început să freamete instant: porci, caracatițe, oameni, bursuci, albine, țânțari și alte mii de specii care trăiesc cu aer au dat năvală. S-a format o coadă impresionantă. Lungă de 60 km. Da, chiar așa.
Primul înregistrat a fost un iepure care știa foarte bine fizică și dorea să fie președintele României. Apoi, un crab a vrut o mașină de cusut, un viezure vroia să devină instalator în Primăverii că era mai bănos, un lup a vrut cărți de Stelian Tănase, un șobolan a vrut descrierea lu Regele Mihai în ziua de 23 august 1944, o vulpe vroia un pepene, un om mai în vârstă dorea o balerină de nevastă, un papuc dorea sarmale, un urs dorea să revadă filmul Ana al lui Visarion, un bebeluș dorea un așternut mai vechi, o babă vroia dinți ca ai Loredanei, un vițel rănit în Afganistan dorea un măgar, o scroafă dorea să devină Împăratul Ardealului, cinicul pădurii dorea un costum de fier cu nasturi albi, altul un palat, mulți doreau să devină militari, milițieni și politicieni în oricare parlament european că tot aia ea, o broască dorea un fluier să cânte ca Phoenix, o altă broască n-a mai ajuns la ghișeu, a murit de emoție că-și poate rezolva gratuit dependența de sex, un bivol vroia să se culce cu Doamna în Roșu. Gata, până aici, zise doamna și închise ghișeul. Pentru azi ajunge.
La ieșirea dinspre Videle a pădurii o aștepta un poștalion. Mare, verde. Doamna în Roșu lăsa în urma ei o dâră de parfum roșu. Da, așa a fost, Uieștiul a mirosit multă vreme a roșu. Așa ni s-a spus.
D.
11 decembrie 2018
Vicontele de Bragelone
Foto, arhiva E.M.
Ghicea în cafea. Toată ziua numai asta făcea. Plăteai. Scoteai o sută, te invita pe un scaun baban. Spunea: Vicontele de Bragelone, primul dintre ei, de-a trăit prin secolul 14, era înalt frumos, deci Vicontele de Bragelone se uită la tine acum. Nu-i place că nu cureți aragazul. Tu spuneai: Nu de asta am venit, viața nu stă în aragazul meu. Ea: Ai răbdare. El aduce o prințesă deghizată în femeie de serviciu, îți convine? Dacă prințesa e de treabă, îți va aduce o fată mișto, zbanghie, veselă, deșteaptă, așa cum îți place ție. O să vă cumpere și-un copac, să stați la umbră. Plecai mulțumit.
Se ducea gagica ta la ea. Plătea. Stătea pe scaun și asculta: Vicontele de Bragelone te va scăpa de urâciosul ăsta. Unde l-ai găsit? Gagica ta spunea. Da, dar asta nu înseamnă că nu-l iubesc. Da, da, îl iubesc. Da, dar Vicontele de Bragelone are o variantă mai bună decăt ăsta. Un băiat care lucrează în Casa Scânteii, cântă la flaut, merge cu bicicleta și zâmbește frumos tuturor. Gagica pleca, mulțumită sau nu.
Vicontele de Bragelone era calfă de cizmar în Bucșani, județ Giurgiu. Da, în județ Giurgiu. Se uita pe fereastra cizmăriei. Trecea ghicitoarea. Toată în negru. Îi făcu semn. S-au întins la umbră. S-au sărutat. Mult, mult de tot. Da, mult.
D.
08 decembrie 2018
Lebăda Marin
Foto, arhiva E.M.
În fiecare dimineață, lebăda Marin traversează lacul Primăverii ca să dea raportul de peste noapte stăpânei ei, care o așteaptă făcând plajă. Stăpâna este doamna Elena Grundfunk și este laureată a pemiului Nobel. Dânsa a luat ditamai premiul, secția gastronomie, pentru lucrarea Cum să scăpăm scoicile de carapace. Și era simplu: se iau patru scoici de mărimi diferote, se decojesc. se numără un, doi, tre, patru și se pun la foc. În timpul ăsta sună de două ori poștașul care este un porumbel călător. Scoateți de pe foc oala cu scoici, numărați unu, doi, trei, patru și le întindeți pe un fund pătrat, ăla dreptunghiular le face să alunece. Lăsați la odihnă. În timpul ăsta doamna Elena se duce în dormitor unde are un revolver. Ia arma și țintește carnea scoicilor, un, doi, trei, patru. Sare după gust. Apoi, doamna Elena e cea care a cumpărat un munte. Muntele vrăjit după care băiatul ăla a scris o carte. Sadoveanu. Cu banii de pe munte și-a cumpărat lacul Primăverii și a angajat o sută de lebede. Păsăroaiele sunt folosite la furat. Doamna Elena încă nu e măritată.
Lebăda Marin dă raportul: doamană Elena, am furat toate pernele, chișcurile, chiștoacele, praful de pe tobă și aripile tuturor albinelor. N-a #rezistat nimeni. Aripile le folosim că ni le punem și zburăm spre piața Victoriei ca să prindem clipele în care vin ăia de la #rezist, de la unitate, în autobuzele alea pe care scrie Vindem Mobilă. Unde e câștigul nostru? Păi, vindem pernele tot pe lac, la băieții ăia cu vaporașe, care nu le vor, dar le dăm foc la ambarcațiuni. Cam asta a fost azi noapte.
Era spre prânz deja. Doamna Elena G scoase scoicile. Le curăță de coajă. Le puse la fiet. Apoi o obligă pe Marin să le mănânce.
D.
27 noiembrie 2018
Moromeții 2, un film adormit, ca să nu zicem altfel, de Stare Gulea
Trebuie să-mi revin să pot să scriu. Nu știu cu ce să încep. Mie, „Moromeții”, romanul, mi-a marcat adolescența. Pentru că ziua aveam multă treabă, îl citeam la lumina lămpii cu gaz. Și asta pe ascuns, pentru că nu aveam voie să ard gazul. Nu numai că era scump, dar nu aveam de unde-l cumpăra și cine să-l aducă până la poalele munților, în satul nostru.
M-a marcat, pentru că mă identificam cu Niculae, terorizat de Bibisica, oaia îndărătnică. Și noi eram mulți frați și aveam oi. Vara urcau la munte, dar tatăl meu păstra mieii acasă, pentru ca oile să poată fi mulse, ca să facă brânză de burduf pentru iarnă. Fiecare dintre frați, când era cel mai mic, trebuia să aibă grijă de acești miei să nu strice „holda” de pe lângă casă, și să nu intre în grădinile oamenilor. Pe terorista mea o chema Sugurica.
Mai târziu, când mi-a picat în mână romanul lui Marin Preda, mi-am dorit să ajung să scriu. La liceu, însă, am aflat că personajele sunt creația scriitorului, ca și povestea în sine. Am fost șocat și am refuzat să mai citesc, considerând că totul este contrafăcut, fals. Curând, însă, am înțeles că talentul scriitorului constă tocmai în capacitatea sa de a crea, de a combina realitatea cu ficțiunea, cu scopul de a transmite cititorului un mesaj.
Când filmul a ajuns să mă captiveze, am aflat de la cineaștii consacrați că, și aici, situația este similară. Personajele nu umblă de capul lor, nu fac ce vor ele, ci numai și numai cum le dictează scenaristul, respectiv regizorul, ca piesele pe tabla de șah. Fiecare mutare trebuie să fie justificată, să aibă un scop. Rezultatul depinde de talentul autorilor.
În filmul lui Stere Gulea, „Moromeții”, realizat în 1988, am regăsit romanul lui Marin Preda. Din tot acel vârtej, Niculaie reușea să se desprindă și să plece spre... învățătură. Nu am simțit nevoia unei continuări. Să particularizezi ce fel de învățătură, mi se părea un mare risc. Și, totuși, Marin Preda a continuat. A continuat, pentru că lozinca de atunci era. „scrieți, băieți, numai scrieți!”, iar Marin Preda învățase meșteșugul cuvintelor.
Desigur, eram curios de ce a continuat Stere Gulea cu „Moromeții 2”, și încă după atâta timp.
Sinopsisul pare promițător. Dar, vai, înăuntru nu e leopardul, și asta se întâmplă în prea multe filme românești.
Stere Gulea spunea într-un interviu că s-a hotărât să continue „Moromeții” abia când a găsit cheia noului film, și anume plasarea acțiunii imediat după Război, iar intenția a fost să redea zbuciumul acelei perioade. Lăudabile intenții, numai că până la fapte, drumu-i lung.
Până la urmă, în ce consta „zbuciumul” acelei perioade? Căutăm în sinopsis: „Toată ordinea vieții lor se schimbă o dată cu venirea noului regim, care propovăduiește egalitatea. Se șterg diferențele într-un mod forțat și violent, iar albul devine negru și invers. [...] Promisiunile lumii noi, în care totul e posibil dacă te înregimentezi, îl vor pune la încercare pe Niculae, care va deveni ziarist și scriitor”.
Ce vedem noi în film? Un Ilie Moromete gângav, care nu mai are verbul la el, dar pe care scenaristul, adică Stere Gulea, îl consideră un personaj complex și profund, și un Niculae Moromete adolescent, rupt complet de mediul înconjurător, permanent cu capul în carte, miop și stângaci la propriu.
Ce-i drept, filmul poate fi în afara sinopsisului, în jurul lui, nu identic cu acesta, dar sinopsisul trebuie să fie osatura care susține filmul, așa cum fără film, fără substanță, sinopsisul rămâne un schelet lipsit de importanță, oricât de meșteșugit ar fi întocmit.
Însuși regizorul spunea că nu crede că filmul său va prezenta interes pentru tânăra generație. Într-adevăr, a să prezinte interes, trebuie să se adreseze acestei generații. Trebuia să stabilească mai clar ce vrea să spună și cum.
„Moromeții 2” ne introduce în subiect prin vocea povestitorului. Este clar de la început că se va axa pe devenirea lui Niculae Moromete ca ziarist și scriitor, numai că enunțul nu este suficient, pe parcurs nimic nu justifică această evoluție. Niculae, interpretat de Iosif Paștina, este permanent încruntat, dar încruntarea sa nu are nicio legătură cu cea a copilului din primul „Moromeții”. Acolo, tot ce se întâmpla, se răsfrângea asupra lui. Discuțiile despre vânzarea pământului pentru taxele școlare, comportamentul fraților mai mari care îi ascund cărțile în bălegar, frigurile care îl macină, oile și munca la câmp, viitorul său incert.
În mod natural, actorul Iosif Paștina are un zâmbet până la urechi, așa că interpretarea sa din film nu poate fi pusă decât pe seama regiei. Prezența sa în cadru este preponderent staționară, iar legătura cu celelalte personaje lipsește aproape cu desăvârșire. Nici întâlnirea cu „activistul” care îi dă să citească „Lenin” nu este convingătoare. Avem nevoie de oameni ca tine, îi spune acesta. Cum, adică?! Cum este Niculae? Faptul că citește Tolstoi sau Dostoievski nu are nicio relevanță, dacă atitudinea sa rămâne una inertă. Dacă apare pe ecran mai tot timpul citind, nu înseamnă că este „citit”. Prezentat „cu capul în cărți” la propriu nu are niciun efect. De fapt are efect contrar, chiar dacă directorul de imagine construiește un cadru larg, „în mijlocul naturii”, cu un copac falnic, la rădăcina căruia Niculae, adus de spate, citește ținând cartea pe genunchi.
Miopia explicită se interpretează ca un handicap pentru un viitor scriitor, care trebuie să fie un fin observator. Faptul că scrie cu stânga face un mare, foarte mare deserviciu personajului. Mai ales că, de data aceasta, intenția este de a-l identifica pe Niculae Moromete cu scriitorul Marin Preda, nu cu activistul de partid din scrierile sale. Găselnița lui Stere Gulea este una cât se poate de păguboasă, care nu s-ar justifica nici dacă ar susține că respectă adevărul. În realitate, Marin Preda a avut o semipareză trecătoare la mâna dreaptă, și a fost îngrozit la gândul că nu va mai putea scrie, dar de aici până la a-l face stângaci pe adolescentul Niculae, modă folosită mult în filmul american, pentru a arăta că este vorba de un personaj special, e cale lungă.
Niculae nu e pus la nicio încercare, cum scrie în sinopsis. Vorbește cu unul și cu altul, în general în dodii, și, brusc, pleacă la București să se facă ziarist. De ce vrea să se facă ziarist? Ce vrea să realizeze în această calitate? Ba mai mult, este prezentat ca un geniu. Să fim serioși, Marin Preda n-ar fi spus așa ceva despre el, deși se considera, dar mult mai târziu, un scriitor profesionist, profesie care nu exista în nomenclatorul meseriilor.
Niculae are o atitudine rece chiar și în relația cu tatăl său. Acesta îl întreabă: De ce pleci? Ca să nu rămân! Și cu ce bani? Păi nu-mi dai tu?! răspunde Niculae, luându-l amical pe după umeri. De unde, nu cu mult înainte, îl respinsese: Ce te privește pe tine ce idei îmi intră mie în cap?!
Chiar și faptul că pe tot parcursul filmului, Niculae are același păr tuns scurt, nu înțeleg de ce scurt, arată că personajul nu evoluează, cum se cere într-o construcție dramaturgică meticulos structurată. Relația cu fata din sat rămâne una fără sentiment, deși aici se putea fructifica hotărârea acesteia de a renunța la tradițiile strămoșești, respectiv păstrarea fecioriei până la căsătorie.
Ilie Moromete, interpretat de Horațiu Mălăele, plutește, și el mai mult adormit, în ceața filmului alb/negru regizat de Stere Gulea. Nu se implică, nu participă și nu gândește profund, cum are pretenția regizorul că face, chiar dacă permanent îi pune o țigară în mână. Vorbele lui, care se vor de duh, rămân fără ecou. „Ce vreți voi, nu se poate. Sau, se poate, dar nu e bine!”. De fapt, ce vor ei? De ce nu e bine? De unde știe el că nu e bine? Adică până atunci a fost bine? Și în filmul anterior îl alerga „perceptorul” pentru dări, numai că acum se schimbă protagoniștii. Rămas singur, ce altă opțiune avea în afară de colectivizare?
În cărțile sale, Marin Preda a respectat în bună măsură realitatea pe care a cunoscut-o nemijlocit, dar scenaristul Stere Gulea, dacă tot a făcut o „adaptare liberă”, putea opera modificări care să servească structurii cinematografice, mult diferită de cea literară, în primul rând pentru că durata unui film este limitată. Așa că ar fi trebuit alese din proză doar momentele care serveau scopului propus în sinopsis, adică schimbările provocate de noul regim, egalitarismul, ștergerea violentă a diferențelor sociale, răsturnarea sistemului de valori și, desigur, influența acestora asupra tânărului Moromete, care, astfel, se hotărăște să devină scriitor.
Aici, în acest film, conflictul intern dintre Catrina și Ilie Moromete nu mai are nicio relevanță. De fapt, din câte știm, Catrina nu-și mai respecta obligațiile conjugale, așa că nu avea de ce să-și acuze soțul de preacurvie și să-l alunge din casă cu pietre. Pe de altă parte, nici nu știm precis care este adevărul. Faptul că Moromete o duce cu căruța pe fosta cumnată până acasă, în satul vecin, nu e concludent. Apoi, după cum arăta Mălăele în regia lui Gulea, nu mai prezenta niciun pericol!
Tot așa, moartea unui frate al lui Niculae, sau prăbușirea în patima băuturii a celuilalt nu au nicio noimă, dacă nu sunt rezultatul evenimentelor din perioada respectivă. Așa că este foarte posibil ca filmul, astfel conceput, să nu prezinte prea mult interes pentru „tineretul de astăzi”.
Ce ar fi prezentat interes e tratat fugitiv în film, respectiv instaurarea noului regim și reacția celui vechi. Scenaristul se rezumă la câteva replici academice gen: A trecut vremea când făceați politică la fierăria lui Iocan și vă durea în cur de alții! Și contrareplica: Că parcă pă voi nu vă doare în cur!
Mi se pare de necrezut că Stere Gulea nu a valorificat prezența actorului Florin Zamfirescu în rolul lui Țugurlan. Ar fi fost de mare efect un flashback cu momentul în care este pălmuit de șeful de post, chiar și cu un moment de la fierăria lui Iocan. S-ar fi făcut o legătură imediată și o trimitere la primul film, care poate fi văzut gratis pe CINEPUB. De asemenea, momente cu Niculae, copilul, plecând cu tatăl său la oraș: Unde mergem noi, domnule!? Sau momentul cu coronița pe cap, biruit de friguri.
Dar n-a fost să fie!
Romanul lui Marin Preda, primul volum, i-a oferit totul pe tavă lui Stere Gulea, și a rezultat un film apreciat, foarte aproape de spectator. De data aceasta, însă, personajele principale, Niculae și Ilie Moromete trec prin cadru ca gâsca prin apă, nu se realizează empatia cu spectatorul.
Stere Gulea spunea că satul actual unde a filmat era pustiu. Concluzia logică este că nu comunismul a distrus satul românesc, cum se tot bate monedă, ci actualul capitalism. Să nu mai vorbim de „vechiul” capitalism, unde satul era ca în Moromeții, iar despre „sistemul de valori” este suficient să spun că analfabetismul era atunci de 80%.
Cât privește realitatea din „Moromeții” nu am a o contesta, dar nu corespunde cu a mea. Noi, cei 5 frați, nu am vândut oile părinților. E drept că eram generația de după Marin Preda, dar toți 5 am putut urma liceul la zeci de kilometri distanță, cu internat gratuit și chiar masă la cantină, nu cu certificat de pauperitate, dar pe „venituri minime”, din 3 pogoane de pământ. Am urmat apoi fiecare câte o facultate. Firește, cu bursă, fără taxe și fără ca părinții să vândă pământul. Fratele cel mare a fost mai întâi învățător în sat, apoi, după stagiul militar, a urmat facultatea, iar, după un timp, preda cursul de calculatoare la Școala de Partid, unde se perfecționau directorii de întreprinderi. Sora mea a revenit în sat ca profesoară de matematică, iar eu am urmat Electrotehnica, și am putut participa la electrificarea satului. Pentru surorile mai mici, a fost ceva mai ușor.
Dar, deocamdată, nu se poate vorbi despre aceste lucruri.
Mirodoni, Cinemagia
M-a marcat, pentru că mă identificam cu Niculae, terorizat de Bibisica, oaia îndărătnică. Și noi eram mulți frați și aveam oi. Vara urcau la munte, dar tatăl meu păstra mieii acasă, pentru ca oile să poată fi mulse, ca să facă brânză de burduf pentru iarnă. Fiecare dintre frați, când era cel mai mic, trebuia să aibă grijă de acești miei să nu strice „holda” de pe lângă casă, și să nu intre în grădinile oamenilor. Pe terorista mea o chema Sugurica.
Mai târziu, când mi-a picat în mână romanul lui Marin Preda, mi-am dorit să ajung să scriu. La liceu, însă, am aflat că personajele sunt creația scriitorului, ca și povestea în sine. Am fost șocat și am refuzat să mai citesc, considerând că totul este contrafăcut, fals. Curând, însă, am înțeles că talentul scriitorului constă tocmai în capacitatea sa de a crea, de a combina realitatea cu ficțiunea, cu scopul de a transmite cititorului un mesaj.
Când filmul a ajuns să mă captiveze, am aflat de la cineaștii consacrați că, și aici, situația este similară. Personajele nu umblă de capul lor, nu fac ce vor ele, ci numai și numai cum le dictează scenaristul, respectiv regizorul, ca piesele pe tabla de șah. Fiecare mutare trebuie să fie justificată, să aibă un scop. Rezultatul depinde de talentul autorilor.
În filmul lui Stere Gulea, „Moromeții”, realizat în 1988, am regăsit romanul lui Marin Preda. Din tot acel vârtej, Niculaie reușea să se desprindă și să plece spre... învățătură. Nu am simțit nevoia unei continuări. Să particularizezi ce fel de învățătură, mi se părea un mare risc. Și, totuși, Marin Preda a continuat. A continuat, pentru că lozinca de atunci era. „scrieți, băieți, numai scrieți!”, iar Marin Preda învățase meșteșugul cuvintelor.
Desigur, eram curios de ce a continuat Stere Gulea cu „Moromeții 2”, și încă după atâta timp.
Sinopsisul pare promițător. Dar, vai, înăuntru nu e leopardul, și asta se întâmplă în prea multe filme românești.
Stere Gulea spunea într-un interviu că s-a hotărât să continue „Moromeții” abia când a găsit cheia noului film, și anume plasarea acțiunii imediat după Război, iar intenția a fost să redea zbuciumul acelei perioade. Lăudabile intenții, numai că până la fapte, drumu-i lung.
Până la urmă, în ce consta „zbuciumul” acelei perioade? Căutăm în sinopsis: „Toată ordinea vieții lor se schimbă o dată cu venirea noului regim, care propovăduiește egalitatea. Se șterg diferențele într-un mod forțat și violent, iar albul devine negru și invers. [...] Promisiunile lumii noi, în care totul e posibil dacă te înregimentezi, îl vor pune la încercare pe Niculae, care va deveni ziarist și scriitor”.
Ce vedem noi în film? Un Ilie Moromete gângav, care nu mai are verbul la el, dar pe care scenaristul, adică Stere Gulea, îl consideră un personaj complex și profund, și un Niculae Moromete adolescent, rupt complet de mediul înconjurător, permanent cu capul în carte, miop și stângaci la propriu.
Ce-i drept, filmul poate fi în afara sinopsisului, în jurul lui, nu identic cu acesta, dar sinopsisul trebuie să fie osatura care susține filmul, așa cum fără film, fără substanță, sinopsisul rămâne un schelet lipsit de importanță, oricât de meșteșugit ar fi întocmit.
Însuși regizorul spunea că nu crede că filmul său va prezenta interes pentru tânăra generație. Într-adevăr, a să prezinte interes, trebuie să se adreseze acestei generații. Trebuia să stabilească mai clar ce vrea să spună și cum.
„Moromeții 2” ne introduce în subiect prin vocea povestitorului. Este clar de la început că se va axa pe devenirea lui Niculae Moromete ca ziarist și scriitor, numai că enunțul nu este suficient, pe parcurs nimic nu justifică această evoluție. Niculae, interpretat de Iosif Paștina, este permanent încruntat, dar încruntarea sa nu are nicio legătură cu cea a copilului din primul „Moromeții”. Acolo, tot ce se întâmpla, se răsfrângea asupra lui. Discuțiile despre vânzarea pământului pentru taxele școlare, comportamentul fraților mai mari care îi ascund cărțile în bălegar, frigurile care îl macină, oile și munca la câmp, viitorul său incert.
În mod natural, actorul Iosif Paștina are un zâmbet până la urechi, așa că interpretarea sa din film nu poate fi pusă decât pe seama regiei. Prezența sa în cadru este preponderent staționară, iar legătura cu celelalte personaje lipsește aproape cu desăvârșire. Nici întâlnirea cu „activistul” care îi dă să citească „Lenin” nu este convingătoare. Avem nevoie de oameni ca tine, îi spune acesta. Cum, adică?! Cum este Niculae? Faptul că citește Tolstoi sau Dostoievski nu are nicio relevanță, dacă atitudinea sa rămâne una inertă. Dacă apare pe ecran mai tot timpul citind, nu înseamnă că este „citit”. Prezentat „cu capul în cărți” la propriu nu are niciun efect. De fapt are efect contrar, chiar dacă directorul de imagine construiește un cadru larg, „în mijlocul naturii”, cu un copac falnic, la rădăcina căruia Niculae, adus de spate, citește ținând cartea pe genunchi.
Miopia explicită se interpretează ca un handicap pentru un viitor scriitor, care trebuie să fie un fin observator. Faptul că scrie cu stânga face un mare, foarte mare deserviciu personajului. Mai ales că, de data aceasta, intenția este de a-l identifica pe Niculae Moromete cu scriitorul Marin Preda, nu cu activistul de partid din scrierile sale. Găselnița lui Stere Gulea este una cât se poate de păguboasă, care nu s-ar justifica nici dacă ar susține că respectă adevărul. În realitate, Marin Preda a avut o semipareză trecătoare la mâna dreaptă, și a fost îngrozit la gândul că nu va mai putea scrie, dar de aici până la a-l face stângaci pe adolescentul Niculae, modă folosită mult în filmul american, pentru a arăta că este vorba de un personaj special, e cale lungă.
Niculae nu e pus la nicio încercare, cum scrie în sinopsis. Vorbește cu unul și cu altul, în general în dodii, și, brusc, pleacă la București să se facă ziarist. De ce vrea să se facă ziarist? Ce vrea să realizeze în această calitate? Ba mai mult, este prezentat ca un geniu. Să fim serioși, Marin Preda n-ar fi spus așa ceva despre el, deși se considera, dar mult mai târziu, un scriitor profesionist, profesie care nu exista în nomenclatorul meseriilor.
Niculae are o atitudine rece chiar și în relația cu tatăl său. Acesta îl întreabă: De ce pleci? Ca să nu rămân! Și cu ce bani? Păi nu-mi dai tu?! răspunde Niculae, luându-l amical pe după umeri. De unde, nu cu mult înainte, îl respinsese: Ce te privește pe tine ce idei îmi intră mie în cap?!
Chiar și faptul că pe tot parcursul filmului, Niculae are același păr tuns scurt, nu înțeleg de ce scurt, arată că personajul nu evoluează, cum se cere într-o construcție dramaturgică meticulos structurată. Relația cu fata din sat rămâne una fără sentiment, deși aici se putea fructifica hotărârea acesteia de a renunța la tradițiile strămoșești, respectiv păstrarea fecioriei până la căsătorie.
Ilie Moromete, interpretat de Horațiu Mălăele, plutește, și el mai mult adormit, în ceața filmului alb/negru regizat de Stere Gulea. Nu se implică, nu participă și nu gândește profund, cum are pretenția regizorul că face, chiar dacă permanent îi pune o țigară în mână. Vorbele lui, care se vor de duh, rămân fără ecou. „Ce vreți voi, nu se poate. Sau, se poate, dar nu e bine!”. De fapt, ce vor ei? De ce nu e bine? De unde știe el că nu e bine? Adică până atunci a fost bine? Și în filmul anterior îl alerga „perceptorul” pentru dări, numai că acum se schimbă protagoniștii. Rămas singur, ce altă opțiune avea în afară de colectivizare?
În cărțile sale, Marin Preda a respectat în bună măsură realitatea pe care a cunoscut-o nemijlocit, dar scenaristul Stere Gulea, dacă tot a făcut o „adaptare liberă”, putea opera modificări care să servească structurii cinematografice, mult diferită de cea literară, în primul rând pentru că durata unui film este limitată. Așa că ar fi trebuit alese din proză doar momentele care serveau scopului propus în sinopsis, adică schimbările provocate de noul regim, egalitarismul, ștergerea violentă a diferențelor sociale, răsturnarea sistemului de valori și, desigur, influența acestora asupra tânărului Moromete, care, astfel, se hotărăște să devină scriitor.
Aici, în acest film, conflictul intern dintre Catrina și Ilie Moromete nu mai are nicio relevanță. De fapt, din câte știm, Catrina nu-și mai respecta obligațiile conjugale, așa că nu avea de ce să-și acuze soțul de preacurvie și să-l alunge din casă cu pietre. Pe de altă parte, nici nu știm precis care este adevărul. Faptul că Moromete o duce cu căruța pe fosta cumnată până acasă, în satul vecin, nu e concludent. Apoi, după cum arăta Mălăele în regia lui Gulea, nu mai prezenta niciun pericol!
Tot așa, moartea unui frate al lui Niculae, sau prăbușirea în patima băuturii a celuilalt nu au nicio noimă, dacă nu sunt rezultatul evenimentelor din perioada respectivă. Așa că este foarte posibil ca filmul, astfel conceput, să nu prezinte prea mult interes pentru „tineretul de astăzi”.
Ce ar fi prezentat interes e tratat fugitiv în film, respectiv instaurarea noului regim și reacția celui vechi. Scenaristul se rezumă la câteva replici academice gen: A trecut vremea când făceați politică la fierăria lui Iocan și vă durea în cur de alții! Și contrareplica: Că parcă pă voi nu vă doare în cur!
Mi se pare de necrezut că Stere Gulea nu a valorificat prezența actorului Florin Zamfirescu în rolul lui Țugurlan. Ar fi fost de mare efect un flashback cu momentul în care este pălmuit de șeful de post, chiar și cu un moment de la fierăria lui Iocan. S-ar fi făcut o legătură imediată și o trimitere la primul film, care poate fi văzut gratis pe CINEPUB. De asemenea, momente cu Niculae, copilul, plecând cu tatăl său la oraș: Unde mergem noi, domnule!? Sau momentul cu coronița pe cap, biruit de friguri.
Dar n-a fost să fie!
Romanul lui Marin Preda, primul volum, i-a oferit totul pe tavă lui Stere Gulea, și a rezultat un film apreciat, foarte aproape de spectator. De data aceasta, însă, personajele principale, Niculae și Ilie Moromete trec prin cadru ca gâsca prin apă, nu se realizează empatia cu spectatorul.
Stere Gulea spunea că satul actual unde a filmat era pustiu. Concluzia logică este că nu comunismul a distrus satul românesc, cum se tot bate monedă, ci actualul capitalism. Să nu mai vorbim de „vechiul” capitalism, unde satul era ca în Moromeții, iar despre „sistemul de valori” este suficient să spun că analfabetismul era atunci de 80%.
Cât privește realitatea din „Moromeții” nu am a o contesta, dar nu corespunde cu a mea. Noi, cei 5 frați, nu am vândut oile părinților. E drept că eram generația de după Marin Preda, dar toți 5 am putut urma liceul la zeci de kilometri distanță, cu internat gratuit și chiar masă la cantină, nu cu certificat de pauperitate, dar pe „venituri minime”, din 3 pogoane de pământ. Am urmat apoi fiecare câte o facultate. Firește, cu bursă, fără taxe și fără ca părinții să vândă pământul. Fratele cel mare a fost mai întâi învățător în sat, apoi, după stagiul militar, a urmat facultatea, iar, după un timp, preda cursul de calculatoare la Școala de Partid, unde se perfecționau directorii de întreprinderi. Sora mea a revenit în sat ca profesoară de matematică, iar eu am urmat Electrotehnica, și am putut participa la electrificarea satului. Pentru surorile mai mici, a fost ceva mai ușor.
Dar, deocamdată, nu se poate vorbi despre aceste lucruri.
Mirodoni, Cinemagia
21 noiembrie 2018
HOROSCOP 26 nov - 3 dec
Foto, arhivă personală
Doamna Sistermorphine la datorie cu Horoscopul săptămânii viitoare.
LEU - Conjucții perfecte, Pluto așa, Venus așa și pe dincolo. Deci o după amiază de primăvară obișnuită până joi, 29 dec. Invitație la masă. Se iscă un vânt în musaca, mare atenție.
SĂGETĂTOR - Zodie care-și pierde din interes. Va fi scoasă de guvernul Dăncilă. Cei născuți în Săgetător vor fi trecuți la Fecioară.
BALANȚĂ - Săniușul s-a deschis, pârtia e liberă. De ea se va ocupa Primăria Capitalei, care va întrerupe, cu aceste ocazii, traficul de pe DN1.
PEȘTI - E momentul să scrieți poezia vieții. Poate marți, 27 dec, până-n ora 13. În ea trebuie să fie vorba de o batistă plină cu lacrimi și bani. Declarați banii.
NICOVALĂ - Zodie introdusă de guvernul României. Este vorba de cum bați cu ciocanul și iese un căcat care se pune pe clanță. Până vineri, 30 dec.
Cam atât pentru săptămâna viitoare.
D.
15 noiembrie 2018
Bazaconii
Oamenii nesănătoşi la cap sau proşti sunt, de obicei, fanatici ai unui stil de viaţă sănătos, deștept.
Infractorii şi asasinii ocazionali de la noi sunt deosebit de inculţi. Puştii din Călăraşi, ăia cu triplul asasinat, erau comnvinşi că cu maşina victimelor ajung în Germania. Apoi, mai vedeau ei. Băieţii ăia din Bolintin Vale, cei cu butelia şi bancomatul, n-aveau habar de cum se împrăştie gazul dintr-o butelie şi cum de ia foc. Lipsă totală de cultură infracțională. Tineri lipsiți de lecturi de specialitate.
Eterna Ecaterina Andronescu din nou ministru. Dacă UE ne va impune un minister al vinului, ce facem? Păi tot pe dânsa o punem. Dar dacă, un minister al mașinilor de spălat? Sanchi, dânsa s-a certat rău în partid acum ceva timp. A criticat, a dat cu dojana în Dragnea. Noi nu credem. Știrile astea politice de mare vânzoleală sunt făcute special să credem că ăștia de la putere sau opoziție au vreo treabă cu noi.
Finlanda vrea președinția UE în locul nostru. E prea târziu. Dna Ecaterina Andronescu e gata să candideze la ceva important în Finlanda și va câștiga.
Serena Williams femeia anului 2018 pentru revista GQ. La bărbați a ieșit tot un negru. Ăsta-i trendul, așa că și la noi, în 2019, vor ieși europarlamentari și președinte negri.
Iohannis haihui prin Londra.
Vedem Țapinarii, lungmetraj de Ioan Cărmăzan. După aproape 4o de ani. 50? Filmul nu rezistă timpului. N-are nici scenariu, nici muzică, nici nimic. Doar o nuntă a la Cărmăzan. Nu mai țiu minte cum mi-a plăcut atunci.
Nu știm de ce este umflat Radu Paraschivescu. Deși omul este creditat ca tata lu umoru, omul n-are pic.
Gala Elle Style Awards 2018. Niște vedete autohtone își pun pe ele țoale peste țoale doar doar de-or semăna cu Lady Gaga sau Madonna. Păi, nu-i așa. Nu țoalele fac diferența, ci talentul.
Ar trebui să avem o discuție despre MCV-ul nostru. De ce?
Noi știm cine a pus căcat pe clanță, dar nu spunem.
D.
Infractorii şi asasinii ocazionali de la noi sunt deosebit de inculţi. Puştii din Călăraşi, ăia cu triplul asasinat, erau comnvinşi că cu maşina victimelor ajung în Germania. Apoi, mai vedeau ei. Băieţii ăia din Bolintin Vale, cei cu butelia şi bancomatul, n-aveau habar de cum se împrăştie gazul dintr-o butelie şi cum de ia foc. Lipsă totală de cultură infracțională. Tineri lipsiți de lecturi de specialitate.
Eterna Ecaterina Andronescu din nou ministru. Dacă UE ne va impune un minister al vinului, ce facem? Păi tot pe dânsa o punem. Dar dacă, un minister al mașinilor de spălat? Sanchi, dânsa s-a certat rău în partid acum ceva timp. A criticat, a dat cu dojana în Dragnea. Noi nu credem. Știrile astea politice de mare vânzoleală sunt făcute special să credem că ăștia de la putere sau opoziție au vreo treabă cu noi.
Finlanda vrea președinția UE în locul nostru. E prea târziu. Dna Ecaterina Andronescu e gata să candideze la ceva important în Finlanda și va câștiga.
Serena Williams femeia anului 2018 pentru revista GQ. La bărbați a ieșit tot un negru. Ăsta-i trendul, așa că și la noi, în 2019, vor ieși europarlamentari și președinte negri.
Iohannis haihui prin Londra.
Vedem Țapinarii, lungmetraj de Ioan Cărmăzan. După aproape 4o de ani. 50? Filmul nu rezistă timpului. N-are nici scenariu, nici muzică, nici nimic. Doar o nuntă a la Cărmăzan. Nu mai țiu minte cum mi-a plăcut atunci.
Nu știm de ce este umflat Radu Paraschivescu. Deși omul este creditat ca tata lu umoru, omul n-are pic.
Gala Elle Style Awards 2018. Niște vedete autohtone își pun pe ele țoale peste țoale doar doar de-or semăna cu Lady Gaga sau Madonna. Păi, nu-i așa. Nu țoalele fac diferența, ci talentul.
Ar trebui să avem o discuție despre MCV-ul nostru. De ce?
Noi știm cine a pus căcat pe clanță, dar nu spunem.
D.
14 noiembrie 2018
Curcubeul iubirii
Foto, arhiva E.M.
Doamna Roxana Partid, în imagine, umblă în fiecare zi vopsită galben. Îi place culoarea. Mănâncă numai gutui din cele mai galbene. Mere la fel. Rochiile ei sunt toate galbene. Scrie galben, citeşte galben. Asta, ultima, nu ştim cum o face. Din când în când răspunde la un telefon galben la care vorbeşte cu iubitul ei, un bărbat galben: Iubitule, te iubesc galben!
Pisica lor, un motan galben cu dinţii roşii, câinele lor, unul galben cu jiletcă neagră, un papagal galben care are coada stricată, deci animalele şi păsările din bătătură se uită galben la un televizor galben cu pete verzi. De bucurie, Roxana Partid a început să alerge după soţul ei galben. Aşa, din dragoste. Atunci papagalul a zis: iată un curcubeu galben. Atunci câinele a zis, ce curcubeu al iubirii fac ăştia. Pentru că culorile de pe ei, negru, galben, roşu, cutare, în alergătura asta, asta făcea să se vadă. Până şi motanul a zis: bă, ce curcubeu. E al iubirii, fraţilor.
Anii au trecut. Roxana Partid şi soţul ei galben au îmbătrânit. El a murit primul. Ea a editat Jurnalul Galben pe care-l ţinea. Care Jurnal începea aşa: Aveam, în casă, o ladă cu arsenic galben. Arsenicul i l-am dat omului meu, lada, că era din lemn, am expediat-o în pădurile din Judeţul Argeş că s-o planteze ăia în locul pădurilor tăiate ilegal. Omul meu a murit fără să se bucure de puieţii de ladă pe care îi vindeam. Erau puieţi oe care scria CURCUBEUL IUBIRII.
D.
11 noiembrie 2018
SECRETUL FERICIRII, regia Vlad Zamfirescu
La Cinema(teca) Eforie standardele sunt mai ridicate, minimum 6 spectatori, nu 2 ca la Europa. Când am ajuns, începuse vânzarea biletelor, semn că baremul fusese atins. Printre cei care se îndreptau spre intrarea în sală era și o persoană între două vârste și două sexe, judecând după costumație și coafură. Avea în spate un rucsac supraetajat și două genți voluminoase în mâini. În sală, s-a așezat pe 3 scaune și a început să înfulece tacticos dintr-un sandvici cu de toate. Înainte de a se stinge lumina, a mai intrat un tânăr, foarte tânăr, dar stingher. Era prima zi de proiecție a noului film, „Secretul fericirii”, debutul regizoral al actorului Vlad Zamfirescu, pe care mulți îl cunosc de la tv, serialul „Inimă de țigan”.
Nu titlul de secol XIX m-a atras, ci m-a împins preocuparea mea de a vedea toate filmele românești, și de a și scrie despre ele, în condițiile în care criticii profesioniști practic nu se mai ocupă de această categorie de filme. Excepție, cazul celor premiate în afară, sau ale prietenilor lor. Despre filmele slabe se jenează să scrie, probabil dintr-o solidarizare de breaslă.
Nu știu care titlu ar fi fost mai potrivit, poate „Secretele prietenilor”, pentru că, oricum, nu este vorba de secretul fericirii, iar între prieteni nu ar trebui să fie secrete, dacă sunt prieteni. Nici cu sinopsisul nu prea sunt de acord, pentru că resursele de fericire nu sunt limitate, și nu e obligatoriu să se bazeze pe nefericirea altora, pentru că fericirea în sine nu există. Dacă filmul mi-ar fi demonstrat aceste lucruri, și n-ar fi rămas doar la nivel de enunțuri pentru a întreține o discuție, atunci mi-aș fi schimbat părerea.
Filmul începe cu o discuție banală între doi bărbați pe o terasă de bloc frumos amenajată, la o oarecare înălțime deasupra orașului. Folosirea unor titluri, pe stil vechi, „insert tipărit”, sau „cartoane”, gen „1.toma și david”, „2.ana și toma”, ne atrage atenția că suntem într-o sală de cinema, iar pe ecran rulează un film, așa că nu trebuie să luăm de bun tot ce vedem și auzim, e o convenție, ca la teatru. Ce m-a deranjat a fost doar lipsa majusculei la numele proprii, modă apărută pe vremea lu’ tovarășu, în generice de film sau copertă de carte, și, iată, și acum considerată o mare găselniță artistică, desigur, în lipsa altora!
Cei doi, adică Toma, interpretat de Vlad Zamfirescu, și David, interpretat de Theo Marton, vorbesc despre fericire. De fapt, mai mult Toma, care vrea să spună cât de fericit este el, și cum are el tot ce-i trebuie. Inclusiv acea terasă de bloc, o soție iubitoare și sexi, Ana, interpretată de Irina Velcescu, și doi copii minunați, cum, de altfel, are și David o soție, care nu apare în film, și două fetițe.
Dar, potrivit teoriei criticului D.I. Suchianu, una din cele 50 de funcții ale cuvântului în film este ascunderea adevărului. Adică, dacă se discută despre fericire și prietenie maximă, înseamnă că ceva nu este în ordine.
Replicile personajelor par adesea că ajung într-o fundătură, dar scenaristul,
Alexandru Popa, găsește contrareplici care ridică tensiunea la un nou nivel, captând permanent atenția spectatorului, ce-i drept, și cu o interpretare actoricească pe măsură. Astfel, se dezvăluie treptat, treptat povestea și, mai ales, caracterul personajelor. Chiar dacă începutul filmului este destul de lejer, pe parcurs, ceva te face să te aștepți la un final contondent.
Rămâne ca spectatorul să analizeze ulterior fiecare personaj, să găsească argumente pro sau contra, justificări sau sentințe, până la urmă, potrivit propriilor lor concepții despre viață și fericire.
Nu am citit romanul cu același titlu al lui Alexandru Popa, și nici ceilalți spectatori nu cred că l-au citit, așa că m-am limitat să comez filmul, dar fără a-l povesti. Desigur, și filmul s-ar fi putut desfășura în cronologia faptelor, dar ar fi rezultat cu totul și cu totul alt film.
La final, l-am întrebat pe tânărul spectator ce vânt l-a adus în sala de cinema, și dacă i-a plăcut filmul. Mi-a spus că este de câteva săptămâni student în București și că în provincie nu prea mai sunt cinematografe. Așa că și-a luat abonament și a văzut deja multe filme la preț redus. Despre „Secretul fericirii” mi-a spus că a fost interesant și mult mai captivant decât „Sieranevada”, care de asemenea se desfășoară într-o singură locație, dar e mult mai lung. De unde rezultă că, în cazul filmelor, lungimea nu contează, ci contează ca spectatorul să fie interesat de ce se întâmplă pe ecran, sau măcar de ce se vorbește pe ecran.
Nu am înțeles, totuși, ce a costat 350 de mii de euro, și de ce a durat 3 ani realizarea filmului.
În rest, așteptăm provincia!
D şi A.S.
Nu titlul de secol XIX m-a atras, ci m-a împins preocuparea mea de a vedea toate filmele românești, și de a și scrie despre ele, în condițiile în care criticii profesioniști practic nu se mai ocupă de această categorie de filme. Excepție, cazul celor premiate în afară, sau ale prietenilor lor. Despre filmele slabe se jenează să scrie, probabil dintr-o solidarizare de breaslă.
Nu știu care titlu ar fi fost mai potrivit, poate „Secretele prietenilor”, pentru că, oricum, nu este vorba de secretul fericirii, iar între prieteni nu ar trebui să fie secrete, dacă sunt prieteni. Nici cu sinopsisul nu prea sunt de acord, pentru că resursele de fericire nu sunt limitate, și nu e obligatoriu să se bazeze pe nefericirea altora, pentru că fericirea în sine nu există. Dacă filmul mi-ar fi demonstrat aceste lucruri, și n-ar fi rămas doar la nivel de enunțuri pentru a întreține o discuție, atunci mi-aș fi schimbat părerea.
Filmul începe cu o discuție banală între doi bărbați pe o terasă de bloc frumos amenajată, la o oarecare înălțime deasupra orașului. Folosirea unor titluri, pe stil vechi, „insert tipărit”, sau „cartoane”, gen „1.toma și david”, „2.ana și toma”, ne atrage atenția că suntem într-o sală de cinema, iar pe ecran rulează un film, așa că nu trebuie să luăm de bun tot ce vedem și auzim, e o convenție, ca la teatru. Ce m-a deranjat a fost doar lipsa majusculei la numele proprii, modă apărută pe vremea lu’ tovarășu, în generice de film sau copertă de carte, și, iată, și acum considerată o mare găselniță artistică, desigur, în lipsa altora!
Cei doi, adică Toma, interpretat de Vlad Zamfirescu, și David, interpretat de Theo Marton, vorbesc despre fericire. De fapt, mai mult Toma, care vrea să spună cât de fericit este el, și cum are el tot ce-i trebuie. Inclusiv acea terasă de bloc, o soție iubitoare și sexi, Ana, interpretată de Irina Velcescu, și doi copii minunați, cum, de altfel, are și David o soție, care nu apare în film, și două fetițe.
Dar, potrivit teoriei criticului D.I. Suchianu, una din cele 50 de funcții ale cuvântului în film este ascunderea adevărului. Adică, dacă se discută despre fericire și prietenie maximă, înseamnă că ceva nu este în ordine.
Replicile personajelor par adesea că ajung într-o fundătură, dar scenaristul,
Alexandru Popa, găsește contrareplici care ridică tensiunea la un nou nivel, captând permanent atenția spectatorului, ce-i drept, și cu o interpretare actoricească pe măsură. Astfel, se dezvăluie treptat, treptat povestea și, mai ales, caracterul personajelor. Chiar dacă începutul filmului este destul de lejer, pe parcurs, ceva te face să te aștepți la un final contondent.
Rămâne ca spectatorul să analizeze ulterior fiecare personaj, să găsească argumente pro sau contra, justificări sau sentințe, până la urmă, potrivit propriilor lor concepții despre viață și fericire.
Nu am citit romanul cu același titlu al lui Alexandru Popa, și nici ceilalți spectatori nu cred că l-au citit, așa că m-am limitat să comez filmul, dar fără a-l povesti. Desigur, și filmul s-ar fi putut desfășura în cronologia faptelor, dar ar fi rezultat cu totul și cu totul alt film.
La final, l-am întrebat pe tânărul spectator ce vânt l-a adus în sala de cinema, și dacă i-a plăcut filmul. Mi-a spus că este de câteva săptămâni student în București și că în provincie nu prea mai sunt cinematografe. Așa că și-a luat abonament și a văzut deja multe filme la preț redus. Despre „Secretul fericirii” mi-a spus că a fost interesant și mult mai captivant decât „Sieranevada”, care de asemenea se desfășoară într-o singură locație, dar e mult mai lung. De unde rezultă că, în cazul filmelor, lungimea nu contează, ci contează ca spectatorul să fie interesat de ce se întâmplă pe ecran, sau măcar de ce se vorbește pe ecran.
Nu am înțeles, totuși, ce a costat 350 de mii de euro, și de ce a durat 3 ani realizarea filmului.
În rest, așteptăm provincia!
D şi A.S.
10 noiembrie 2018
ALICE T, regia Radu Muntean
După părerea mea, titlul unui film reprezintă esența acestuia. Dacă autorul nu reușește să exprime această esență în cuvinte, de preferat cât mai puține, înseamnă că are o problemă.
Romanele care au ca titlu numele personajului principal, cu asta se ocupă, adică povestea cât mai particulară a personajului respectiv. În cazul filmului „Alice T.”, pretențiile regizorului Radu Munteansunt mai mari. Adică nu reprezintă numai povestea adolescentei Alice Tarpan, ci este „portretul unei vârste imposibile”, iar filmul este „un slalom între neputinţă şi răzvrătire” și „se situează în centrul familiei”.
Atunci, de ce filmul se numește „Alice T”? Ca să facem neprincipial o legătură cu „Alice în țara minunilor”, sau „Alice nu mai locuiește aici”?
Scenariul este scris de Radu Muntean, Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu. Trei, Doamne, și n-au găsit un titlu sugestiv!
Să vedem ce spune sinopsisul: „Alice Tarpan are, la cei aproape 17 ani ai săi, o adolescență complicată. Nu e vorba doar de problemele de la școală, sau că nu e sigură cu cine a rămas gravidă, dar mai ales de faptul că mama ei adoptivă a aflat de toate astea”.
Cheia pare să fie „faptul că mama este adoptivă”, adică „vitregă”. Dar asta înseamnă că situația nu este „comună multor familii”.
Dar să vedem ce spune filmul.
Filmul începe cu Alice Torpan, interpretată de Andra Guți, care stă la o masă. În fundal, doi indivizi joacă pingpong, iar imaginea se reflectă în mai multe oglinzi. Alice stă așa minute bune. Adică multe. Apoi se duce la un ghișeu și primește niște bani. Alături se pare că era o sală de fitness. Vedem ocolo un personaj interpretat de actorul Octavian Strunilă care vine spre Alice. Aceasta iese din local. Strunilă nu mai apare până la sfârșit. Și nici după aceea, pentru că nici la „distribuție” nu l-am găsit. Probabil făcea parte din alt film.
Acasă la Alice începe filmu’. Mama, Bogdana, ce nume!, interpretată de Mihaela Sîrbu, tocmai i-a confiscat mobilul, pentru că descoperise un schimb de mesaje din care se putea înțelege că Alice este însărcinată.
Spectatorul care nu a citit sinopsisul nu știe că mama este vitregă, așa că va considera scena respectivă absolut... firească. Adică o mamă autoritară, care nu reușește să comunice cu fiica ei, și o adolescentă „imprevizibilă, complet lipsită de repere”. Scena este extrem de lungă și... previzibilă, iar regizorul intră cu bocancii în intimitatea relației mamă - fiică, nu „explorează cu sensibilitate dificultățile adolescenței și sarcina ingrată de a fi mamă”, cum apreciază un cronicar.
Scena este luată din realitate, dacă nu punem la socoteală tendința de generalizare, numai că nu este valabilă și într-un caz de adopție, unde lucrurile stau cu totul diferit. Părinții adoptivi au tendința de protecție exagerată, care poate duce la rezultate contrare așteptărilor, iar copilul adoptat poate fi copleșit de sentimentul dezrădăcinării, dar acestea nu fac parte din filmul lui Radu Muntean, din păcate!
Tatăl adoptiv, interpretat de Bogdan Dumitrache, este un personaj rece, contrar firescului, lipsit de abilitate, ba chiar ostil, în lipsa unor argumente justificative ale realizatorilor. Așa că Radu Muntean și coscenariștii săi amestecă lucrurile inutil, inabil și ineficient.
Situația se lămurește: fata recunoaște că este însărcinată, dar vrea să păstreze copilul. Fără argumente, doar ca să nu fie ca în alte filme și să fie contra mamei ei. Merg împreună la ginecolog și văd pe monitor fătul, cu mânuțe, cu piciorușe, viu!
Bogdana, ce nume, este copleșită, așa că nu mai susține avortul. Ea nu a putut avea copii și a fost nevoită să înfieze o fetiță. Cel puțin aceasta este explicația verbală a lui Radu Muntean. Nu înțeleg de ce, până aici, Bogdana s-a purtat... ca o mamă naturală!
Vin rudele, unchii, bunicii, vecinii și o felicită pe viitoarea mămică, totul într-o scenă prelungă, realizată în stil modern, ceva gen varză cu jumări, ireală, dar utilă, după părerea realizatorilor, pentru o posibilă răsturnare de situație. Urmează vizita la școală a viitoarei bunici, unde îi pune pe toți la zid, de la profesor de serviciu, interpretat, n-am înțeles de ce, de Teo Corban nebărbierit, până la directoare, scăpând doar diriginta, care nu era la școală în acel moment. Se încheie un pact, potrivit căruia toți profesorii și elevii erau puși la curent, adică băgați în priză, iar „fata” putea pleca din școală când i se scula ei. Scuzați!
Numai că „fata” ia niște pastile și se duce la o prietenă să facă întrerupere de sarcină. Dar se lasă cu o puternică hemoragie, încât, luată prin surprindere, pătează canapeaua din sufragerie. Tocmai atunci, vine și tatăl fetei acasă, la ideea unuia dintre scenariști, pentru a mări „tensiunea”, iar fetele intră în panică. Nejustificat, însă, după părerea mea, pentru că așa ceva se putea întâmpla oricând, în situație de... ciclu. Trec minute bune, adică multe, din film, și tatăl pleacă.
Scena forte se consumă în cadă, unde Alice spală cu dușul sângele abundent cu cheaguri provenit de la hemoragie. Asta, cu frenezie din partea interpretei Andra Guţi, dar tacticos din partea directorului de imagine, respectiv cu plan întreg, prim-plan, gros-plan și plan-detaliu. Mai ales detaliu!
Astfel, regizorul Radu Muntean speră să rămână în istoria cinematografiei cu o hemoragie vaginală explicită, ca să fie în rândul confraților săi cu „te fut în gură”, o ejaculare în detaliu, sau o defecație patologică. Debutanții care vin din urmă mai au constipația și diareea în filmul românesc.
Aș fi folosit „puncte-puncte”, dacă cineaștii ar fi folosit „bip” sau mască.
Ca să-i rămână spectatorului definitiv întipărit în memorie momentul, Alice se duce la un prieten și stă la fereastră, urcându-se cu fundul pe o masă. Când acesta vine acasă, tocmai constată că i-a umplut masa de..., mă-nțelegeți...
Acum, nu ne putem pune cu talentul și creativitatea artistică a unui regizor, și scenarist în același timp, plus două ajutoare de nădejde la scenariu, dar se vede că nu a trecut prin așa ceva, nu are „expertiză”, cum e la modă acum o expresie, deși aceasta nu înseamnă experiență. Ar fi trebuit să aibă un consultant de sex opus, care să-i spună că o întrerupere de sarcină nu e chiar așa de simplă, oricât de idiot ar fi personajul. Apoi, inevitabil, intră în panică, după așa o pierdere de sânge. Intervine anemia, urmată de amețeli, vomă, caracteristice unei sarcini, nu mai e loc de glume și ironii. Disconfortul fizic trebuie să fie evident, ca să-l preceadă pe cel psihic.
Dar Alice n-are niciun stres, pleacă la mare, deși filmul practic se încheia aici. Probabil mai aveau ceva buget, și producătorul, Multi Media Est, Les Film de l’apres-Midi, s-a gândit să ofere echipei o minivacanță pe litoral. Aici mai cooptează câțiva actori, printre care Șerban Pavlu, care are permanent vulgaritățile la el. Astfel, filmul nostru mai continuă inutil vreo 20 de minute, în care Alice încearcă să înalțe un zmeu, ajutată pe la spate de un băiat simpatic, dar, se pare, căsătorit, și se alege cu o julitură la genunchi. Fata!
Urmează o a doua înfățișare la ginecolog. Cum era de așteptat, pe monitor nu mai apare copilul. Fata începe să plângă, în timp ce mama ei și doctorița ies din cadru, la indicațiile regizorului. Fata plânge vreo 15 minute în timp real, până la minutul 105, când se termină filmul.
Rămâne ca posteritatea să afle de ce plângea fata.
D şi JK.
Romanele care au ca titlu numele personajului principal, cu asta se ocupă, adică povestea cât mai particulară a personajului respectiv. În cazul filmului „Alice T.”, pretențiile regizorului Radu Munteansunt mai mari. Adică nu reprezintă numai povestea adolescentei Alice Tarpan, ci este „portretul unei vârste imposibile”, iar filmul este „un slalom între neputinţă şi răzvrătire” și „se situează în centrul familiei”.
Atunci, de ce filmul se numește „Alice T”? Ca să facem neprincipial o legătură cu „Alice în țara minunilor”, sau „Alice nu mai locuiește aici”?
Scenariul este scris de Radu Muntean, Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu. Trei, Doamne, și n-au găsit un titlu sugestiv!
Să vedem ce spune sinopsisul: „Alice Tarpan are, la cei aproape 17 ani ai săi, o adolescență complicată. Nu e vorba doar de problemele de la școală, sau că nu e sigură cu cine a rămas gravidă, dar mai ales de faptul că mama ei adoptivă a aflat de toate astea”.
Cheia pare să fie „faptul că mama este adoptivă”, adică „vitregă”. Dar asta înseamnă că situația nu este „comună multor familii”.
Dar să vedem ce spune filmul.
Filmul începe cu Alice Torpan, interpretată de Andra Guți, care stă la o masă. În fundal, doi indivizi joacă pingpong, iar imaginea se reflectă în mai multe oglinzi. Alice stă așa minute bune. Adică multe. Apoi se duce la un ghișeu și primește niște bani. Alături se pare că era o sală de fitness. Vedem ocolo un personaj interpretat de actorul Octavian Strunilă care vine spre Alice. Aceasta iese din local. Strunilă nu mai apare până la sfârșit. Și nici după aceea, pentru că nici la „distribuție” nu l-am găsit. Probabil făcea parte din alt film.
Acasă la Alice începe filmu’. Mama, Bogdana, ce nume!, interpretată de Mihaela Sîrbu, tocmai i-a confiscat mobilul, pentru că descoperise un schimb de mesaje din care se putea înțelege că Alice este însărcinată.
Spectatorul care nu a citit sinopsisul nu știe că mama este vitregă, așa că va considera scena respectivă absolut... firească. Adică o mamă autoritară, care nu reușește să comunice cu fiica ei, și o adolescentă „imprevizibilă, complet lipsită de repere”. Scena este extrem de lungă și... previzibilă, iar regizorul intră cu bocancii în intimitatea relației mamă - fiică, nu „explorează cu sensibilitate dificultățile adolescenței și sarcina ingrată de a fi mamă”, cum apreciază un cronicar.
Scena este luată din realitate, dacă nu punem la socoteală tendința de generalizare, numai că nu este valabilă și într-un caz de adopție, unde lucrurile stau cu totul diferit. Părinții adoptivi au tendința de protecție exagerată, care poate duce la rezultate contrare așteptărilor, iar copilul adoptat poate fi copleșit de sentimentul dezrădăcinării, dar acestea nu fac parte din filmul lui Radu Muntean, din păcate!
Tatăl adoptiv, interpretat de Bogdan Dumitrache, este un personaj rece, contrar firescului, lipsit de abilitate, ba chiar ostil, în lipsa unor argumente justificative ale realizatorilor. Așa că Radu Muntean și coscenariștii săi amestecă lucrurile inutil, inabil și ineficient.
Situația se lămurește: fata recunoaște că este însărcinată, dar vrea să păstreze copilul. Fără argumente, doar ca să nu fie ca în alte filme și să fie contra mamei ei. Merg împreună la ginecolog și văd pe monitor fătul, cu mânuțe, cu piciorușe, viu!
Bogdana, ce nume, este copleșită, așa că nu mai susține avortul. Ea nu a putut avea copii și a fost nevoită să înfieze o fetiță. Cel puțin aceasta este explicația verbală a lui Radu Muntean. Nu înțeleg de ce, până aici, Bogdana s-a purtat... ca o mamă naturală!
Vin rudele, unchii, bunicii, vecinii și o felicită pe viitoarea mămică, totul într-o scenă prelungă, realizată în stil modern, ceva gen varză cu jumări, ireală, dar utilă, după părerea realizatorilor, pentru o posibilă răsturnare de situație. Urmează vizita la școală a viitoarei bunici, unde îi pune pe toți la zid, de la profesor de serviciu, interpretat, n-am înțeles de ce, de Teo Corban nebărbierit, până la directoare, scăpând doar diriginta, care nu era la școală în acel moment. Se încheie un pact, potrivit căruia toți profesorii și elevii erau puși la curent, adică băgați în priză, iar „fata” putea pleca din școală când i se scula ei. Scuzați!
Numai că „fata” ia niște pastile și se duce la o prietenă să facă întrerupere de sarcină. Dar se lasă cu o puternică hemoragie, încât, luată prin surprindere, pătează canapeaua din sufragerie. Tocmai atunci, vine și tatăl fetei acasă, la ideea unuia dintre scenariști, pentru a mări „tensiunea”, iar fetele intră în panică. Nejustificat, însă, după părerea mea, pentru că așa ceva se putea întâmpla oricând, în situație de... ciclu. Trec minute bune, adică multe, din film, și tatăl pleacă.
Scena forte se consumă în cadă, unde Alice spală cu dușul sângele abundent cu cheaguri provenit de la hemoragie. Asta, cu frenezie din partea interpretei Andra Guţi, dar tacticos din partea directorului de imagine, respectiv cu plan întreg, prim-plan, gros-plan și plan-detaliu. Mai ales detaliu!
Astfel, regizorul Radu Muntean speră să rămână în istoria cinematografiei cu o hemoragie vaginală explicită, ca să fie în rândul confraților săi cu „te fut în gură”, o ejaculare în detaliu, sau o defecație patologică. Debutanții care vin din urmă mai au constipația și diareea în filmul românesc.
Aș fi folosit „puncte-puncte”, dacă cineaștii ar fi folosit „bip” sau mască.
Ca să-i rămână spectatorului definitiv întipărit în memorie momentul, Alice se duce la un prieten și stă la fereastră, urcându-se cu fundul pe o masă. Când acesta vine acasă, tocmai constată că i-a umplut masa de..., mă-nțelegeți...
Acum, nu ne putem pune cu talentul și creativitatea artistică a unui regizor, și scenarist în același timp, plus două ajutoare de nădejde la scenariu, dar se vede că nu a trecut prin așa ceva, nu are „expertiză”, cum e la modă acum o expresie, deși aceasta nu înseamnă experiență. Ar fi trebuit să aibă un consultant de sex opus, care să-i spună că o întrerupere de sarcină nu e chiar așa de simplă, oricât de idiot ar fi personajul. Apoi, inevitabil, intră în panică, după așa o pierdere de sânge. Intervine anemia, urmată de amețeli, vomă, caracteristice unei sarcini, nu mai e loc de glume și ironii. Disconfortul fizic trebuie să fie evident, ca să-l preceadă pe cel psihic.
Dar Alice n-are niciun stres, pleacă la mare, deși filmul practic se încheia aici. Probabil mai aveau ceva buget, și producătorul, Multi Media Est, Les Film de l’apres-Midi, s-a gândit să ofere echipei o minivacanță pe litoral. Aici mai cooptează câțiva actori, printre care Șerban Pavlu, care are permanent vulgaritățile la el. Astfel, filmul nostru mai continuă inutil vreo 20 de minute, în care Alice încearcă să înalțe un zmeu, ajutată pe la spate de un băiat simpatic, dar, se pare, căsătorit, și se alege cu o julitură la genunchi. Fata!
Urmează o a doua înfățișare la ginecolog. Cum era de așteptat, pe monitor nu mai apare copilul. Fata începe să plângă, în timp ce mama ei și doctorița ies din cadru, la indicațiile regizorului. Fata plânge vreo 15 minute în timp real, până la minutul 105, când se termină filmul.
Rămâne ca posteritatea să afle de ce plângea fata.
D şi JK.
09 noiembrie 2018
Unde nu-i cap, vai de picioare
Foto, arhiva E.M.
Tânăra din imagine, Ioana Indonezia, s-a apucat odinioară să ia meditaţii la fizică. Pas cu pas, până şi-a rupt picioarele. Familia a blestemat cartea, Ioana destinul, prietenii au luat-o şi au dus-o la spitalul de arşi ca să-i pună altele. Aolo, la arşi, se află întotdeauna o rezervă de picioare de lemn rămase de la cei care le aduc arse şi nu le mai pot purta. Dar nu i s-a potrivit niciunul.
Atunci, secretarul de stat Raed Parafat i-a dat un avion cu care s-a dus la un spital din Belgia. Medicul belgian a dus-o la un depozit de lemne, că să-şi aleagă de-acolo. De fapt se îndrăgostise de ea. Aşa că şi-au ales lemne pentru casă. Echipa belgiană Visuri la Cheie le-a făcut un pat din lemn. Elegant. Unde cei doi au făcut patru copii cu picioarele din lemn. Copiii se simţeau bine şi căutau coechipieri pentru o echipă de fotbal. S-au trezit în curând unsprezece. Un antrenor american i-a văzut şi i-a luat peste ocean. Acolo a alcătuit o echipă de săritori de la trambulină. Văzând ce buni sunt, Donald Trump i-a luat şi i-a dus la graniţa cu Mexic. Acolo ei săreau gardul şi-i băteau pe mexicanii care voiau să emigreze în State.
Ioana Indonezia se întoarse la Bucureşti. Medicul belgian în Belgia. Ioana îşi găsi foarte repede alt iubit: un pădurar din munţii Parângului, cu care făcut 60 de copii. Medicul belgian îi adoptă şi se duse cu ei în America. De-atunci, copiii sar gardul de câteva ori pe zi şi bat la mexicani de-i ia mama dracului.
D.
04 noiembrie 2018
BULBUCATA 40
Foto Simona Luciana Pârvu.
Cu Cristina Curelea şi Iancu în maşina de Bulbucata, judeţ Giurgiu. A mea. Domeniul împlineşte 40 de ani de când funcţionează datorită Ioanei Crăciunescu şi este petrecere. Mare. Cu un foc care se va vedea din Mihăileşti. Intrăm în curte şi ne întâmpină Sencovici cu care discutăm despre Dino Buzzati şi fasolea care va urma. Apoi de Groşan care cânta la violoncel despre fasolea care va urma. Fasole cu ciolan. Ioana e veselă. Flori, vinete, chestii. Au trecut 40, vor mai trece 40 şi ne vom simţi mereu tineri, veseli, sănătoşi. Victor Sălăjean îmi spune ceva despre un film şi în loc să pomenească de faolea cu ciolan care va urma zice ceva de salata de boeuf a Fănicăi. Tudor Potra bea în linişte salată de boeuf, aşa că fasolea a trecut pe locul doi. Apoi, Colivie, Alex Săsăran, Andra Ţicărău, Corina, Mihai, Mara, Simona, Repan, un băiat şi trei fete care aşteptau fasolea.
Şi Caliu, trio Caliu, care ne-a cântat voiniceşte vreo trei ore. O oală s-a umplut de bani pentru ei. Sau nu. Îi amintesc lui Caliu că am fost cu Saizescu la el acasă, la Clejani, să încercăm un film cu ţiganii lui Johnny Depp cum erau numiţi. Cum să nu-mi amintesc, domnul Boc, cum să nu. Mai aveţi puţin şi ajungeţi din nou ministru, domnul Boc. Era glumeţ, am crezut că nu vorbeşte cu mine deşi mă ţinea de mână şi mă pipăia ca să vadă dacă am ceas.
Fasolea a fost excelentă. Cu boabe mari, cu oase, ciolan, struguri, mere şi pere, pisici din toate curţile adunate şi iar boabe mari, boabe mici pe săturatelea.
Noi am plecat devreme. Petrecerea continuă şi acum. La mulţi ani Ioana, la mulţi ani, Bulbucata!
D.
01 noiembrie 2018
O scriitoare la blog
Foto, arhiva E.M.
Eu, cea din imagine, aş vrea să devin scriitoare ca Nora Iuga, chiar mai bună ca ea, ca Sadoveanu, ca Agatha Cristie şi aşa mai departe. Aşa că prima încercare de proză o fac aici la blogul prietenilor mei Aida şi Denis.
Era vară, era cald, vremea era ca o gutuie şi io trebuia să-mi vopsesc maşina. Din nou. A venit vopsitorul, a scos o gumă, a şters vechea vopsea şi s-a apucat să deseneze pe maşină, cu guma, diverse animale, flori, lemne, o hidrocentrală, un urs, un papagal. Papagalul mi-a intrat în cameră şi mi-a zis: Io sunt regele papagalilor şi-ţi îndeplineesc o singură dorinţă. I-am spus: îl iubesc pe vopsitorul de maşini, pe ăsta din faţa casei. Papagalul a scos un suntet eolian de papagal şi vopsitorul s-a instalat la mine în living. Şi el mă iubea.
Am plecat apoi în Ontario şi Făgăraş, în Londra şi Zimnicea tot cu guma după noi. Desenam ce desenam, apărea papagalul, îndeplinea câte o dorinţă şi noi ne umpleam de bani. Aşa au trecut anii, aşa s-au terminat gumele. Ţiu minte că eram într-o margine a Vienei şi ne întrebam ce să facem. Şi-atunci lui i-a venit ideea să se transforme în papagal care îndeplineşte o dorinţă. Aşa a fost. Ne-am plimbat prin lume, ne-am umplut iar de bani.
Într-o zi, o papagaliţă de prin Arad i-a eerut să se culce cu ea. M-am supărat. Am scos un iatagan, le-am tăiat aripile şi lui şi ei, şi i-am îngropat undeva prin Paris, că la păsări nu contează.
Aşa s-a terminat povestea mea de dragoste, că acum aştept alt vopsitor la maşina mea care zace de-atunci de când vremea era ca o gutuie.
D.
30 octombrie 2018
A Star is Born
Foto, arhiva E.M.
Lady Gaga a bătut la uşă şi io aveam o cămaşă roşie, Tina Cumva nici atât. Era soare pe cer, erau cireşe. Odată cu Lady Gaga în bucătăria noastră a intrat şi un bărbat, unul Bradley Cooper, care s-a apucat să roadă frigiderul. O făcea cântând. Că ce facem în seara asta? Nu venim la film? La care. Păi, la ăla al lui Dobriţoiu. Chipurile făceau mişto. Adică în filmul lui Dobriţoiu, filmat într-un balcon, trei tineri, o fată şi doi băieţi, doi din ei căsătoriţi, îşi puneau problema că cum să şi-i tragă în trei, iar pe chestia asta filmul era prezentat drept psihologic, de draoste, ceva nemaivăzut. O prostie.
N-am dus cu Lady Gaga la A Star is Born în care chiar juca alături de Bradley. E povestea aia de dragoste când intri într-un bar şi ştii că femeia aia în albastru din capătul tejghelei, puţin beată, va fi a ta pentru tot restul vieţii. Cumva ştii asta. Simţi. Şi chestia e reciprocă. Urmează dialoguri simple, frumoase, umane, un cântec într-o parcare goală, un pat tăvălit cu migală, un sărut, o privire.
Se cântă mult şi bine, Lady Gaga surprinzătoare ca actriţă, se iau droguri, ea ajunge laureată Grammy. O ascensiune frumoasă datorată în parte iubitului ei, cu care, într-un final, se mărită. Cam atât. Un film de văzut, meserie.
Apoi, ne-am întors la noi în bucătărie. Lady Gaga şi-a scos uriaşa pălărie şi pe jos s-au revărsat numai flori. De toate felurile. Da, de toate felurile.
D.
Revenire la ELIDA
Familia Hrişcu Badea este de fapt familia Hriscu Badea, fără ş. Deci Hriscu Badea este proprietarul TEATRULUI DIN MANSARDĂ.
Greşeala îmi aparţine.
Florin Antoniu, regizor la Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu este de fapt nu numai autorul textului ELIDA, ci şi regizorul spectacolului şi ilustratorul muzical.
Bun.
D.D.
Greşeala îmi aparţine.
Florin Antoniu, regizor la Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu este de fapt nu numai autorul textului ELIDA, ci şi regizorul spectacolului şi ilustratorul muzical.
Bun.
D.D.
29 octombrie 2018
Tot ELIDA
Revenim:
Spectacolul ELIDA este produs de firma TEATRUL DIN MANSARDĂ, coordonată de Delia Hrişcu Badea şi Cristian Hrişcu Badea. Teatru care îşi propune, pe viitor, spectacole de calitate în locaţia SHOT Club: muzică, teatru, film, seri de dans şi aşa mai departe. Se ajunge cu maşina 105 sau maşina privată. Parcare suficient de mare. Clubul are restaurant, bar, grădină. Ce chestii!!
D.D.
Spectacolul ELIDA este produs de firma TEATRUL DIN MANSARDĂ, coordonată de Delia Hrişcu Badea şi Cristian Hrişcu Badea. Teatru care îşi propune, pe viitor, spectacole de calitate în locaţia SHOT Club: muzică, teatru, film, seri de dans şi aşa mai departe. Se ajunge cu maşina 105 sau maşina privată. Parcare suficient de mare. Clubul are restaurant, bar, grădină. Ce chestii!!
D.D.
ELIDA
Foto, arhiva Deliei Hrişcu Badea
Într-un club elegant, SHOT, din campusul la fel de elegant al Agronomiei, vedem piesa de teatru ELIDA, un one-woman show în interpretarea actriţei Delia Hrişcu Badea pe un text de Florin Antoniu. Ia să vedem:
Elida este o actriţă trecută de prima tinereţe care încă mai visează să joace Ofelia. Pentru ea, personajul hamletian este sumum de actorie şi talent ce-l poate da pe scena pe care a cam îmbătrânit. Mai are încă speranţe. Cum speranţa nu este o strategie de viaţă, Elida se înscrie în Asociaţia Artiştilor Anonimi, A.A.A., care, în totalitatea ei este oglinda neîmplinirii în viaţa teatrală. Aici, Elida îşi rememorează cariera în roluri de compoziţie care sunt mici bijuterii ale spectacolului: de la comedie la dramă, de la tăcere la strigăt, de la zâmbet la cântec Delia Hrişcu Badea ne dă fiori, ne face să privim în noi înşine cu ochi sentimentali, tandri, amintindu-ne că şi noi am fost pe fundul prăpastiei şi că singurul drum de ieşire a fost în sus.
Delia Hrişcu Badea îşi propune, datorită şi lui Florin Antoniu, să exploreze zone profund emoţionale, să apese inteligent anumite butoane la care reacţia publicului nu se lasă aşteptată, să atingă acel fond sensibil care nu poate rămâne fără ecou în sufletul nostru.
Spectacolul construit de Florin Antoniu şi asumat de Delia Hrişcu Badea este ca o confesiune în timp real. Actriţa lucreză mult tocmai pe forţa poveştii, lăsându-se în voia ei cu un fel de patimă intenţionat amplificată. Dovedind un acut simţ al realităţii, Delia Hrişcu Badea deşiră inefabilul feminin focalizând atenţia asupra unui suflet intinat pentru care a juca echivalează cu a te strecura printre legile vieţii ca printre nişte curbe nevăzute.
ELIDA este o piesă despre regrete şi neîmpliniri, o piesă modernă pentru care mulţumim celor doi protagonişti: Elida, actriţa Delia Hrişcu Badea şi Florin Antoniu, scenaristul poveştii. Producător, Cristian Hrişcu Badea.
De menţionat excelenta degustare de vinuri Panciu organizată de amfitrionii clubului SHOT. Tre' să mai mergem.
Denis Dinulescu
28 octombrie 2018
24 octombrie 2018
Câinele andaluz
Foto, arhiva E.M.
Câinele andaluz devenise mărolog internaţional. Renumit. Gusta mărul şi zicea pe loc dacă e stricat, amar, sărat, dulce, cărnos şi aşa mai departe. Avea o carieră strălucită. Cutreiera livezile din toată lumea şi era plin de bani. Numai că într-o zi nu mai dădu niciun diagnostic. Suferise o decepţie în dragoste. Pur şi simplu muşca mărul şi-l arunca. Nimeni n-am mai aflat nimic niciodată de acum vreo zece ani. Îngrijitorul lui, don Pasquale Bătrânu, avu o idee: boala se putea vindeca prin operaţie la o clinică din Viena. Aşa că înfiinţă un cont în care să pună lumea bani, că operaţia era scumpă, ca să redea andaluzului papilele gustative care l-ua făcut celebru.
Cu primii bani, don Pasquale îşi deschise un atelier de cămăşi pe Calea Victoriei din Bucureşti. Cu următorii cumpără multe cărţi de fizică cu care dădea meditaţii turiştilor tot pe Calea Victoriei. Cu mulţi alţii care intrară în cont făcu o pistă de biciclete la margine de Bucureşti pentru paznicii care păzeau bostănăriile, o cale ferată foarte scurtă de vreo 2 metri dar de mare viteză, un pod peste Calea Victoriri şi la final finanţă un Marathon al Păcii cu care fugi în Italia.
În răstimpul ăsta, andaluzul nostru, puse ochii pe o florăreasă tot de pe Calea Victoriri. Una Florica Ben Florica şi începu să-i facă curte. Aşa că sfârşi la Bellu pentru că ţinuse cont de Manole. Generalul Manole Ben Manole.
D.
20 octombrie 2018
Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari - o cacealma de Radu Jude
Îmi tot dau silința să nu merg cu sacul la filmul lăudat, și, cu toate acestea, am fost prins nepregătit pentru un film care a fost recompensat cu Globul de Cristal la Festivalul de la Karlovy Vary, în 2018, desemnat ulterior propunerea României pentru Oscar, la categoria „Cel mai bun film într-o limbă străină”. Nu-i mai redau titlul...
Cu toate acestea, am să mă refer la film ca simplu spectator, n-am să fac politică.
Titlul, nu-l mai redau, ar trebui să reprezinte esența filmului, dar în acest caz pare să fie mai mult o aroganță a scenaristului. Cu ceva mai multă inspirație, putea găsi altul. Nu am găsit nicăieri scris cine este scenaristul, dar pare să fie însuși Radu Jude, regizorul.
În film, pare să fie vorba despre un film, adică despre realizarea unui film care abordează „adevărul” despre Holocaustul românesc: „Exterminare (prin diferite metode) a unei mari părți a populației evreiești” , conform DEX, precum și despre masacrul militar de la Odesa, din 1941.
Astfel, pe platoul de filmare, un muzeu de istorie, cu armament, mașini de război și manechine în uniforme militare, vedem o tânără regizoare, Mariana Marin, interpretată de Ioana Iacob, care vrea să repartizeze roluri unor actori neprofesioniști, plătiți ca figuranți. Pe unul cu barbă vrea să-l facă Marx, pe unul cu chelie, nu-mai-știu-ce, pe altul, mareșalul Antonescu ș.a.m.d! Ba chiar îi pune „să dea probe”. Pe un bărbat mai în vârstă îl pune să mimeze că a luat foc, dar acesta mimează lamentabil, spre disperarea „regizoarei”. Acesta se justifică spunând că nu este actor profesionist, a venit pentru bani, ca urmare, să-i arate „regizoarea” cum se face. Replica acesteia este halucinantă: nici eu nu sunt actriță! Păi, atunci, cum facem?! zic eu.
Mai apare și un personaj important, atât de important, încât cineva îi ține umbrela de ploaie, un clișeu cinematografic foarte uzat! Interpretul este Alexandru Dabija, iar personajul este Movilă. Movilă = Grămadă de obiecte; morman, maldăr. De unde și vorba românească: Prost, făcut grămadă! Numai că acest Movilă nu este deloc prost, ba e foarte cult, vine cu citate veritabile, are cunoștințe vaste de istorie ș.a.m.d. Ca urmare, tindem să credem că este un „consultant de specialitate”, cunoscând tehnicile și tacticile militare. Numai că nu arată și nu se comportă ca un militar, sau fost militar. Nu are o ținută rigidă fizic, ba, dimpotrivă, este foarte lejer, are cămașa scoasă din pantaloni și un limbaj flexibil. Mai târziu ne dăm seama că este un reprezentant al Primăriei Capitalei, un consilier, ceva. Dar nici aici nu se potrivește, fiind mult prea cult, numai dacă nu este o ironie a lui Jude!
Degringolada provine din faptul că, acum, și-un spectator, oricât de mediocru ar putea fi, ca să spun așa, știe că nu faci castingul pe platoul de filmare, se face cu mult timp înainte, de către o echipă specializată, că regizorul trebuie să fie un bun actor, adică să-i poată da explicații interpretului, iar „consultantul de specialitate” este consultat cu mult înaintea începerii filmărilor, nu vine cu idei complet inverse față de ale regizorului, ca să se certe cu acesta pe platou, chiar dacă unele controverse pot să apară.
După vreo 40 de minute ne dăm seama că nu e vorba despre filmarea unui film, ci de repetițiile pentru un „spectacol de stradă” finanțat de Primărie. Se schimbă calimera, dar busuiocul nu se drege! Dacă este vorba de un „proiect” aprobat și finanțat de Primărie, atunci înseamnă că a fost aprobat și un scenariu, sau măcar un „desfășurător”! De ce mai venea „un reprezentant”, care caută cu tot dinadinsul să edulcoreze intențiile regizoarei? Aceasta, atât de tânără și fără experiență, de ce era atât de sigură că ea deține adevărul absolut? Ce motivație avea să-l facă public, și pentru cine? Pentru o adunătură de ocazie, într-un moment unic? Care era acel moment pentru a comemora Holocaustul, respectiv măcelul de la Odesa? Cine și-ar fi permis să finențeze un astfel de proiect, atât de grandios, de costisitor, de efemer și de inutil? Locul de desfășurare, Piața Revoluției și Palatul Regal, nu reprezintă nimic pentru spectatorul român, darămite pentru străini!
Pe parcursul repetițiilor, pe lângă „viziunea” reprezentantului primăriei, regizoarea mai are de înfruntat și mentalitatea unor participanți, convinși că ei dețin, adevărul, pretext didacticist, să nu spun infantil, pentru Radu Jude să arate că, de fapt, părerile sunt împărțite, ceea ce știam deja!
Așa cum „spectacolul de stradă” nu se justifică din punct de vedere financiar și logistic, tot așa și spectacolul cinematografic al lui Radu Jude este o desfășurare inutilă de forțe, pentru a demonstra că românii nu au fost întotdeauna victime, iată, a găsit el un moment în care sunt și călăi. Și care este scopul filmului? Să nu se mai repete? Ce să nu se mai repete?
În film sunt folosiți foarte mulți interpreți, actori profesioniști sau neprofesioniști. Dar nu este clar ce s-a vrut. Fiecare dintre tabere, a rămânilor, a nemților, a rușilor este ireal întocmită. Oameni foarte bătrâni și ciudați pentru a fi soldați. Nu știm dacă este o ironizare a viziunii regizoarei din film, sau o extravaganță a regizorului filmului.
„Spectacolul de stradă” se desfășoară în fața unui public pestriț, dar și a autorităților locale. Numai că nu este onorat de însuși Primarul Capitalei, ci de un viceprimar, în speță, de o persoană de sex feminin, foarte asemănătoare cu Gabriela Firea, actualul Primar. Este vorba de un fel de pudoare a cineastului român față de adevăr. Aici se vede marele dezavantaj al filmului autohton, care nu poate „minți” atât de ușor ca filmul american, pentru că la noi lumea e mică, și și copiii știu că un astfel de spectacol nu a avut loc niciodată în Capitală. Un scenarist adevărat ar fi putut evita astfel de contrafaceri, desigur, cu multă muncă și inspirație, nu compilând de pe Google, sau din alte filme.
Miza „conflictului” dintre regizoarea spectacolului și trimisul Primăriei era prezentarea sau nu a măcelului final asupra evreilor, ajungându-se la un compromis. În final, însă, compromisul este compromis.
Radu Jude, ca mai toți cineaștii români, nu înțelege de ce în sculpturile lui Michelangelo Buonarroti este vorba de artă, iar în prezentarea lui Șerban Pavlu în p...la goală, păros și cu burta fleașcă, nu este. Mai mult decât atât, personajul interpretat de acesta nu are ce căuta în filmul despre care discutăm. Așa cum citirea unor pasaje întregi din cărți nu e cinema, ci doar lungește filmul, ca și personajele sau scenele inutile.
Dar sunt regizori mai mici care nu acceptă sfaturi, așa că nu se mai pune problema lui Radu Jude!
Atât despre film! Restul e politică!
PS: "Spectacolul de stradă", la modă acum, are și el regulile lui, în primul rând, repetabilitatea. Pentru aceasta, "scenografia" trebuie să fie cât mai simplă și "nepericuloasă", nu ca în cazul filmului, incendierea evreilor. Nu poți face o demonstrație riguroasă pornind de la premise false!
________________________________________
M.
Cu toate acestea, am să mă refer la film ca simplu spectator, n-am să fac politică.
Titlul, nu-l mai redau, ar trebui să reprezinte esența filmului, dar în acest caz pare să fie mai mult o aroganță a scenaristului. Cu ceva mai multă inspirație, putea găsi altul. Nu am găsit nicăieri scris cine este scenaristul, dar pare să fie însuși Radu Jude, regizorul.
În film, pare să fie vorba despre un film, adică despre realizarea unui film care abordează „adevărul” despre Holocaustul românesc: „Exterminare (prin diferite metode) a unei mari părți a populației evreiești” , conform DEX, precum și despre masacrul militar de la Odesa, din 1941.
Astfel, pe platoul de filmare, un muzeu de istorie, cu armament, mașini de război și manechine în uniforme militare, vedem o tânără regizoare, Mariana Marin, interpretată de Ioana Iacob, care vrea să repartizeze roluri unor actori neprofesioniști, plătiți ca figuranți. Pe unul cu barbă vrea să-l facă Marx, pe unul cu chelie, nu-mai-știu-ce, pe altul, mareșalul Antonescu ș.a.m.d! Ba chiar îi pune „să dea probe”. Pe un bărbat mai în vârstă îl pune să mimeze că a luat foc, dar acesta mimează lamentabil, spre disperarea „regizoarei”. Acesta se justifică spunând că nu este actor profesionist, a venit pentru bani, ca urmare, să-i arate „regizoarea” cum se face. Replica acesteia este halucinantă: nici eu nu sunt actriță! Păi, atunci, cum facem?! zic eu.
Mai apare și un personaj important, atât de important, încât cineva îi ține umbrela de ploaie, un clișeu cinematografic foarte uzat! Interpretul este Alexandru Dabija, iar personajul este Movilă. Movilă = Grămadă de obiecte; morman, maldăr. De unde și vorba românească: Prost, făcut grămadă! Numai că acest Movilă nu este deloc prost, ba e foarte cult, vine cu citate veritabile, are cunoștințe vaste de istorie ș.a.m.d. Ca urmare, tindem să credem că este un „consultant de specialitate”, cunoscând tehnicile și tacticile militare. Numai că nu arată și nu se comportă ca un militar, sau fost militar. Nu are o ținută rigidă fizic, ba, dimpotrivă, este foarte lejer, are cămașa scoasă din pantaloni și un limbaj flexibil. Mai târziu ne dăm seama că este un reprezentant al Primăriei Capitalei, un consilier, ceva. Dar nici aici nu se potrivește, fiind mult prea cult, numai dacă nu este o ironie a lui Jude!
Degringolada provine din faptul că, acum, și-un spectator, oricât de mediocru ar putea fi, ca să spun așa, știe că nu faci castingul pe platoul de filmare, se face cu mult timp înainte, de către o echipă specializată, că regizorul trebuie să fie un bun actor, adică să-i poată da explicații interpretului, iar „consultantul de specialitate” este consultat cu mult înaintea începerii filmărilor, nu vine cu idei complet inverse față de ale regizorului, ca să se certe cu acesta pe platou, chiar dacă unele controverse pot să apară.
După vreo 40 de minute ne dăm seama că nu e vorba despre filmarea unui film, ci de repetițiile pentru un „spectacol de stradă” finanțat de Primărie. Se schimbă calimera, dar busuiocul nu se drege! Dacă este vorba de un „proiect” aprobat și finanțat de Primărie, atunci înseamnă că a fost aprobat și un scenariu, sau măcar un „desfășurător”! De ce mai venea „un reprezentant”, care caută cu tot dinadinsul să edulcoreze intențiile regizoarei? Aceasta, atât de tânără și fără experiență, de ce era atât de sigură că ea deține adevărul absolut? Ce motivație avea să-l facă public, și pentru cine? Pentru o adunătură de ocazie, într-un moment unic? Care era acel moment pentru a comemora Holocaustul, respectiv măcelul de la Odesa? Cine și-ar fi permis să finențeze un astfel de proiect, atât de grandios, de costisitor, de efemer și de inutil? Locul de desfășurare, Piața Revoluției și Palatul Regal, nu reprezintă nimic pentru spectatorul român, darămite pentru străini!
Pe parcursul repetițiilor, pe lângă „viziunea” reprezentantului primăriei, regizoarea mai are de înfruntat și mentalitatea unor participanți, convinși că ei dețin, adevărul, pretext didacticist, să nu spun infantil, pentru Radu Jude să arate că, de fapt, părerile sunt împărțite, ceea ce știam deja!
Așa cum „spectacolul de stradă” nu se justifică din punct de vedere financiar și logistic, tot așa și spectacolul cinematografic al lui Radu Jude este o desfășurare inutilă de forțe, pentru a demonstra că românii nu au fost întotdeauna victime, iată, a găsit el un moment în care sunt și călăi. Și care este scopul filmului? Să nu se mai repete? Ce să nu se mai repete?
În film sunt folosiți foarte mulți interpreți, actori profesioniști sau neprofesioniști. Dar nu este clar ce s-a vrut. Fiecare dintre tabere, a rămânilor, a nemților, a rușilor este ireal întocmită. Oameni foarte bătrâni și ciudați pentru a fi soldați. Nu știm dacă este o ironizare a viziunii regizoarei din film, sau o extravaganță a regizorului filmului.
„Spectacolul de stradă” se desfășoară în fața unui public pestriț, dar și a autorităților locale. Numai că nu este onorat de însuși Primarul Capitalei, ci de un viceprimar, în speță, de o persoană de sex feminin, foarte asemănătoare cu Gabriela Firea, actualul Primar. Este vorba de un fel de pudoare a cineastului român față de adevăr. Aici se vede marele dezavantaj al filmului autohton, care nu poate „minți” atât de ușor ca filmul american, pentru că la noi lumea e mică, și și copiii știu că un astfel de spectacol nu a avut loc niciodată în Capitală. Un scenarist adevărat ar fi putut evita astfel de contrafaceri, desigur, cu multă muncă și inspirație, nu compilând de pe Google, sau din alte filme.
Miza „conflictului” dintre regizoarea spectacolului și trimisul Primăriei era prezentarea sau nu a măcelului final asupra evreilor, ajungându-se la un compromis. În final, însă, compromisul este compromis.
Radu Jude, ca mai toți cineaștii români, nu înțelege de ce în sculpturile lui Michelangelo Buonarroti este vorba de artă, iar în prezentarea lui Șerban Pavlu în p...la goală, păros și cu burta fleașcă, nu este. Mai mult decât atât, personajul interpretat de acesta nu are ce căuta în filmul despre care discutăm. Așa cum citirea unor pasaje întregi din cărți nu e cinema, ci doar lungește filmul, ca și personajele sau scenele inutile.
Dar sunt regizori mai mici care nu acceptă sfaturi, așa că nu se mai pune problema lui Radu Jude!
Atât despre film! Restul e politică!
PS: "Spectacolul de stradă", la modă acum, are și el regulile lui, în primul rând, repetabilitatea. Pentru aceasta, "scenografia" trebuie să fie cât mai simplă și "nepericuloasă", nu ca în cazul filmului, incendierea evreilor. Nu poți face o demonstrație riguroasă pornind de la premise false!
________________________________________
M.
18 octombrie 2018
Hoaţa
Foto: arhiva E.M.
Hoaţa, vezi foto, intră întotdeauna în orice apartament pe geamul de la bucătărie cu o dexteritate de submarin uşor, din ăla britanic din cărţi. Ia din frigider zacusca şi se aşează la televizor. O mănâncă sincer, credibil deşi are un dinte de fier cu care deschide, când i se împotrivesc, fel de fel de încuietori. Acum la teve este cum se retrage Simona Halep de peste tot. Dintr-un garaj. Dintr-un şifonier. Dintr-un cireş şi de mirare este că rămâne pe locul unu. Hoaţei nu-i place emisiunea. Nu. Schimbă canalul. Acum e vorba de Ţara Lustragiilor Galbeni unde se face un turism bestial. Se duce la frigider şi se vopseşte toată în galben.
În Ţara Lustragiilor Galbeni se face turism doar pentru a lua meditaţii la fizică. E nebunie. Suedezi, americani, englezi, sudanezi vopsiţi în galben merg pe aleila Ţării, cu cărţi de fizică în mână şi învaţă regulile vectorilor şi ale pătratelor mai multor case cu care ar urma să se împroprietărească după această excursi. Hoaţa cumpără o plăcintă galbenă de dovlecei. O ciorbă galbenă. A cafea galbenă în care plutea un ananas. Era okei, era mulţumită. Moment în care văzu o fereastră de bucătărie întredeschisă. Sări peste ea cu dexteritatea unui boxer de categorie uşoară.
Acolo era un congres. Unii strigau Jos Galbenii, alţii chiar asta făceau: se duceau jos şi reveneau. Hoaţa noastră văzu un galben mai de treabă. Mare, înalt cu nasul maro. Cu un parpalac albastru. Era dragoste la prima vedere, îi fu clar. Dar şi lu' parpalacu în fu clar. Făcură nunta. Naş le fu un papagal. Unul Mitică.
D.
15 octombrie 2018
Florăreasa
Foto, arhiva E.M.
Întâi îşi curăţa un măr de coajă. Tăia două felii de brânză. Privea tacticos pe fereastră la curtea plină de flori. Îşi aranja părul şi vorbea cu prima gărgăriţă a zilei: ce faci? Mă duc la Paris, răspunde veselă insecta. Nu numai că era veselă, dar era şi frumoasă şi mergea în Franţa ca să devină model la Dior. Auzise că e casting de gărgăriţe. Îşi lua zborul şi fata noastră termina mărul şi brânza. Se ridica şi se uita pe sms-uri. NU-i scrisese iubitul. Se urcase acum o săptămână pe camionul lui şi a plecat în Turcia zicând ceva. Zice: mă duc să fac bani. Ne putem lua casă după aia, piscină aşa cum vrei. Dar nu mai sunase. Nu mai scrise nimic. L-a căutat şi pe fb şi nimic. L-a căutat printre accidente. L-a căutat peste tot. Mama ei intră în cameră şi zice: Nu-l mai iubi degeaba, e un nătărău. El căuta femei cu fundul mare, deci nu vă puteaţi nici măcar împrieteni. În drumurile tale prin lume ai să găseşti altul. Cu siguranţă. Du-te!
Fata noastră îşi umplu bicicleta de flori şi se duse. O luă spre Paris, auzise că acolo e casting pentru Dior. Ori, la orice casting trebuie flori cu duiumul. Pedala de la Metz pe autostradă. Mirosea a Paris.
D.
11 octombrie 2018
Monica
Foto, arhiva E.M.
Spunea Monica, aia din clasa-ntâia, că profa de rusă vine în bikini la şcoală numai ca să-i arate lu ăla de geografie. E ceva-ntre ei, îşi aruncă zâmbre, îşi dau cu linia peste talie. Mă rog. Şi că ăla de geografie, tot de la Monica, nici nu ştie unde e Kenia aia unde vrem să mergem noi la elefanţi, da, habar n-are, ne duce cu zăhărelul ca ursul din Carpaţi că a văzut el unul la Buşteni, mă rog, şi tot Monica zicea de ăla de fizică care merge pas cu pas pe stradă ca să descopere teorema lui Klaus. N-ai treabă. Pe urmă a zis de aia de mate, că aşa şi pe dincolo, că tot la ăla de geografie se uită, toate se uită la ăla de geografie măcar că nu ştie nici unde e clubul unde fumăm, tu fumezi, nu? şi să ştii că dacă ne luăm după ăla de română vom învăţa Bacovia până la a dânci bătrâneţi, că d-asta e bine să ne lăsăm de şcoală dintr-a doua şi să mergem la Vocea României unde-o să dansăm tura vura. Înţelegi? Nu mai merge cu lacrimi, cu promisiuni la bunica, nu, trebuie procedat ca ăla de sport, pe ce pune mâna duce în cabinetul lui şi aşa mai departe. A mai zis Monica să ne tundem, că nu ne mai primeşte la şcoală aşa. Peste tot. Mâine o să plouă şi Ursul Carpatin al lu boul ăla de geo o să treacă prin şcoală, îţi dai seama? O să miroasă ca toate alea. Dacă n-ar fi Monica asta ce ne-am face? Ieri seară, Monica s-a uitat la serialul Las Fierbinţi. Cu Aspirina aia. P-ormă a văzut Escobar. Îţi dai seama ce salt, ce cultură? A dracului Monica. A dracului. Îi creşte sânii.
Dar tu de unde-o ştii? Păi, eu sunt Monica!
D.
10 octombrie 2018
Fata cu roşii
Foto: Arhiva E.M.
Fata cu roşiile a luat roşiile de la vecin pentru că vecinul o iubeşte şi-o lasă să facă ce vrea şi ce vrea ea de fapt e să facă ceva pentru la iarnă dar şi ea îl iubeşte pe vecin mai ales că sunt de aceeaşi vârstă el e cartograf nu ştiu unde iar ea e bucătăreasă la un hotel de lux undeva pe bulevard şi acum ea decojeşte roşiile le spală şi le face întâi bulion că aşa-i place lui dar nu numai în asta constă iubirea lor roşiile ca roşiile ci constă că au o tandreţe a lor o delicateţe îşi scriu de exemplu când sunt departe bunăoară el a fost în Ţara Japonezilor verzi şi i-a scris de acolo într-o japoneză verde de ţi-e mai mare dragul că reieşea un te iubesc cât toată Japonia aia care şi aşa e mică iar ea i-a scris din Ţara Lăcustelor Vişinii cu o culoare vişinie pe hârtie din care reieşea că şi io te iubesc deci iubirea lor era aşa de profundă şi adevărată că ce conta un lighean de roşii într-o după amiază caldă de toamnă. Da, ce conta?
D.
09 octombrie 2018
Foto: Arhiva E.M.
Au năvălit peste mine diverse creaturi. După referendum. Una torcea cafea, alta ciorapi. Că, ziceau, Henric al VIII lea a obţinut şase neveste cu cuţitul. Nu ca Tăriceanu cântând macarale. În zori de zi.
Apoi, am ieşit la terasă cu fetele. La Grin. La Green Hours. Şi am stabilit ca lansarea volumui Pista de Popice să aibă loc aici pe 18 oct. Va fi acolo şi o pistă de popice şi vom juca, şi vom citi, poate vom bea, poate ne vom iubi, poate, poate.
D
04 octombrie 2018
Bazaconii
Foto: Arhiva privata E.M.
Capitanul de cursa lunga Nemo Scalp scruteaza acum orizontul cu binoclul sau imens. In fata nimic. Pe laterale nimic. In spate o balena uriasa astupa orizontul. Balena e vesela, bate mingia in apa. Da din coada. Deschide gura si-i spune lui Nemo: batrane, hai sa ne jucam. Si-ncep amandoi o partida de fotbal. Nemo dribleaza, Balena dribleaza. Se dau doua goluri. Meciul e in desfasurare.
Cainele antitanc Georgescu sta pe piciorul stapanului. Vezi foto. El spune: Stapane, in curtea vecina a aparut o catea superba. Lasa-ma sa sar gardul. Ti-o aduc de nevasta. Tie sau mie si-ti mai aduc si doua imparatii din lumea larga, aia Rosie si aia Galbena. Aia galbena ce face? Nimic. Aia rosie ce face? Nimic. Bun asa. Du-te. Cainele sare gardul. Cateaua manca doua seminte. Se sperie tare de aparitie si-l impusca pe Georgescu in cap.
Profa de franceza Lulu Marinescu paste iarba alaturi de elevii ei din clasa a opta. Uneori iarba-i mai dulce, alteori nu. Intreaba: stie cineva copii de ce iarba-i mai dulce sau nu? Nu raspunde nimeni si-atunci Ministerul Invatamantului din Romania inchide scolile.
Referendumul din 6, 7 octombrie trebuie repetat in fiecare duminica pana cand vor disparea pensiile speciale.
Balena trage la poarta. Capitanul Nemo nu apara. Pentru ca mingia a ramas intepenita pe cer fiind numita de atunci Pluto.
D.
01 octombrie 2018
Familia traditionala
Familia traditionala are o bostanarie la margine de oras. Cultiva pepeni rosii, negri si albastri. Tata a visat mereau sa emigreze in America dar n-a putut. Mama a visat mereu sa scape de tata dar nici ea n-a putut. Bunica din partea mamii asa si pe dincolo. Bunicul mai rau. Copiii familiei traditionale, opt la numar, arunca cu pepeni in curtea vecinului unde fata alora, de cinspe ani, umbla goala prin curte. Copiii familiei traditionale, cei opt, viseaza sa ajunga cosmonauti intre Bolintin Deal si Bolintin Vale. Dar vom vedea.
Familia traditionala merge la mare. Ea mananca acum cremvursti la o terasa unde canta Angela Similea. Tata trozneste un cremvursti gandindu-se la Statele Unite, mama striveste un alt cremvursti aruncand ochiade unui barbat insurat singur la mare. Copiii o zaresc pe fata vecinului, tot goala, la nudism, si-i striga tampenii: fa, curvo, las ca stim noi! Apoi, familia traditionala se suie in masina Logan si merge la hotel unde tata are chef de mama. Mama nu vrea, de fapt a avut intotdeauna migrene, dar tata ii da cu cureaua peste ochi. Copiii familiei traditionale se uita in timpul asta la televizor unde este un reportaj cu Cosmodromul din Bolintin care va fi gata in 2220, an in care nu se stie daca ei vor mai trai cutare, cutare.
Suna pe mobil bunica familiei raditionale: pisica s-a inecat cu o lumanare. Familia traditionala ia pisica si se duce cu ea la biserica. Popa le spune ca si pisica trebuie sa voteze la referendumul asta, asa ca mama se uita la un tanar cu care ar putea foarte usor sa faca o alta familie traditionala, ca acum se poate cu notarul.
Familia traditionala, istovita, se intoarce acasa. Tata adoarme, ca cu migrena nu te pui, mama se uita la un film porno pe tableta iar cei opt copiii ai familiei traditionale sunt calare pe gardul vecinului ca fata acestuia a iesit tot goala in curte si se trage cumva de ceva cu un tanar brunet dintr-o alta familie traditionala care are voie dupa zece seara afara.
Punct.
D.
Familia traditionala merge la mare. Ea mananca acum cremvursti la o terasa unde canta Angela Similea. Tata trozneste un cremvursti gandindu-se la Statele Unite, mama striveste un alt cremvursti aruncand ochiade unui barbat insurat singur la mare. Copiii o zaresc pe fata vecinului, tot goala, la nudism, si-i striga tampenii: fa, curvo, las ca stim noi! Apoi, familia traditionala se suie in masina Logan si merge la hotel unde tata are chef de mama. Mama nu vrea, de fapt a avut intotdeauna migrene, dar tata ii da cu cureaua peste ochi. Copiii familiei traditionale se uita in timpul asta la televizor unde este un reportaj cu Cosmodromul din Bolintin care va fi gata in 2220, an in care nu se stie daca ei vor mai trai cutare, cutare.
Suna pe mobil bunica familiei raditionale: pisica s-a inecat cu o lumanare. Familia traditionala ia pisica si se duce cu ea la biserica. Popa le spune ca si pisica trebuie sa voteze la referendumul asta, asa ca mama se uita la un tanar cu care ar putea foarte usor sa faca o alta familie traditionala, ca acum se poate cu notarul.
Familia traditionala, istovita, se intoarce acasa. Tata adoarme, ca cu migrena nu te pui, mama se uita la un film porno pe tableta iar cei opt copiii ai familiei traditionale sunt calare pe gardul vecinului ca fata acestuia a iesit tot goala in curte si se trage cumva de ceva cu un tanar brunet dintr-o alta familie traditionala care are voie dupa zece seara afara.
Punct.
D.
30 septembrie 2018
HOROSCOP, 1 - 7 oct
Sfântul Găleată cel Frumos prezintă previziunile săptămânii:
BALANȚĂ Familia tradițională formată din opt adulți înșirați pe niscaiva vârste, în funcție de Jupiter, are wc în fundul curții. La minus 20 de grade nu-l pot folosi. Și-atunci, joi 4 oct familia alege un recipient de 20 litri în care își face nevoile. Oala se umple mereu și e dusă în spatele casei. Duminică o scrisoare de la taxe și impozite. Nasoală.
BERBEC Gropile din șoseaua din fața casei familiei tradiționale sunt neastupate de 20 de ani. Familia tradițională plătește taxe și pune peste gropi scânduri pentru ca atunci când le vin copiii de la școală să nu cadă în noroi. Sâmbătă, 6 oct, premieră de teatru la Giurgiu. Trebuie să mergem.
VULPE Familia tradițională este internată în spital. La singurul wc de pe etaj este coadă, până viner 5 oct, când Pluto în descreștere aduce sau nu cearceafuri curate. Poate nu, și-atunci 50 de lei la asistenta de etaj. Sănătatea vine ea cumva n-aveți grijă.
TAUR Familia tradițională se ia la bătaie. Mama bate pe tata, tata pe soacră, găina un ied, câinele o căpră, copiii pe a-i vecinului. Este un mod de socializare care se termină de obicei la spital. Cauzele caftelii sunt multiple în funcție de cum se bâțâie Saturn.
CAPRICORN Familia tradițională se duce la biserică. Părintele le spune: mergeți și votați că vă ia mama dracului. Și toată suflarea din duminica slujbei atacă secțiile de votare. Până duminică, 7 oct.
Cam atât pentru azi, D.
28 septembrie 2018
PISTA DE POPICE
Coperta TracusArte.
Denis Dinulescu trăiește în simbioză cu fantezia, într-o lume pe care și-a fabricat-o singur. E creatorul și personajul ei principal. Literatura lui specială dilată timpul, curbează spațiul, colorează aerul, clatină din temelii realitatea. Denis Dinulescu umblă înfășurat în arta lui ca într-o piele de tigru și adulmecă dâra de umor proaspăt pe care specia o lasă în urma ei.
DORU BUȘCU
27 septembrie 2018
Atelierul de reparații
Doamna Mirona Aifun, în imagine, își deschisese un atelier de reparații la malul mării. Jumătate în nisip, jumătate în apă. Pentru că era și pentru animale marine și pentru ambarcațiuni. Automobile chiar. Biciclete. Parapante. Din mare veneau să se trateze sau repare urși marini. Unul de exemplu, care vorbea foarte bine engleza, avusese o ureche ruptă, acum dna Aifun i-o înlocuise cu una de tablă cu care ursul auzea perfect toate limbile. Veneau să se repare submarine dispărute de mult, pisici pierdute, veverițe cu amortizoare stricate, delfini înalți baschetbaliști în toată regula, motocicliști fără motoare, pentru că aici li se fabrica pe loc unul cu câte roți doreau. Așa. Veneau păsări cu aripi frânte, zmee colorate zbanghiu, și chiar oameni care vroiau să-și scrie poveștile de dragoste. Pentru că dna Aifun colecționa povești de dragoste. De mari iubiri.
Seara, înainte de culcare, dna Aifun citea ultima scrisoare de dragoste primită de la iubitul ei. Acum opt ani. Zicea: A trebuit să plec, Mirona, a trebuit. Aripile mele se uscau stând locului, mi se dezlipeau de trup. N-aveai nicio soluție. Niciuna. Știi bine că am încercat cu ținte, cu piroane, cu te miri ce. Și mai era ceva. Eu sunt un zbor, o adiere. Pot fi în mai multe locuri deodată la nesfârșit. Înțelegi? Ce să fi făcut în atelierul tău marin? Să lipesc cauciucuri? Să întrețin balene bătrâne? Nu. A trebuit să plec, deși te iubesc nespus.
Cu lacrimi în ochi, dna Aifun scrise un bilet: Te iubesc! Îl încise într-o sticlă. Aruncă recipientul în văzduh. Se spune că încă nu l-a găsit nimeni.
D.
26 septembrie 2018
Măgarul care vinde flori
Măgarul Matilda nu făcuse nicio școală. Era din Mârșa și nu ar fi putut lucra decât la fabrica de mitraliere din localitate, ori măgarii nu erau primiți. Încercase să cânte. N-au primit-o nici măcar la Americanii au Talent, d-apoi la București. Mă-sa-i spunea să se mîărite. Zicea: Matilda, ia-ți un măgar serios, cu căruță, cu urechi și coadă lungi, cu care să faci opt nouă copii, că copiii întotdeauna te-ajută sau nu, dar mărită-te odată. Crezi că iarba aia nu costă? Fustele tale nu?
Matilda plecă de acasă fără nicin ban. Pe drum întâlni un florar care-i propuse tovărășie. Făcură negoț împreună o vreme. Apoi, florarul muri. Matilda rămase singură. Dar de-acum avea experiență, se putea întreține din vânzarea de flori. Pentru că ea nu vindea oricui, ci numai celor care aveau ca strategie de viață speranța. Un exemplu: Doamna Agrafa din Uiești făcea brânză. Avea turmă, chestii. Dar în adâncul inimii ei spera să devină Împărăteasa Serbiei. Toți banii câștigați pe brânză și-i toca pe fuste lungi cu swarovski, pe tocuri înalte, pe desuuri cum văzuse la televizor. De-asta era clienta Matildei. Alt exemplu: Anișoara din capul satului Bulbucata cultiva oi, adică avea o singură oaie. Dar visa să ajungă croitoreasă la Hollywood și s-o îmbrace numai și numai pe Sharon Stone. Ieșea cu oaia la câmp, de exemplu, și-o bătea până-i culegea toată cânepa. Din cânepă făcea material, apoi o fustă roșie și i-o trimitea lui Sharon în America. Da, și ei îi vindea Matilda câte o floare.
Apoi, Matilda descoperi că oameniii au gânduri din cele mai ascunse, chiar dacă foarte frumoase. În care-și puneau speranțe. Un mecanic de locomotivă vroia să se facă păstor, un profesor de limba română vroia să ajungă în cosmos, un tip de la salubritate vroia să dea o lovitură de stat, o tipă care preaucurvise prin Bolintin vroia acum să fie europarlamentar, o frizeriță tot din Bolintin vroia schimbare de sex și așa mai departe. Cum să nu le vinzi acestor oameni flori? Nu erau frumoși?
Matilda se umplu de bani. Își făcu un sac, aruncă florile din spate își aburcă banii în cârcă și sispăru spre Limoges. Chestie de educație. Dar din clipa aia speranțele oamenilor se prăbușiră.
D.
25 septembrie 2018
Poveste de dragoste la malul mării
Femeia în Roșu cultiva fasole verde la malul mării. O curăța, o fierbea. Iubea fasolea. Pentru că avea o inimă mare, iubitoare. Iubea și algele, și nisipul, și scoicile. Dar mai ales meduzele. Din dragoste pentru ele își deschise un fastfood chiar pe buza mării, la Năvodari, unde servea meduză la grătar, pană de meduză și compot. Tot litoralul românesc mânca acolo, nu se mai ducea la bulgari, greci, nemți sau thailandezi. Îi mergea bine femeii în roșu. Cultiva fasole, făcea plăcinte. Dar îi lipsea ceva. Un bărbat cu care să răscolească nisipul făcând dragoste, cu care să numere meduzele de pe cer, cu care să călătorească în Țara Meduzelor Argintii. Cineva îi spuse că trebuie să roage marea ca să i se întâmple ceva la sentiment. Așa făcu.
Meduzul Vasile Klar ieși la malul mării. Stătea în nisip și citea Sadoveanu, o pagină pe are o găsise într-o sticlă veche de o sută de ani. O sticlă care plutea în marea Izmirului. Auzise de Femeia în Roșu și special citea aici, în dreptul fastfoodului de unde ieșeau americani, ruși, turci, englezi, italieni și băieți din Zimnicea de Sud. Localul se închise și Femeia în roșu spăla vasele. Atunci, Vasile bătu la ușă. Intră! Când îl văzu își dădu seama că-l iubbește la nebunie. Când o văzu își dădu seasma de același lucru. Te iubesc! Și io. Se îmbrățișară și de atunci cultivară fasole împreună, spălau vasele împreună și așa mai departe. Dar, liniștea lor, dragostea lor neprihănită nu ținu mult.
Tot din valuri, și tot cu o pagină de Sadoveanu în mână apăru nevasta lui Vasile. Cu lacrimi în ochi. Și io-l iubesc pe Vasile, măi, Fată în Roșu! Începu bătaia. Își scoaseră ochii de atâta dragoste. Se juliră. Își puseră atele și gâtiere. Dar se băteau în continuare.
Apoi, marea se retrase pentru vreo 30 de ani din cauze neidentificate. Fastfoodul fu îngropat în nisip. Vasile și nevaastă-sa la fel. Femeia în Roșu plecă în Statele Unite. Doar două pagini de Sadoveanu, indestructibile, zburau deasupra nisipului. Le citeau turiștii în fiecare an. Cam atât.
D.
11 septembrie 2018
La Frizerie în Breaza
În trecere prin Breaza, doamna din imagine și-a tras o pălărie inatacabilă și s-a dus la frizer. Să se tundă. În localul de lângă BRD de pe strada mare a Brezei. Ba parcă s-ar fi și ras cu o mașină zero așa pe ici pe colo, ca să n-o dea transpirația afară din pălărie. A fost întâmpinată cu ostilitate, spunându-i-se că poate fi tăiată cu cuțitul întrucât slujbașele nu știu să tundă, nu știu nici una nici alta, și că sunt angajate în frizeria coafor de un milițian localnic, care-și mai rotunjește și el veniturile. Pe scurt, doamna cu pălărie a fost dată afară. Afară o așteptau alți milițieni, colegi cu patronul, care au legitimat-o și au sfătuit-o să se tundă/radă la Câmpina, Bușteni sau Poiana Brașov.
Apoi, în curtea în care am petrecut a venit Mircea Florian și ne-am cântat de-a tinerețea, ba chiar și lucruri noi la drâmbă și la o lăută ucraineană ciudată dar care scotea sunete mișto mânuită de un tip drăguț Dragoș, așa că au curs vinuri, beri, șampanii, sarmale, mici că era ziua Adrianei și noi nu mai podideam cu La mulți ani, La mulți ani.
Apoi, doamna cu pălărie inatacabilă, care eram eu, a zis că să vorbim de revoluție, asta noaptea târziu, cam pe la 12 când deja dormea toată lumea, și ne-am împrăștiat prin casă care-n cotro la sforăială, cu gândul că revoluția nu-i treaba noastră, ci a lor. A lor cui? A lor, a ăstora cu pensii de două sute de mii de lei pe lună.
Am lăsat merii neculeși. Perele la soare, strugurii printre statuile curții. Cam așa a fost la ziua Adrianei. Da, cam așa a fost.
D.
03 septembrie 2018
Jazz at Bran Castle, ediția 6, ziua 3
Foto Tina Cumva
Ziua a început cu Deșteaptă-te române cu o unitate militară de grăniceri coborând cântând panta castelului. Un, doi, trei, patru. Aplauze, sute de turiști. Evenimentul se înscria în Centenar. Corpul de armată a ocupat curtea, s-au spus câteva vorbe, iar apoi s-a trecut la ciolan cu fasole. Și Ceapă. Toți turiștii au trecut această probă supravegheați de motanul Ferdinand, viligilentul paznic al Castelului.
Seara de jazz a început cu Trioul Rabih Abou-Khalil, care-și prezenta proiectul The Flood and the Fate of Fish. Muzica propusă aici nu vine din străfundurile muzicienilor, ne împresoară creând senzația de familiaritate. Fiecare muzician își spune povestea lui, o muzică care se sprijină pe bunătatea lumii. Abou-Khalil este libanez. În timpul războiului se mută în Germania unde se specializează pe flaut. Inițial a compus la oud, un instrument cu coarde, asemănător lăutei europene, iar acum combinația oud flaut îi iese de minune. O notă aparte pentru acordeionistul Luciano Biondini, muzician de top al scenei muzicale de jazz.
Seara se încheie cu Daniele di Bonaventura$String Quartet. Invitat la tobe, Paolo Vinaccia. Deși este confundat cu acordeonul, bandoneonul, singur sau în orchestre, își dezvăluie într-un mod fascinant generozitatea. Pentru bandeonistas, acest instrument este de o complexitate teribilă. El are o forță dramatică greu egalabilă și un melos ce poate fi explorat și valorizat doar de ce devotați. Astor Piazzola spunea că: trebuie să fii puțin nebun pentru a putea cânta la bandoneon. Un recital de excepție.
Din nou în creierii castelului la vin țuică, sarmale, humus și icre. Lume plăcut impresionată. Un festival de nota 10. Ca toate de până acum. La anu' va fi și mai și. Cu sirene cântând la oboi. Că vin alegerile.
d.
02 septembrie 2018
Jazz at Brand Castle, ediția 6, ziua 2
Mai întâi a trecut prin Bran o fată cu acordeonul, foto, anunțându-ne că diseară la jazz avem acordeoane, dar n-a fost așa, că asta era duminică, ea a trecut sâmbătă așa la mișto. Și ne-a mai spus că la prânz avem ciuperci, să nu ne facem griji că-s gata pregătite și noi ne-am bucurat că ciuperci ca la Bran mai rar, și când a fost ora de ciuperci noi nu eram pe listă, așa că ne-am dus la Popasul Drumețului, mai acana de Castel și-am mâncat carne în untură cu varză. Io și Tina Cumva.
Seara a început cu Sergio Bollani, pian. Și-a ținut-o tot așa pentru că partenerul său, Enrico Rava, trompetă, era rănit casnic, a zis Tutungiu la microfon. Dar nu ne-a părut rău. Bollani e bun. Muzica lui este un amestec viu de realitate, ficțiune, umor de bună calitate care vorbesc despre viitor. Despre tot ce-nseamnă viitor, chiar și în jazz. Bollani este italian get beget și a colaborat puternic cu Bill Frisel, Gato Barbieri, Pat Metheny și Chick Corea. Excelent.
Al doilea concert al serii a adus la scenă trioul Nils Petter Molvaer. Cu proiectul Bouyancy. Bouyancy este o colecție echilibrată de influențe globale, minimalism, zgomot și sensibilitate. Fiecare piesa este diferită, dar există o ancoră nevăzută ce leagă toate compozițiile. A fost un succes, iar când s-a terminat îți dădeai seama că ești din nou pământean. O notă aparte pentru tobarul grupului, Erland Dahlen.
Pe urmă sus la vorbe, rachiuri, vin, Dion și sarmale. La etajul patru al castelului adică. Și de acolo am coborât cu liftul. Spre cinstea organizatorilor, liftul promis de șase șapte ani funcționează. Da, funcționează. Când în sus, când în jos.
D.
29 august 2018
Jazz at Bran Castle nr 6 - 1
Foto Tina Cumva, 2009.
Nu ne-a dat nimeni o foto oficială de la festival, așa că am improvizat cu una de-a noastră de la concertul pentru vioară și oboi din Obedeni, județ Giurgiu, anul 2009. Așa.
Desigur că Omar Sosa Trio, grupul din deschidere a fost excelent. O pată de culoare cu un proiect numit Transparent Water. Care de fapt înseamnă, zic muzicienii, să nu cânți de două ori același lucru. Cum făcea Angela Similea și mai fac și acum Inna sau Andra. Este de fapt o libertate totală de a improviza, bucuria de a cânta este atât de mare că doar asta contează. Cei trei membri ai grupului, Keita, Ovalles și Sosa vorbesc trei limbi diferite, dar asta nu contează niciun moment. Pe scenă nu se simte. Majoritatea pieselor sunt dominate de sunetul plăcut al korei, instrument asemănător lăutei europene cu 21 de coarde. În muzică, zice Keita, cel mai important lucru e să fii cinstit, să păstrezi mesajul cântecului, să explorezi fără să lași să se piardă tiparul inițial, originar, chiar dacă te plimbi printre tradiții și stiluri.
După un drum obositor pe DN1, am parcat la Bran Chalet. Întuneric. Un bec la un balcon. Dar hotel de patru stele al unui oarecare Tinu. Din balconul camerei se vede castelul. Doar ce ne-am scos basmalele și la telefon ni s-a spus: hai, că începe Lars Danielsson Quartet. Formulă de zile mari: Lars Danielsson bass, John Paricelli chitară, Gregory Privat pian și Magnus Ostrom tobe. Quartetul își prezintă ultimul album, Liberetto. Fără traducere. Căci jazzul este de fapt libertate absolută în gândire și-n simțire, cum ar spune și Mircea Tiberian, de care ne bucurăm că n-a participat la această ediție a festivalului. La oamenii ăștia muzica lor te lasă să cutreieri liber, fără să ții cont de frontiere în toată muzica vest și nord europeană, arabă și africană.
Ne-am dus la petrecerea de la etaj. Privată. Aici, Lenin, pseudonimul celui mai mare critic de jazz al momentului, nu-i știm numele, mânca, de șase ediții, fasole. Bun. A venit și pianistul Gregory Privat, care avea mâinile până la glezne, de-asta-i ieșea. Și așa mai departe.
Va urma, D.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)