19 ianuarie 2013

Lecţie de viaţă


Creştinii ortodocşi cred că, după moartea unui om, sufletul acestuia mai rămâne printre cei vii vreme de 40 de zile. Se spune că în acest răstimp sufletul retrăieşte viaţa pe care a dus-o pe pământ, înainte de a urca în ceruri, la sfânta judecată.
Autorul Fiului* nu se consideră nici măcar creştin, ci ateu. Dar alegerea de a nu avea Dumnezeu nu-l lipşeste de o mare încercare pe care viaţa i-o dă, moartea unicului fiu, şi de chinul de a trece peste aceasta. Ȋntr-o oarecare măsură, povestea cuprinde depănarea firului vieţii celui care s-a dus. Ne aflăm, desigur, într-un prezent al durerii celei fără de consolare şi fără de sfârşit, în care cronologia depinde de momentele de linişte ale tatălui, urmărit, detaşat, de către… fiu. Sufletele nu au sentimente, nu-i aşa ? Ele au secrete care se ascund în pământ sau în urna cu cenuşă. Fiul este cel care povesteşte, nescăpându-şi tatăl din ochi, transcrie fidel gesturile acestuia în timp ce rememorează ultimele clipe ale… propriei vieţi, ultimele zile, ultimele întâlniri, însoţite de regretul tatălui de a nu-i fi fost alaturi suficient şi de bucuria de a fi împărtăşit, totuşi, sentimente şi momente de intimitate. Ce rămâne după moartea unui om ? Ȋn afara durerii şi remuşcărilor, doar efortul de a recupera părţile necunoscute ale vieţii aceluia care nu mai există, într-o tentativă sisifică de a reconstrui, de a recompune solid din amintiri şi mărturii o prezenţă necesară pentru a merge mai departe.
O mare parte a cărţii cuprinde descrierea momentului « înmormântare », care trebuie organizată de părinţii aflaţi în stare de şoc, în urma morţii fulgerătoare a unicului lor fiu. Viaţa-realitate continuă şi ea cere luciditate. După vestea morţii unei părţi fizice a corpului lor, trebuie să decidă cum să o îmbrace, apoi dacă doresc să o bage sub pământ sau să o incinereze. Trebuie să aibă prezenţa de spirit să fure puţină cenuşă, ca suvenir. Apoi trebuie să decidă cum să fie placa funerară. Toate aceste acte sunt făcute de nişte părinţi disperaţi, care nu reuşesc să se resemneze. Chiar şi repetând de mii de ori cuvântul moarte, prin gura / peniţa fiului, până când se dezgoleşte de sens, tot  nu reuşesc să accepte moartea fiului lor. Tatăl îi cere ajutor fiului să-l ajute în acest sens, să domolească durerea, de unde şi această carte cu scop terapeutic. O carte care încearcă să-l elibereze pe tată şi să-l ţină prizonier pe fiu. O carte care să-l facă să trăiască mai departe, să celebreze viaţa cu orice preţ, chiar dacă sufletul e trunchiat iremediabil. Această carte e cutremurătoare prin subiectul abordat, dar şi îngrozitor de lucidă şi plină de umor, în ciuda lacrimilor care ţâşnesc la fiecare pagină. Subiectul e pe cât de intim, pe atât de universal şi ne priveşte pe toţi, fie în trecut, fie în viitor. Michel Rostain reuşeşte să unească, mesteşugit, aceste valenţe într-o carte de suflet, cântec de lebedă şi de pasăre Phoenix în acelaşi timp. 

* Le Fils de Michel ROSTAIN, OH ! Éditions, 2011, Franţa
Premiul Goncourt pentru debut, 2011

17 ianuarie 2013

Crima de lezmajestate

Cum l-am transformat pe Eminescu în «icoană civilă»

Sunt departe de ţară, iar unul dintre avantajele acestui fapt este că nu sunt obligată să asist pe viu la manifestările naţionaliste.
La date fixe ni se urcă românismul la cap şi ne cinstim eroii, diversele uniri şi poetul nepereche. Am abolit serviciul militar, dar împrăştiem cu zel poezii patriotice cu mesaj războinic. Dănţuim “Hora Unirii”, dar ne dispreţuim regional şi provincial. Cât despre Eminescu, îl iubim cu foc numai după ce-am scăpat de tocit comentariile la poeziile din programa pentru bac. Ghinionul săracului poet, ridicat pe un piedestal la care poate nici nu a visat. În jurul lui s-a creat o asemenea legendă că nu m-aş mira să aud că ar fi sanctificat într-o bună zi, mai ales că a scris şi poezii cu temă religioasă şi a murit ca un martir, după unele voci. Ghinionul altor scriitori care nu au loc în manuale, deoarece studiul operei lui Mihai Eminescu ocupă un spatiu disproporţionat. Cu tot respectul pentru acest scriitor de mare valoare, cred că ar trebui să reducem din atentia care i se acordă şi să facem diferenţa între omul de cultură şi simbolul naţionalist hiperadulat în care a fost transformat. Iată, ziua lui de naştere a devenit Ziua Culturii Naţionale! Eminescu a căpătat un avatar sub forma unui zeu la fel de intangibil ca şi luceafărul pe care l-a descris în poemul omonim. Sintagmele folosite în comentariile la geniala-i operă bat suta de ani. Nu dă bine să te abaţi de la discursul clasic, are rang de blasfemie orice vorbă care i-ar putea întina reputaţia (precum cele din această cronică, de exemplu). Însă aura care-l încojoară e exagerată. Ca rezultat al îndoctrinării, ne simţim obligaţi să mimăm entuziasmul, chiar dacă lacrima care se scurge din ochiul celui care-i recită poeziile e reală. Îl luăm pe Eminescu la pachet, integral, tot ce a scris e absolut minunat, de la poeziile de dragoste la articolele virulente din « Timpul ». Despre el nu se vorbeşte decât la modul admirativ şi superlativ, cu atât mai mult cu cât este atât de «contemporan». Uneori am senzaţia că generaţiile care i-au urmat sunt obligate să plătească tribut pentru că el a fost atât de nedreptăţit în timpul vieţii sale. După moarte a fost transformat în icoană civilă, demiurg al literaturii române, ocupând durabil un panteon care îi este dedicat în exclusivitate. Epigonii şi criticii literari au creat fundamentalismul eminescian care se ţine bine şi la începutul secolului 21. E poetul nostru pe veci nepereche şi genial, adevăr atât de înţepenit în mentalul colectiv românesc de parcă ar fi un articol din Constituţie. Iubirea pentru Eminescu e pe locul 2, după iubirea pentru Dumnezeu, necesare şi indubitabile datorii sentimentale ale unui bun român. O iubire necondiţionată, bazată de cele mai multe ori doar pe lectura a câtorva poezii şi citate din critici literari, dar cultivată din fragedă pruncie în templul numit şcoală. Avem nevoie de mitul Eminescu, pentru că e unul dintre stâlpii naţionalismului românesc. Şi dacă, presupunând prin absurd, am îndrăzni să-l dărâmam, pe cine punem în loc? Clasica dilemă românească.
Desigur, acestea sunt doar nişte gânduri care răsar doar o dată pe an, la zi fixă, şi trebuie tratate ca atare. În restul anului, pentru cei care îşi permit, contactul cu brandul Eminescu se rezumă doar la atingerea bancnotei de 500 de lei. 

De citit si comentat si în Ziarul de Vrancea.

08 ianuarie 2013

Să le dăm de lucru bibliotecarilor


Printre sutele de statistici triste, care plasează mai mereu România pe ultimele locuri în Europa, am găsit una care priveşte analfabetismul
Într-un studiu făcut de Comisia Europeană în 2011 se arată că 4% dintre români sunt analfabeţi. 40 % sunt analfabeţi functional, adică nu ştiu să interpreteze un text. Mai rău decât atât, sunt analfabeţi funcţional 53,5% dintre tinerii de 15 ani. Într-un cuvânt, suntem ţara cu cei mai mulţi analfabeţi din Europa de Est. Aceasta se întâmplă în condiţiile în care învăţământul preuniversitar este public şi gratuit, deci pentru toate buzunarele. 
Până să ajungem să schimbăm, o dată şi bine, sistemul educaţional, miniştrii, inspectorii şi directorii de şcoală, până să ajungem să eliminăm copiatul, trişatul, plocoanele pentru comisiile de corectură şi, pentru totdeauna, fondul clasei, până îşi recapătă şcoala românească demnitatea şi notorietatea pe care le-a avut odată, putem face un lucru, în fiecare zi: să citim o carte, un ziar, o revistă. 
Motive pentru a NU face lucrul acesta se găsesc: nu avem timp, nici răbdare, nu ne mai putem concentra dupa o zi stresantă de muncă şi/sau în familie, nu avem bani de aruncat pe cărţi când, nu-i aşa, găsim informaţie şi divertisment gratis la televizor şi pe internet. Care distracţie nu e chiar atât de gratuită, având în vedere că se plătesc abonamente în contul cărora înghiţim ore de publicitate pentru care plătim şi noi.... când facem cumpărături. 
Pe scurt, nu mai vedem rostul unui asemenea demers personal, când sunt altele mai importante de făcut.
Fiecare are, desigur, lista lui de priorităţi, care se schimbă în mod natural de la o vârstă la alta. Procesul de dezvoltare personală continuă, însă, toată viaţa: învăţăm de la părinţi, ne tocim coatele pe băncile şcolii, mai învăţăm şi de la viaţă, apoi ne învăţăm copiii, la rândul nostru. 
Dacă pentru noi nu există timp, mijloace, dispoziţie, interes sau altele care să ne facă să citim, pentru copiii nostri cu siguranţă că se găseşte câte ceva. Timp? Măcar o jumătate de oră înainte de culcare, fie timpul pentru a povesti sau citi o poveste. Cu cât mai repede se adoptă acest ritual, cu atât mai bine. De ce să aşteptăm o presupusă vârstă la care, chipurile, copiii ar înţelege ceea ce li se spune? Copiii nu se nasc tâmpiţei, nu devin inteligenţi peste noapte şi nici nu trebuie să aştepte clasa întâi pentru a învăţa să scrie. Ei pot percepe vocea părinţilor încă din stadiul de fetus. Acest sunet familiar îi va ajuta să treacă peste angoasele şi încercările primilor ani de viată. La rândul lor, poveştile îi vor ajuta să-şi construiască o lume a lor, dar şi să se integreze în societate. Le vor deschide gustul pentru cunoaştere, iar curiozitatea le va crea motivaţia pentru a învăţa să citească şi să scrie... singuri. 
Încă de la vârsta de 6 luni, copiii sunt atraşi de obiectele din jur şi încearcă să le apuce. E momentul să pună mâna pe o carte. N-o s-o mai lase prea curând. Cantitatea de lectură absorbită în primii ani de viată joacă un rol esenţial în dezvoltarea vocabularului lor. Citindu-le, apoi discutând pe marginea poveştii, îi ajutăm să vorbească mai repede, mai bine, mai corect, mai elaborat. Astfel îi pregătim pentru scoală şi, implicit, pentru viaţă. 
O jumătate de oră deci, în mod cât se poate de regulat. Dar ce să le citim? Oferta de cărţi pentru copii e vastă. Se găsesc de toate: cărţi scumpe, reeditări de lux, cărţi slabe calitativ, traduceri proaste fără nicio grijă de a adapta conţinutul la cititori, reviste dedicate personajelor de desene animate la modă, broşurici urâte, cărţi sclipicioase, însăilări debile de dragul rimei, că doar copiii nu sunt critici literari, nu-i aşa? Pentru elevi ar fi nişte repere, şi anume faimoasele bibliografii întocmite de învăţători si de profesorii de limba română, bazate pe cărţi care ar trebui să existe în biblioteca şcolii. Ba s-ar mai găsi câte ceva şi în biblioteca părinţilor. Întrebarea se pune, în special, pentru preşcolari. Din fericire, există o persoană care abia aşteaptă să ne îndrume: bibliotecarul. 
Să luăm cu asalt bibliotecile. Să le dăm de lucru bibliotecarilor. Să le cerem sfatul şi ajutorul în a alege lectura potrivită fiecărei vârste. În bibliotecile publice găsim gratis cărţi bune. Cât poate costa un abonament? Având în vedere importanţa strategică a investiţiei, cheltuiala e minimă. Dacă nu există cărţi sau activităţi pentru copii, să le cerem bibliotecarilor să le procure, respectiv organizeze. Să transformăm bibliotecile în locuri de socializare, destindere şi educaţie pentru copiii nostri. Un soi de 2 în 1: casă şi gradiniţă/şcoală la un loc. 
I have a dream, cu ocazia centenarului Bibliotecii Judeţene “Duiliu Zamfirescu” Vrancea: să-i văd rafturile golite de către pasionaţii ei cititori. 
Oare am fi în stare să stăm la coadă ca să împrumutăm o carte?
De citit si comentat, ca de obicei, in Ziarul de Vrancea.