31 mai 2020

Cină tristă cu Belgrad la Bulbucata


Foto, Tina Cumva

Ioana se pregătise temeinic. Închisese minele, irigase toată Bulbucata, făcuse un pod până la Teişor, asfaltase până la Clejani, făcuse ciorbă de curcan, ceva alb cu sparanghel şi măciulii de chibrite foarte gustoase, antreuri cu ciocolată, sare, pepeni şi peşti mici de la Napoleon care n-a ieşit toată pandemia din Neajlov, spanac cu limbă de lemn, cu limbă de vită şi cu limbă de urs adusă de valurile Neajlovului de la Dunăre, mai deschisese şi-un vin, şi-o ţuică şi-o palincă şi noi ne-am aşezat care cum am putut pe lângă masa plină.


Dacă a înţeles despre ce este vorba, Ioana a atacat prima: băi, Belgrad, nu-ţi dau nicio palmă de teren, poţi să ai tu toate fondurile europene din lume, terenul meu este pentru bătăi cu perne, cultură şi strugurii sunt de băut. Eşti un animal drăguţ, dar nepregătit pentru întreprinderile mele. Poţi tu să dansezi Pas cu Pas? Poţi tu să te speli pe mâini şi să păstrezi distanţa socială? Pardon aia fizică. Că p-aia socială a numit-o corect Bahmuţeanca când a fost întrebată de ce l-a luat pe Prigoană de bărbat. Ştii ce-a răspuns? Nu. Păi, mai bine luam un milionar de bărbat, ca să mă distanţez social decât să mor de foame. Şi p-ormă, Belgrad, dragă, uite şi tu ce grădină am. Se merită să pută aici a aeronave cu miei, a tractoare cu brânză, a meditaţii la fizică? Nu, cred că nu, îţi spun io. Aici, pe terenul meu punem piesa domnului Denis Ciuleandra Galbenă Cuibuşor de Nebunii, o operă cu solişti din Clejani, Vadu Lat şi Obedeni. Ce ştii tu? Cultura e pentru lupi deştepţi, pentru tine adică, dacă nu ai fi atât de prost vizionar cu mioarele tale. Nu mănânci nimic? Am pastramă de şoarece. Ce voi în pădure mâncaţi numai tort de vişine? Uite, am şi struguri confiaţi cu oase de cerb, o delicatesă trimisă de Lupeasca, metresa lui Carol. Hai, nu plânge. Ia-ţi mioarele şi fă trafic cu ele. Toţi vor prospături. Şi Stalin, şi Clinton, chiar Trump. Ca să nu mai zic de Ion Iliescu sau Arafat. Ioana s-a sculat şi s-a dus să cânte la acordeon, semn că masa se terminase.


Ne-am cărat şi noi. Belgrad s-a aşezat şi el pe terasa noastră pentru concluzii. A zis: Dacă închide minele Ioana e nasol.

d.



30 mai 2020

Cu Belgrad la Bulbucata


Foto, Tina Cumva

Belgrad este un lup foarte arătos, foto. Inteligent, cercetător în viaţa oilor din toată ţara, membru al unei academii celebre, nu ne-a spus, vorbitor de cinci limbi străine. Vine adesea la noi pe terasă. Ca aseară. A zis: ciorba de miel e foarte bună. Mă mir. Aşa e Belgrad, se miră de orice, degeaba îi spun că ciorba e făcută de doamna Tina Cumva, el tot a rămas mirat până am ieşit pe poartă. A mai zis: să nu puneţi mult zahăr, pentru că virusul ăsta, 19, atacă lucruirile dulci şi albastre, mă mir că ţi-ai permis, Denis, să-ţi faci părul albastru. Uite de ce am venit.


Stăteam cu doamna Tina Cumva lejer la un pahar de vin. Paranteză: de fapt doamna Tina nu stătea lejer, exersa celebrul pas cu paleţi. Nu i-am spus lui Belgrad că avem vin în pahare că să nu se mire profund. Aşa era el. Ne-a spus odată că în toate pădurile în care a umblat s-a mirat de multa prostie care este în capul vînătorilor, a primarilor şi a vânatului. A mai zis: am nevoie de 30.000 de euro, trei zeci de mii, ca să fac o crescătorie de miei pentru lupii defavorizaţi. Pe lângă bani, îmi trebuie şi un teren de vreo şapte mii de mp ca să fac locuinţe, băi, şcoli pentru ovinele mele. Iau şi fonduri europene, staţi liniştiţi, cu banii ăia mă apuc de măşti pentru mioare, că dacă au masca pe ochi e mai uşor pentru mine. Planul e fezabil, nu vă miraţi. N-am făcut-o nici eu. Vă pot demonstra pe calculator că în cinci ani vom avea mioare de plătit datoria României, de salvat grupul Renault şi de făcut locuri de baie pe Neajlov că nu sunt acum şi oile au blana sârmoasă. A tăcut. Şi-a aprins o ţigară verde, canabis ceva, a râgâit că băuse cola, şi-a azvârlit un picior după gât, s-a scărpinat şi a prins a se uita la noi. Să simtă dacă-i dăm dreptate, să ghicească dacă-i dăm banii. Tina Cumva, verde toată, a zis: Ioana Crăciunescu are tot ce-ţi trebuie. La Bulbucata. Păi, hai la ea, a zis Belgrad şi a luat ciorba de miel sub braţ ca să avem ce mânca pe drum.


Ioana ne aştepta cu masa pusă, foto. Ne-am pupat. A apărut şi Rodica, ne-am pupat. Au apărut Doina cu Florin, iar ne-am pupat, Belgrad a vrut să halească un câine şi uite-aşa ne-am aşezat la masă.

Va urma, D.




22 mai 2020

SINAN PAȘA

Armata Otomană înainta greu spre marea joncțiune. Jde mii de soldați urcau per pedes spre Călugăreni, județ Giurgiu, iar de la Viena cobora Sinan Pașa care își făcuse dantura la un renumit stomatolog, totodată și un bun compozitor; domnul Iohann Sebastian Bach. Armata Otomană înainta mai repede. Mii de soldați aveau de făcut șanțurile pentru nevoile fizice ale armatei, zeci de mii de femei trebuiau să-și croiască corturile și la fiecare patru să pună câte o cadă, iar arhitecții vestiți ai Imperiului să construiască un uriaș turn de veghe de unde șamanii, vracii, vrăjitorii, ghicitorii în stele și băgătorii de seamă aveau să vestească victoria armatei. Numai victoria. Altfe li se tăia capetele. Cu toții aveau drum greu de trecut pentru cucerirea Europei: Budapesta, Viena, Berlin, Milano, Veneția, Roma, Paris și ceva prin Anglia, așa că trebuiau hotărâre, vitejie și multe femei.

Otomanii văzură podul. Era ceva ciudat, neliniștitor la el. Trebuia să vină Sinan ca să-i lămurească. Vestitul Pașă desfăcut schițele și toate păreau okei. Trimiseră un ienicer să-l încerce. Bietul om se scufundă instant în Neajlov. Mai trimiseră unul. Aceeași soartă. Pașa se supără. Îl chemă pe celebrul arhitect Osman. Acesta mai trimise zece oameni și-un porc peste pod și toți avură aceeași soartă. Dar de data asta observară că podul avea un balans foarte mare și n-apucai să ajungi în mijlocul lui. Mai trebuiau, zise Osman cu juma de gură, făcute trei picioare de sprijin. Câte două la capete, două pe mijloc și așa mai departe. Dar Pașa nu avea timp. Dacă nu ajungea la întâlnirea cu Orban din Câmpia Dunării era un pașă terminat. Se vedea și se pomenea greu așa ceva. Porunci atacul.

Mihai Viteazul cânta la oină. Un mic instrument cu o lopată și-o piatră. Loveai piatra cu lopata și instalația scotea un sunet, pe sunetul ăla făceai un vers și gata cântecul. Un soldat îi aduse vestea: turcii sunt pe malul celălalt. Vor să mai facă trei picioare podului ca să fie mai stabil. Își dădu seama că a câștigat. Picioarele podului erau la el. El le tăiase. Acum putea să le vândă turcilor, să se retragă și să scape cu mica lui armată spre Italia unde-i așteptau mii de românce plecate la aziluri de bătrâni. Femei tinere, vânjoase, vesele, dansatoare. Cum era, bunăoară, Lilli Drumeva, bulgăroaica.

Sinan Pașa atacă primul: îți dau pe cele trei picioare un regiment de ieniceri cu care să cucerești Bucureștiul. Mihai era atât de viteaz că renunță. Pașa tremura. Pe scurt, mai bine se luptau decât să piardă vreunul negocierea. Sinan a pornit atacul. Podul s-a balansat cu toată armata turcă. În cinci minute jde mii de soldați erau înecați. Văzând o așa grozăvie, Sinan se agăță cu dantura de o cărămidă. Și-o pierdu. Bolovanul din care mușcase atât de tare se dovedi mai rezistent decât lucrătura lui Bach.

Peste șase sute de ani, cam prin 2020, o tânără pereche se plimba pe locul celebrei lupte. Erau străstrănepotul lui Mihai Viteazul, senator PSD și soția acestuia, Lilli Drumareva. Cântau o melodie pe care prietenia româno bulgară n-o destrămase. Ceva vechi, de pe timpul lui Sinan Pașa: bulgare, bulgare, țin-te sus în șa/că românul e la meditație la fizică/tra la la la la!

d

14 mai 2020

JURNALUL statului în casă, ziua 52


Foto, arhiva proprie

FLASH-uri 2 Mai, 1980. Stela Popescu apare pe verandă când ne așteptam mai puțin. Avea chef de mare, noi nu. Nu coborâserăm de pe verandă de două săptămâni. Am luat-o prin grădină până la urmă și ne-am prăvălit în scaune pe nisip la cinci metri de apă. Stela a fixat cortul. Stela a fixat masa de plajă, scaunele. S-a dus și după ghiață ca să umplem frapiera. Stela a bătut drumul până la noi. Zice: am bătut drumul până aici, ca să dezbatem probleme. Vreau să fac un spectacol. Romeo și Julieta, de exemplu. Continuă: marea e liniștită. Stela spune: marea de mult n-a mai fost așa de liniștită. Vedeam și noi și ne temeam că chirăiala copiilor de pe plajă ne va strica ziua. Romeo și Julieta, întreb eu încercând o bere cât era rece. Toca știa ceva, da, Romeo și Julieta, dar în cheie ironică, la asta te pricepi tu. Stela zice: să începem cu Romeo în balcon, cu Polonius cărând lăzi de Cola în iatacul Julietei și făcând dragoste cu Doica, Doica aș vrea să fie Florina Cercel. Dar ne lasă securitatea să hăhăim așa despre Shakespeare? Păi, n-o să-i zicem ca în Shakespeare, băgăm acolo ceva de genul Sanda și Ninel. Ninel trece pe sub balcon, cântă la chitară. Sanda doarme, n-aude. O opresc. De obicei crapă de umor, dar acum n-are. Sesizează și ea și schimbă subiectul. Zice: Clujenii ăștia care închiriază juma’ de 2 Mai și juma’ de Vamă de ce-o fac așa organizat? Noi de ce nu putem? Și Julieta, abat eu atenția de la organizare. Julieta? Păi, să fie înaltă, cu lacrimi în ochi și să aibă tot timpul la ea devizul balconului ca să vadă pe ce s-au dus banii. Și mai are și-un carnețel, care de fapt e condicuța Doicii. Julieta stă la cort că nu-i ține pe amândoi balconul, dar astea sunt amănunte, serios trebuie să fie momentul când transmitem spectatorului dragostea lor. Zic: păi, Julieta citește din devizul balconului și-i spune lui Romeo te iubesc. Balconul se clatină în sunetul muzicii, apare Romeo de sub fustele Doicii și Polonius care trece spre stadion unde are meci cu Standard Liege. Nu-i bine? Ba da! Copiii de pe plajă chirăiau îngrozitor și după a doua sticlă de vodcă reieșea că Romeo stă la Vamă, Julieta în 2 Mai și le era greu să se vadă mai ales că ăia din Montague să nu-i vadă pe ăia cu bazarul de la școală unde se făcea banul grămadă iar balconul se fărâma sub razele soarelui. Mița ne-a strigat la masă. A ieșit din porumb și a urlat: la masă! Așa că Stela a strâns cortul, masa, scaunele, frapiera, cele trei sticle de vodcă rămase și-am luat-o spre veranda odihnitoare a Miței. Am mâncat toți trei chiftele cu piure, ceva desert iar Stela a plecat în trombă. Așa cum venise. Toată un aer, o frumusețe, un vis.


Nuni Anestin venea de la filmări. Ceva cu legionari la Sergiu Nicolaescu. Nici nu se demachiase. Îi era dor de-o vodcă la mare și iată-l pe saltea lângă mine la nudiști. Zice: sunt și în secvența finală când îi rad pe toți, comuniști, liberali, socialiști, țărăniști, tot ce-mi pică în bătaia mitralierei și e un praf de mori. Două duble am tras, că nu era peliculă. Și noi, legionarii, nici n-avem nevoie decât de o dublă, a doua o cedăm mereu ălora de la securitate, că e la securitate la filmele astea, mamă, mamă. Unde ești cazat? Mai e loc? Ne-am culcat după ce am trecut în revistă pățaniile lui ca actor la Reșița, unde trebuia mereu să bată oameni din sală când pe scenă apărea vreo gagică în curul gol. Pur și simplu, cobora în sală cu un ciomag și-i altoia p-ăia care hăuleau prostii la gagicile mai dezgolite până rămânea sala goală. Am stins lumina. Din camera de alături s-au auzit niște voci. Una: tipul din camera de alături a șterpelit o linguriță de argint de la gazdă. Nuni a înlemnit. S-a sculat brusc, a șters-o în camera cealaltă, a bătut vreo trei indivizi, s-a auzit doar: bă, Denis nu fură lingurițe, apoi mi-a zis să mergem la plajă. Acum. Noaptea. Așa am făcut. Pe drum mi-a spus că trebuie să cumpăr alt lighean. Poftim? Ligheanul prin care mama îți trimite blinele s-a spart. Era al nostru. Acum ia tu altul. Tot io ți le-aduc. Așa era doamna Zoe, mama lui Nuni, îmi trimitea regulat blinele cu fel de fel de umpluturi. Zic: Ce culoare?

Ne-am așezat sub tunuri. Erau acolo și noaptea, la hotarele României. Drepte, lungi și negre în căutarea unui dușman al țării. Al unui dușman rău, umflat și lugubru.

D.

13 mai 2020

JURNALUL statului în casă, ziua 51


Foto, arhivă proprie

FLASH –uri 2 Mai, 1986. Jorj gătește aplicat, metodic, cu seriozitatea unui solist de muzică grea. De operă. Un fund, cuțit, topor, pilă, furcă de grătar, fel de fel de alte scule pe care nici el nu știe cum le chiamă, dar trebuie să fie acolo în fața lui lângă fundul înalt de douăj’de cm. Apoi, sunt legumele, semințele, fructele, bucățile mici sau mari de carne, ardeii pentru umplut și așa mai departe. Toată lumea, cei din chioșcul de la madam Ciucă privim fascinați. În liniște. Jorj profită și spune: Ce noroc pentru noi bărbații că Dumnezeu n-a făcut pizda în semn de emblemă Mercedes. Vă dați seama câtă treabă aveam? Tăcere. Toți știm că are dreptate. Jorj savurează momentul și ne explică cum devine cu pateul de ficat de la melcii de mare. Zice cam așa: scoatem pateul. E mic, cât o unghie. Ca să iasă o farfurie adâncă trebuie cam trei, patru sute de ficați de la melcii ăștia netrebnici culeși de Denis și Nicu. Vă dați seama că pizda Coanei Leana s-ar cocli dac-ar știi că noi facem pate? Că și-ar băga toate Rexoanele alea pe care le primește în cur și-ar lăsa un miros de drogherie în urma ei? Cum e să puți a drogherie de doi lei la curtea Angliei? Ce zice baba aia de Elisabeta? O să vrea și ea, te pomenești. Știu sigur că, seara, după ce-l îmbată pe nea Nicu cu un păhărel de țuică, că boul nu bea mult, se dezbracă și-i dă cu lindicul pe la nas dansând ceea ce se chiamă lindicul partidului miroase a comunism. Lia, dă-mi te rog, sarea. Lucica, nu mai râde atât, sunt la curent cu toate noutățile din România, am să scriu o carte. Cică Nicușor, pezevenchiul lui tata, a dus la Sibiu toate pizdele din țară și le-a plantat în piața sfatului ca să facă patinoar. Așa e prevăzut, patinoar din pizde multe cum nicio Europă n-a visat. Așa va crește turismul. Orașul va intra în Guinness. Acum amestecăm și punem lămâie. Madam Ciucă, nu te mai holba la mine, teatrul românesc va merge înainte și fără noi, în caz că ne arestează. Ia, gustă!


Luăm într-o crăticioară pateul de ficat, apoi sticlele de vodcă și de vin, ardeii iuți, piperul și alte condimente pregătite de Jorj pentru pate. Și ne mutăm pe plajă la foc. E obiceiul ca fiecare să aducă lemne. Noi luăm o ușă de la wc-ul de deasupra barului de la nudiști. Mare. Grea. Vopsită verde. Nu va mai pune nimeni alta cât va mai ține bărulețul din golful nudiștilor. WC-ul, cu tot cu golf, s-a mutat în față la cherhanaua din noul golf. Cam așa ceva. Bem de încălzire. Sticlele merg din mână în mână. A vorbit cineva, mi se pare că Gelu Colceag, ca patrula să nu ne viziteze în noaptea asta. Patrula nu vine sub mai puțin de cinci pachete de țigări Kent. Se aruncă pe foc, o chitară zămislește zâteva note. E Mircea Teodorescu zis Teo, expertul în Bob Dylan al momentului. Omul cu motorul BMW. Cu gagici BMW. Cântă Desolation Row. Termină și zice: toată viața mi-am dorit să-i compun o melodie lui Dylan. Nopțile, câteodată, apuc câteva măsuri bune, p-ormă-mi dau seama că seamănă cu Hurricane sau altceva. E foarte greu. Așa mi se întâmplă și mie cu Rolling. Eu vreau să compun ceva asemănător cu Play with fire, o baladă cu care ei să stea mii de ani pe primul loc în NME. Dar nu-mi iese. Odată am ajuns pe lângă she’s a rainbow. Păi, bă, trebuie să ai starea aia. Drogurile alea. Chelsea Hotel. Barul de acolo, unde te-ntâlnești seară de seară cu Burdon sau Jenis Joplin. Cu trupele alea moarte de foame, care fac turul Statelor Unite fără un chior și au parte de câte o melodie de Number One în NME odată la zece ani. Babe come back. Și poate e singura. Numai acolo e muzica. Frământările alea o nasc. Lipsurile. Eșecuș în dragoste. Nu repetițiile cu Holograf. Nu cele din studioul TVR. Nu secretarul de partid care dă indicații de strofe, de entuziasm tineresc. Se lăsase o liniște coerentă. Zgomotul focului uriaș. Brichete. Ce-i de făcut, sună o întrebare din zona Ligiei Cristoloveanu, aflată pe partea dreaptă a focului cum te uitai dinspre mare.
S-au auzit doi pași grei. Un fel de mers de om celebru, mare, înalt, inteligent,cu țigarea în gură, apărut cumva de la marginea mării, parcă ieșind din ea. Care ne răspunse monosilabic și grav la toate întrebările cu două cuvinte. Zise: Mergeți acolo! Am întors cu toții privirile, unii le-am ridicat, alții s-au întors spre arătarea roșie, colosală. Un uriaș. Ne spusese că vine, și iată-l acum din înaltul văzduhului, întruchipat din ceața mării fumând o țigară cu noi. Incredibil. Era JOKER.

D.

12 mai 2020

JURNALUL statului în casă, ziua 50


Foto, arhivă proprie

Ne simțim cu musca pe căciulă că am fi putut contribui la bunăstarea țării, dar i-am dat țeapă. Ne referim la Programul Tomata prin care România vroia să se salveze de datorii. Să vă spun povestea: Din greșeală, la mine în balcon, am pus o sămânță de roșie. S-a făcut mare. Roșie. S-o mănânc mi-era frică că vine altul și-o ridică. Așa că am bătut la ușa vecinei și i-am vândut-o cu o mie de lei. Cu mia de lei mi-am luat o bicicletă românească ca să susțin industria autohtonă, dar asta e o altă poveste. Ce era să fac cu roșia, că nu aveam acte pe ea, iar ăștia cu programul Tomata prin care România ajunge din urmă America nu glumesc. I-am spus vecinei să-mi dea un act fictiv precum că a preluat tomata de șase kilograme de la mine. Actul l-am arătat portăreilor de la Tomata. Ei au zis că șase kile e puțin. Au modificat, au mai adăugat două zerouri și au predat actul la aia centrală care ținea socotelile. Pentru că am predat o tomată de șase sute de kile am fost decorat și înscris automat în Loja Masonică Tomata vrea Pace condusă de George Ivașcu. Dacă a văzut ce tomate sunt în stare să fac, statul român, în frunte cu prim ministrul m-au trimis la Bruxelles unde am înființat serviciul de media Tomata Liberă în care critic la hohă guvernul ca să se vadă că și la noi e democrație. Apoi, în una din seri, secretara belgiană pe care am pus ochii m-a invitat la ea acasă. Ceva în privat a zis. Mi-am pus masca dată de Rafila și m-am dus. În living trona o roșie de șase sute de kile. Diverși parlamentari o încercau cu toporul. Zeama curgea în tot Bruxellesul. A fost invitat Robet de Niro să zică două vorbe de Tomata românească și de succesul ei. DeNiro a venit și a zis: In Tomato Veritas și a băut un pahar.


A-nflorit liliacul și virusul a luat-o la fugă. Sunt atâtea amenințări: Rafila, Tătaru, Vela, Orban, Iohannis, Cataramă, Zegrean, Germania, Italia și acum și Austria, care a reclamat muncitori români pentru îngrijirea la domiciliu. Așa că pe 15 mai ne luăm prosoapele, mergem la mare, dezinfectăm nisipul, numărăm guvizii, morunii, conservele de șprot sau sardine, ne uităm dacă ne-am luat gagica corectă, măștile, bisericile în aer liber, declarațiile pe termen scurt și alea pe termen lung, distanțarea socială, intrarea în apă odată la opt metri, pupitrul lui Ciolacu, avioane care să zboare unul da altul nu, nisipul și dacă lucrurile merg corect imediat după 15 mai putem reveni la starea de necesitate de dinainte în care nu vom avea voie să intrăm în biserici, să ascultăm ce zice Iohannis, Ciolacu, Orban și ceilalți, la terase, la geam, să cântăm în balcoane, să dăm declarații poliției pe bucăți de hârtie A4 întrucât onlineul nu funcționează și să vedem că liliacul, așa înflorit, o ia la goană din România.



O PARANTEZĂ CÂT UN POST SCRIPTUM. Serialul nostru despre 2 Mai și Vama Veche și-a terminat deocamdată defilarea prin blogul Călimara cu Cerneală. Acea epocă a anilor 70, 80 va deveni subiectul unui volum de proză scos de subsemnatul în 2021. Poate și scenariu de film. Cu film cu tot. Există posibilitatea de a continua serialul în paginile Călimării doar dacă cititorii noștri își exprimă deschis această dorință. Cum? Scriind la Comentariile blogului. Dacă socotim că interesează pe foarte multă lume vom continua. Serios.


O ALTĂ PARANTEZĂ CÂT UN POST SCRIPTUM. Dacă cititorii noștri consideră că noi va trebui să edităm un volum numit Vama Veche, care să conțină creațiile oricui merge în zona aia de mare, poezie și proză, să ne scrie și vom iniția un Concurs cu Regulament, cu premii, cu editarea, la final, a unui volum colectiv care se va vinde în toată țara. Parol!

Aida și Denis

09 mai 2020

JURNALUL statului în casă, ziua 47


Foto, arhivă proprie

FLASH-uri 2 Mai, 1975. De dimineață prin sat. De oriunde-ai veni, oriunde te-ai duce Jorj Voicu e la poartă. E plin de știri despre coana Leana. De dat asta, însă, mă invită în curte, unde tocmai îi făcuse o cafea Ninei Cassian ca și el matinală. Ninei nu-i mergea scrisul. În curtea din spate, pe un scăunel. O masă. Aș putea să scriu mai mult, zice, dar nu-mi programez cantitatea. Ce fețe aveți voi doi. Aveți grijă să nu vă pierdeți niciodată copilăria. Era melancolică. A apărut o sticlă de vodcă. Jorj a promis că face o salată de boeuf. Nu? Sarmale? Nina a făcut un semn că adică dă-o-ncolo de mâncare, nu de-asta trăim. Se uită la ceas. Trebuie să apară Vania, iubitul ei doi maist. Zice: mediocritatea sentimentelor mele este cumplită. Din nou cu privirea la noi. Zice: stilul vostru este inconfundabil. Aveți un umor care se completează reciproc. Al lui Denis mai sus, de calitate, al tău, Jorj, mai grosier, mai tăios. Asta înseamnă că vă cunoașteți destul de bine, că de acolo vine stilul: din cunoaștere de sine și nu din cine vrei tu să fii în lume. Să vă urmați vocea, personalitatea, tu, Denis, destinul literar îm orice condiții. Ce facem azi? Că pe Vania îl expediez repede, n-am chef de el. Îi spun că am chemat-o pe Ileana Lucaciu pe la mine prin curte, ca să facem o Gazetă de Perete cu lucrurile bune și rele din sat. Foarte bună idee, vin și eu. Io am invitat toate gagicile, zice Jorj, să facem un pate de ficat. Tot la Denis în curte, la madam Ciucă. Bine. S-a auzit poarta. Uite-l pe Vania. Spuneți-i că dorm.


Ileana a venit pe la patru. Stăm într-un chioșc încăpător. Pe perete am prins cu pioneze o coală uriașă cumpărată special de la Mangalia. Am scris Gazetă de Perete și am împărțit coala în rubrici cu Așa Da, Așa Nu, care urmau să fie scrise de cine vroia din gașcă și nu numai. Urmau să fie pomenite aici bețiile cumplite, invenții despre salvări de la înec, rețete de haleală încropite din te miri ce aveam pe acolo și, cireașa de pe tort, pentru că era în preajma lui 23 august, Ileana a zis să scriem cu toții o poezie patriotică pe care ea s-o publice în revista Săptămâna, unde era redactor. Așa am și făcut. Coli de hârtie, creioane. ‘’Partid cu seceră și ciocan/Pe câmpuri, datorită ție, crește porumbul baban/Apele crește recolta într-o veselie/Partid iubit, frumoasă copilărie/Dragostea față de tine ne dă aripi/Crește basamacul, plantează crini tot anu’/Iubite partid’’. Poezia a fost semnată Anghel Ciucă, după numele nepotului abia născut în curtea gazdei și a apărut poate puțin modificată în Săptămâna acelei veri.


Madam Ciucă, gazda noastră, s-a temut că Gazeta va atrage atenția autorităților: primarul, milițianul, avocatul, a unor turiști mai de soi care veneau la ea în curte cum era perechea dr Jovin. Dar perechea Jovin a participat din plin la această Gazetă, iar miliția și primarul nu ne-au călcat niciodată. Era acolo, în Gazetă, toată viața satului. Cine a venit, unde sunt bairamurile serii, cine ce-a zis, că de ce Lucica Ivanov sau Olga Delia Mateescu, Lia Mărăscu sau Mimi Caragiu, Dana Pacepa sau Dana Dogaru. Era o Gazetă plină de umor și viață. Citită cu atenție de toți invitații noștri. I se dusese vestea în Mangalia. În luna în care a stat pe peretele chioșcului a fost cea mai citită publicație, credem, din România.

În toiul nopții, cu Jorj, am condus-o pe Nina până acasă. În poartă Vania. Zice: Iată-l pe iubitul meu cel prost!

D.



07 mai 2020

Jurnal de necarantină suedeză - 14

Postarea asta este despre tine, epidemiologul suprem. Tu care ne spui zilnic că covidul trece cu spălat temeinic și multiplu pe mâini și distanțare socială. Tu care ne-ai anunțat azi că am trecut de 3000 de morți, pentru că-i numărăm mai bine decât alții și pentru că o să cercetezi tu de ce sunt mai mulți decât cei din țările vecine. Cel care face dezvăluirea uluitoare că-n căminele de bătrâni pacienții sunt foarte bolnavi, de aceea mor pe capete de covid. Cel care e așteptat cu sufletul la gură de populația microbistă să sufle reluarea campionatului de forbal. Cel care are putere, deci. Cel care, într-o țară profund monarhistă, 
(după cum am văzut și copiat eu de pe net).
Între timp, șomajul a ajuns la 14%, în ciuda miliardelor de coaroane pe care guvernul le pompează în economie și plata șomajului tehnic. Au început controalele și s-a constatat că unii profită de generozitate și cer cu nerușinare ajutoare, chiar dacă bugetul le permită să plătească dividende la acționari. Rușinică! Imediat se va modifica legea corespunzătoare acordării ajutoarelor pentru ca aceste situații să devină și ilegale, nu numai imorale. Telia a raportat că populația s-a cam mișcat de 1 mai, de la oraș către zonele rurale. Nu-i frumos. Oricum, toate acestea se vor cerceta de o comisie special numită care va ancheta cum s-au derulat treburile pe vremuri coronavirusate. Dar asta se va întâmpla după ce această pandemie se va termina. Aflăm și nu ne mirăm că Suedia, spre deosebire de alte țări cum ar fi România, nici măcar nu a propus să dea o mână de ajutor sau echipamente altor țări greu încercate. E drept că nici n-a primit. Poate că tocmai de-aia.

JURNALUL statului în casă, ziua 45


Foto, arhiva personală

FLASH-uri 2 Mai, 1970. Cum intri în curte la Mița dai de un câmp de lalele. Negre. Le cultivă pentru vânzare. Lalelele țin până-ntr-o fântână seacă în care ne ținem pepenii la rece. Apoi, o bucătărie. Un vișin, un leagăm, iar vizavi casa cu trei camere completează scenografia locului. Camerele dau pe o verandă spațioasă acoperită de zorele. Zorelele prezentau un mare avantaj: acopereau veranda. Din afara ei nu se vedea nimic pe verandă și invers. Așa că în dimineața în care pornește povestea noastră eram pe verandă doar eu și Toca. Toca îmi zicea de Bulgakov. Va fi o piesă la Bulandra. Poate două. Din care Moliere sigur. Ar lega piesele între ele, dar ar dura șase ore. Cam mult. Acolo se vor ilustra Gelu Colceag și Gabi Iencek, poate cu cele mai bune roluri ale lor. Era abia nouă în zori și noi eram la a doua sticlă de vodcă. Îi spun că aș scrie o Istorie fictivă a Literaturii Române. Pe realitate n-ai cum s-o scrii. Aia a lui Călinescu nu trece timpul, deja e desuetă, cu autori pe care nu i-a citit nimeni niciodată. Și că dacă, mai spun, îmi fac mâna în țară cu această istorie românească, o pot scrie și pe cea franceză sau engleză la fel. Însă acolo, la Paris sau Londra. Mișto. Brusc facem liniște. Dar ce zgomot se aude, întreb, ciulind urechile. Un pocănit ceva, poc, poc, poc. Cineva încerca să urce cele două trepte ale verandei și nu reușea. Și atunci pocnea zorelele încă nedeschise. Era Tudor Mărăscu, mai beat ca noi, care venea să începem ziua. Tudor s-a așezat la masă cu încă două sticle. Mița ne-a văzut și s-a supărat. Ne-a trimis la plajă. Marea fiind în fundul curții. Treceam printre vinete, ardei și roșii și ne aruncam direct în apă.


Temeiul Miței era serios. Ne spusese de cu o seară înainte că în dimineața asta trebuie să fim foarte treji și nebăuți pentru că trebuia să vină meditatorul la matematică al Luminiței. Fata ei. Era clasa a opta și trebuia scoasă la liman, pardon, la liceu. Iar noi trei, eram deja beți la ora nouă dimineață când un scârțâit de poartă l-a anunțat pe meditator. Ne-am ridicat brusc și am luat-o la goană spre mare. Prin grădina de legume. Printre morcovi. Ceapă. Ridichi. Restul ne-a povestit Mița când ne-am întors peste vreo două zile: Ăla avea o geantă mică, așa cât un caiet. Venea de la Mangalia și era recomandat de fata șefului de ceape de la noi, că și ea intrase la liceu cu notă mare. Mic de statură, cu înfățișare de contabil. Domnul George. A intrat în curte și m-a întrebat unde stăm. Unde vorbim. Unde e fata. Io nu știam că voi ați șters-o și vroiam să mă laud cu voi. Că ce lume cunosc io, doar doar de mi-o mai scădea din preț. Regizorul cutare, scriitorul cutare. Dar veranda era goală când am urcat cu el cele două trepte. Iar pe verandă, lăsate de voi, era cam o sută cincizeci de sticle goale de vodcă de la băutele voastre. Tipul a înlemnit. S-a speriat. A apărut și Luminița numai zâmbet și omul ne-a crezut nebune. A întrebat: sticlele astea. Nu i-am răspuns nimic. Nici nu știam ce. Câți dintre turiștii din 2 Mai beau în halul ăsta? Întrebarea părea s-o fi pus domnul George, dar de fapt a zis: eu nu meditez în asemenea condiții și a plecat. L-am rugat până la poartă. I-am promis că vorbesc cu voi. Nimic. Uite, acum Luminița se dă în leagăn. Îi pare rău și ei.


Noi de fapt am ras plaja până în Golful Nudiștilor. Acolo, prietenii noștri de la Arhitectură și Politehnică construiau o Cochilie Zburătoare. O construiseră la Affet în curte, tătăroaica vecină cu noi pe strada școlii. Acum era aproape gata. Când va fi gata să zboare, Cochilia ne va duce în zbor spre lumea civilizată. Calculasem Italia și de acolo fiecare pe unde putea. Era esențial pentru noi. Acum era în probe. Se ridica de la pământ cam trei metri, zbura vreo zece doar cu forța gândului. A gândurilor unor oameni cinstiți și curajoși care erau dispuși s-o ia de la capăt în alte dictaturi. Mai umane. Mai culturale. Mai mincinoase, mai nu știm cum.

D.



06 mai 2020

JURNALUL statului în casă, ziua 44


Foto, arhivă proprie

FLASH-uri 2 Mai, 1979. Wanda Mihuleac, foto, pune bujiile la Trabant. Sau amestecul de ulei cu benzină că așa merge Trabantul, deci amestecă uleiul cu benzina și cu alte lucruri pe care nici Wanda nu le știe. Pune un portbagaj uriaș pe Trabant. Mergea la 2 Mai și ne lua și pe noi. Adică vorbisem. Wanda: Cristina, mergem toți patru, că încăpem. Io: da, da, încăpem. Luca, care avea doar cinci luni: da, încăpem. Și p-ormă am încărcat mașina cu cădiță, cort, telemea, orez, pempărși, Decebal Nițulescu, soțul Wandei, sare și alte haleli ca să ducem la gazdă, la Mița. Haleli pentru ăla mic. Dar Mița nu gătea. Așa că ne-am dus la madam Ciucă. Până atunci Trabantul pâr, pâr, pâr, pe la Lehliu, Ileana, Urziceni, Cernavodă. Ce vorbeam noi pe drum cu un copil de cinci luni în mașină? Wanda ne spunea că Andrei Pleșu este filozof. Wanda ne spunea că Mircea Dinescu este un poet foarte bun. Wanda spunea că Bebe Damian este un grafician foarte bun. Wanda Mihuleac zice că mama ei făcea o salată de boeuf excepțională. Tot Wanda, în timp ce conducea, ne spunea că va avea o expo la Paris cu niște pietre din 2 Mai sau Vamă. Sunt pietre la Vamă? Întreabă, că ea nu fusese de loc. Sunt. Mă ajutați să le pun în portbagaj. Portbagaj în care mai erau valizele ei, ale noastre, ale lui Decebal și milioane de schimburi pentru un copil de cinci luni pe nume Luca. Că Cristina, foto, să facă o husă uriașă s-o punem peste.


Wanda spunea că eu scriu foarte bine și ar fi păcat să nu mă țin. Umor, ironie, chestii. Mă va prezenta unui prieten bun, Ion Drăgănoiu, care-mi va arăta calea spre celebritate în literatura română. La Lehliu s-a urcat în Trabant Ion Drăgănoiu. Era deja beat, așa că urma să-mi arate calea la întoarcere. Acum, ne spunea o poezie. Aia cu Marți: Mâine e marți, dar și mâine e marți sau cam așa ceva. Dar mai bună poetă ca el este Ioana Crăciunescu. La Urziceni în Trabant s-a urcat Ioana Crăciunescu. Avea niște bolțari. I-a dat ăluia mic să se joace și a spus că mai sunt poetese bune cum ar fi Mariana Marin sau Angela Marinescu și pac la Cernavodă s-a suit amândouă în Trabant. Eram deja opt sau doișpe. Wanda conducea cu atenție că ploua îngrozitor, Ioana arunca cu bolțari spre Luca, Cristina făcea o rochie, io scriam o piesă, Ion scria un Jurnal, Pleșu urma să urce și el în mașină, Dinescu la fel.

Am făcut un popas. Am coborât toți zece sau doișpe din mașină în fața unui bar de prin Medigidia. Am vrut imediat cu toții cartofi prăjiți, bere, vodcă, multă vodcă, mici, vin dar ei nu vindeau decât piersici. Târziu am aflat că Medgidia era patria piersicilor și că tot aici trăise un mare inginer român care inventase piersica, roșia, mărul și păianjenul. Stăteam pe pături și vorbeam. Beam. Fumam. Aruncam priviri. Scotoceam zarea. Număram nucii de pe șosea. Un cârd de rațe. Patru erau. Merita să te muți la Medgidia.


La 2 Mai ne-am dus cu toții la nudiști sub tunuri. Aveai ce vedea. Așa că Wanda a zis: Pleșu e filozof, Dinescu e poet, Ioana e poetă, Drăgănoiu la fel, Denis e un mare scriitor, Cristina, nevastă-sa mare arhitect, Decebal grafician, Bebe Damian a coborât la Mangalia după actrița aia de la Nottara și dialogul a continuat până când Wanda s-a încălzit și a spus că se duce să-noate. Era să rămână în apă, era poliomielitică iar Trabantul ei Hydramat.

Seara, în chioșc, aprinsesem o lumânare. Lumina l-a atras și pe Jorj Voicu. Într-un moment de liniște, Wanda a început prezentările: Pleșu filozof, Jorj actor. Cei doi și-au dat mâna și Jorj, ca să epateze, a spus și el o filozofie: Aseară, știu din sursă sigură, Elenei Ceaușescu i-a crăpat pizda-n patru, că în două o avea.

D






05 mai 2020

JURNALUL statului în casă, ziua 43


Foto, arhiva LC

FLASH-uri 2 Mai, 1980. Nicu Mateescu, foto, nu stă cu noi la Mița anu’ ăsta. Ci pe undeva pe lângă biserica neterminată, la tanti Florica. Îi bat la ușă, că să bem o cafea. Nu e singur, mai e cu Denisa, cu nu știu cine, cu Miron, cu Lorena, cu altul nu știu cine. Dar n-are nicio importanță. Cafeaua fierbinte și Nicu zice: p-ăla cu fluturele îl știți? Nu. Între timp deschisese o sticlă de coniac produs de el. Ceva negru, gustos, patruzeci de grade. Cică un fluture stătea pe nasul unei babe. Una cam de 90 de ani. Stătea ce stătea și baba i-a tras una. Dar o altă babă care a văzut totul a zis: fă! De ce dai, fă, de ce dai? Întrebare: care dintre babe avea dreptate. N-a râs nimeni. Îl știați? Apoi, am trecut pe literatura română și rostul ei în istoria universală. N-avea niciun rost, asta era clar nu numai după coniacul băut, ci și după cum arăta gazda, tanti Florica, care s-a cutremurat când a auzit că scriem. A râs de noi. Ne-a trimis să curățăm pește. Apoi a povestit cum s-a apucat ea de scris o carte poștală maică-sii. După dragă mamă, a adormit, întrucât n-avea niciun chef de maică-sa, de vite, de grâu și uite unde a ajuns cu literatura română. Din cauza ei. Stăteam pe verandă și priveam orătăniile. Mâncau. Era liniște. Exact ca-n literatura română unde nu se întâmpla nimic niciodată.


Soțul gazdei, nea Gheorghiță, lucra la Avicola Limanu și pusese de o înțelegere cu Nicu: să vină cu mașina la gardul abatorului, să-i umple portbagajul cu păsări și să facă juma juma. Asta însemna că toată veranda avea de mâncare, iar nea Gheorghiță vindea ce rămânea unor clienți serioși din sat. A venit Lorena cu mașina, foto, și ne-am dus la abator. Sub o anume parte din gardul exterior. S-a auzit un fluier și imediat de peste gard au început să zboare pui proaspeți spre mașina noastră. Erau mai mulți dincolo care aruncau, noi eram trei. Portbagajul s-a umplut și-am luat-o spre sat. Iată unde era literatura română a zis careva nu știu care și am descărcat zecile de păsări la tanti Florica în bucătărie. De bucurie, Nicu a zis că dă un coniac pe terasă. Am pus în pahare. P-ăla-l știți? Ăla cu fluturii? Nu, am zis io și Lorena. E-așa: O babă cam de 90 de ani avea doi fluturi. Vine o altă babă și-i zice: fă, ai doi fluturi pe nas. Și pac îi dă una. Un fluture moare, câți i-au mai rămas primei babe, aia cu fluturii. N-am știut și-atunci a trebuit să vorbesc cu Nicu de prima noastră piesă de teatru de la Teatrul Mic, despre care vorbisem cu Dan Micu. Statuia lui Lenin. Aveam acum idei mai bune, trebuia modificat nu-ș ce tablou. Ăla cu Leopoldina Bălănuță. Io le vroiam pe Ana Maria Călinescu sau pe Cătălina Mustață și uite-așa tanti Florica ne-a chemat la masă că reușise un borș grozav.


Pe seară aveam acțiune cu Jorj Voicu. Trebuia să-i culegem melci de mare din care el avea să facă pate de ficat. Am stat cu Nicu vreo trei ore în apă până la gât și am umplut patru găleți de cochilii. Jorj nu ne aștepta singur. Lângă el oprise un Citroien V2 care conținea două gagici mișto. Ziceau că sunt suedeze. Nu le-am crezut până nu am băut din sticlele de vodcă pe care le tot scoteau dintr-o ladă. Era Wyborowa plate, la 200 de ml. Iar jos, pe etichetă, sub grade, 40, scria Made in Sverige sau cam așa ceva. Le-am luat cu noi la pateul de ficat. Ne-am împrietenit, ca să zic așa. Una din ele a vrut să-mi lase mașina, dar aveam. Au plecat și peste un timp am primit o scrisoare: Dragă Denis, scria bruneta, în amintirea zilelor petrecute cu voi la 2 Mai și Vamă aș vrea să-mi dai câteva nume de fete și băieți românești pentru că stau să nasc și cutare, cutare să-mi amintesc. I-am trimis câteva zeci de nume. Fete, băieți. Peste o vreme, uitasem de fapt, am primit un răspuns: Dragă Denis, mulțumesc de numele trimise. Am născut o fată. Am numit-o Vasile.

Se înoptase de-a binelea acum spre gazde. Țipenie. Ne țineam de garduri. Până la biserică era ceva, iar până la mine altceva. Niște pași în urma noastră și ne-am întors. Era o babă. Cam 90. Ne zice: am doi fluturi pe nas. Câți îmi mai rămân dacă le trag una?

D.







04 mai 2020

JURNALUL statului în casă, ziua 42


Foto, arhiva personala

FLASH-uri 2 Mai, 1975. La Mangalia se organizează Gala Hop. E o chestie intempestivă, așa, ne-a luat prin surprindere. Tudor Mărăscu, foto, ne-a scos din amorțeală și ne-a silit, pe mine și pe Toca, să-i dăm o mână de ajutor: primarul Iorguș al Mangaliei avea de toate pentru Gală, mai puțin haleală pentru banchetul de la sfârșit. Asta era cioaca primarului, a lui Tudor era că nu avea juriu. Toată terasa de la Mița a fost juriu în acel an, așa că ne-am spălat ceva cămăși, țoale, și ne-am dus la Casa Sindicatelor din Mangalia. Iar cu mâncarea a fost în felul următor: una din studentele la scenografie din IATC era nevasta lui Petea, cel care avea o cârciumioară în 2 Mai lângă viitorul bazar. Servea numai pește. Peștele pe care-l pescuia el dimineață. Ne-am dus să i-l cumpărăm. Era beat. N-a putu fi trezit. Nevastă-sa, când s-a văzut cu ditai cadrul didactic la poartă, Tudor avea clasă la IATC, i-a sugerat să spargem lacătul vitrinei frigorifice unde erau zeci de kile de pește. Asta era. Iorguș avea să-și facă banchetul numai cu pește. L-am spart. Am urcat în mașină tot peștele. Se pare că Petea n-a observat niciodată lipsa lui, ne-a spus Marina, scenografa, care chiar în acel an a divorțat. Pur și simplu s-a sculat, s-a suit în barcă și până la prânz a umplut bazinul frigorific cu alt pește și s-a îmbătat instant.


Nu vreau să ajung total dependent de alcool. Prea multă lume mă iubește, simt asta, prea multe mai am de scris, de văzut, de iubit. Ăsta era textul lui Virgil Mazilescu, foto. Intra pe verandă la noi și-l spunea. Apărea la corturi, la nudiști, și-l spunea. Stătea pe plajă cu blana pe el, cu o pălărie uriașă, bea vodcă în neștire și ne recita din Administratorul, din Nichita, din Va fi liniște, va fi seară. Era un băiat trist. Îl iubeam cu toții nu numai pentru asta, avea calități. Tristețea avea un nume, Rodica. Iubirea vieții lui, căreia după ce i-a cumpărat apartament undeva în Dr Taberei, l-a tradus cu Dan Cristea, șeful de atunci al Cărții Românești. Venea câteodată și cu dințarul găștii, Paul Orleanu. Mă iubea. Pur și simplu era îndrăgostit de prozele mele. Denis, spunea, dacă tu nu scrii se va duce de căcat literatura română, ascultă-mă bine. Acum sunteți doar doi, Mircea Horia Siminionescu și cu tine. Doi contemporani. Că Urmuz s-a dus și așa mai departe. Am să încep să te-njur și pe tine, așa cum făceam cu Nichita. Pentru că voi doi sunteți nemuritori. Așa cred. Unorul tău e catastrofic, ironia ta dură și reconfortantă pe undeva. Citește-mi ceva. N-aveam nimic scris la mine. N-am scris niciodată la 2 Mai, mai ales atunci când nu erau calculatoare. Dar ne uitam la gagici. Ne uitam la femei de 40, 50 de ani care băteau tot ce știam despre frumusețe. Nudismul nu iartă nimic.


Îl luam de-o aripă, îi aruncam blana cât colo și mergeam la Dobrogeanu. Administratorul lui, Guillaume, personaj imaginar sau cam așa ceva, ocupase o masă. Știam povestea. Guillaume era viitorul lui volum de versuri. Ne așezam. Servea Leonida. Bă, începea Virgil, nu te da pe mâna lui Bălăiță, prozator mic, netalentat, cu cărți groase. Proza ta nu-ncape nicăieri. Poți să te duci la el la editură să-i faci o ofertă, da’-ți va spune că nu faci parte din literatura de azi, a anilor 80, a tineretului angajat. E un bou. Ce bem? Îmi plăcea să vorbesc cu el, să pierd timpul cum ar veni. Era un tip inteligent, talentat, cu mult umor, cu mult umor fin. Al dracului de fin. Leonida ne-a adus ceva pește la vodcă. După o sticlă de vodcă revenea la obsesia vieții lui, Rodica. O iubea și acum. Îi va fi dat s-o iubească etern. Ce dacă-i cu Dan Cristea? Ce dacă-i cu Dan Cristea, Denis? Începea să urle: Ce dacă-i cu Dan Cristea, Denis? O iubesc, și gata! Înțelegi?

Îl înțelegeam întotdeauna și-i făceam semn lui Leonida să ne mai aducă o sticlă.

D


03 mai 2020

Jurnal de necarantină sudeză - 13

Am înfrânt! Organizația Mondială a Sănătății dă Suedia drept țară model, în ciuda celor aproape 3000 de morți cosiți pare-se de coronavirus. Au făcut bine suedezii că nu s-au încuiat în case și n-au ieșit mascați cu bilet de voie subsemnat. În același timp autoritățile încă cercetează de ce se moare pe capete în casele de bătrâni și de ce nu se moare mai dihai în țările vecine și prietene, deci scandinave. Nu se poate în niciun caz să fie vina Agenției Supreme de Sănătate care-a recomandat masiv tuturor insituțiilor și cetățenilor pe persoană fizică să se spele pe mâini, ci a conducerilor instituțiilor respective, că de-aia au funcție de răspundere, să răspundă de ce nu s-au spălat suficient de bine pe mâini. Epidemiologul suprem le sugerează cetățenilor ca vara asta să-și ia adio de la vacanțele de peste hotare, ba chiar și de la cele în țară. În ciuda celor afirmate de roșia propagandă rusă, întreaga Suedie e conștientă de gravitatea amenințării microscopicului dușman țepos. Iată, barurile își distanțează mesele și îi evacuează chiar pe recalcitranții turmentați. Supermarketurile plantează buline cu mesaje gen ”Păstrați distanța” și separatoare de plexiglas între benzile de la casele de marcat. Au reapărut în magazine sticluțele cu gel dezinfectant. Se anulează în draci festivaluri și street food-uri. Atâtea sacrificii n-am văzut niciodată.

JURNALUL statului în casă, ziua 41


Foto, arhiva personală

FLASH-uri, 2 Mai 1972. Nicu Vladimir termină sticla de vodcă în paharul lui și relansează discuția de pe verandă: de ce dracu’, noi, omu’ nou nu facem niciun fel de muzică? Tot ăia din capitalism fac. Tot societatea aia coruptă și pe marginea prăpastiei compune, construiește, cântă, merge în cosmos! Noi la cartofi. La bătut din palme. Acolo sunt Doors, Stones, Beatles, Canned Heat, ori la noi? Căcatu’ ăla cu cordeluță-n cap, cum îl chiamă?, Marinescu? Pe Valea Prahovei? Tot ăia care-și bagă droguri și-n nas și-n cur dau câte un Sympathy for the Devil, câte un On the road again sau Riders on the storm, ca să nu mai zic de Bob Dylan. Noi behăim cu grupul Savoi. Eu cu Lupii ne-nconjoară, cu altele. Mai e? Se referea la vodcă. Mai era. De pe terasa mea și-a lui Toca nu lipsea niciodată. Mai turnăm, pentru că, de fapt, Nicu avea dreptate. Omul ăla din vest era mai bun ca noi.

Mergem la foc pe plajă. Cântă nu-ș cine, dar e un pretext să mai bem ceva până începe noaptea. Era un bairam pe undeva pe la Paul Ghițiu. Unu’ înalt. Pe la rățărie. Unu’ de obișnuia să aducă gagici mișto. Și avea numai rockuri, exact ce ne plăcea. Până atunci, o gagică zice la foc că-i e foame. Abia venise de la București și uite-așa. Știam o curte cu doi curcani. Am profitat de noaptea cam deasă și am adus unul la foc. Și-atunci n-a mai trebuit să mă duc la Paul Ghițiu.


Irina Corbu și-a proptit mașina în poarta Miței și ne-a luat, pe mine și pe Toca, la Vama Veche. Veneam de mult în 2 Mai, dar Vama era o necunoscută. Și nu știam pe nimeni care să bată drumul până acolo. Plaja goală. Picior de om. Am încercat apa. Am auzit un fluier și în clipa următoare eram arestați. Cei trei soldați apăruți de niciunde ne-au dus la corpul de gardă al unității de grăniceri aflată cam la o sută de metri spre bulgari. Stați aici, ni s-a spus, și ne-am așezat pe o bancă în formă de careu. A venit un comandant cu un caiet. Ce căutați aici? E zonă de graniță, cutare, cutare. Scria. Toca avea barbă și plete. Îi ieșea ceva de aici. Meseria? De regizor mai auzise, de scriitor la fel, dar când a auzit că Irina e psiholog l-au apucat pandaliile. A zis că ne batem joc de el și nu ne mai dă drumul. A chemat un subordonat. Nici ăla nu auzise. Toca avea o vodcă la el și am început să bem. Urlete. Comandantul graniței își smulgea părul. Îi dădea sângele pe nas. A fost, cred, singura clipă în istoria comună când bulgarii ne puteau cuceri fără să tragă un foc.


Stăm la cortul lui Ion Lemnaru de la nudiști. Dăm note la gagici. Multe de cinci, dar și câte una de opt, nouă sau chiar nouă. Singură Dana Dogaru nu gusta distracția. Avea un furuncul în fund. Mare cât un pepene. Copt. O jena. Spunea asta cu glas tare doar când se așeza, cănd bea vodcă nu. De niciunde a apărut un individ care s-a dat drept doctor. I-a stors furunculul Danei. Dana l-a luat de soț. Nuntă mare cu midii la Mița în curte. Spălat, râcâit, scos vegetație, fiert. Specialitatea Cristinei, nevastă-mea.


Cam zece sticle de vodcă aveam pe masă. Sau cinșpe. Moment în care reapare Nicu Vladimir. Cu muzicuța, chitara și Anda la el. Cântă: ’’Cheamă-ți câinii lângă tine/Lupii vin în cercuri line/Lupii cresc în nopți tiptile/Nu te-ntoarce-acum/Lupii-și flutură iar geana/Haita-ntreagă-și linge rana/Haita lung își sună spaima/Nu te-opri acum.’’


Tăceam cu toții. Mița aprinsese becul din curte și ne privea lung. Pe sub vișin. I se citea în priviri o întrebare logică: noi eram omul nou de care vorbea Ceaușescu?

D.









02 mai 2020

JURNALUL statului în casă, ziua 40


Foto, arhiva personală

FLASH-uri, 2 Mai 1970. Petrecere la Toca în dr Felix. Ceva vodcă, vin, țuică, șampanie, salam de vară, boeuf fără nicio ocazie. Așa. Era deja miezul nopții și Toca a zis: hai la 2 Mai! E acceleratul de noapte, la cinci e în Mangalia. Ne-am urcat în tren cinci oameni: Toca, Valeria, io, Cristina și Dan Peligrad. În gară la Mangalia era o birjă. Ducea lumea la 2 Mai peste podul de lângă Siemmens. Ne-am bătut cu niște unii cu copii și-am luat noi birja. Era mai sănătos, trenul ne consumase aproape toată băutura. Ne-am lăsat bagajele la Mița, era puțin după șase dimineața, bună ziua, bună dimineața, bine ați venit, vișinul arată bine și am șters-o în sat să aflăm noutăți. Știam că ne așteaptă Jorj Voicu.


Lângă Dobrogeanu, gard în gard stăteau Nina Cassian și Jorj Voicu, actorul de la Giulești. Jorj ne aștepta sprijinit de-o ulucă. Treceau, spre muncă, săteni pe bicicletă. Neața, neața!!! Ați auzit, își începu Jorj știrile? Coanei Leana i-a crăpat lindicul de necaz că n-are dulapul plin de Rexona, pur și simplu n-a mai primit de la ștoarfele alea cum le spune, și o să-i crape și pizda în patru dacă nu află de la Pacepa unde-i fiică-sa, Dana, că știu că vine mâine-n coace și va sta pe strada școlii. Da’ ce spui, dragă, că hoașca dracului, i-a zis lui nea’ Nicu că are poze cu Ștefan Andrei când o fute pe nevastă-sa, Violeta, totul clar cu cerceafuri boțite și cu securiști fără pantaloni. Știrile lui Jorj continuau în stilul ăsta, până apărea Nina Cassian. Răvășită. Mahmură. Azi, zice, am să-l pun pa Vania să facă nudism. L-ați văzut? Jorj: aaaaiiii, ce mătărângă are, Nina, unde l-ai găsit?


Pe seară, la gazdă, am aflat că bairamul de noapte era în casa fără gard. Era la stradă, unde acum e o farmacie. Cânta ceva Beatles, Polnareff, Dutronq, Animals, Rolling, Velvet, muzica vremii. Dansăm prin păpușoi. La miezul nopții au apărut Andrei Finți și Leni Albu. Nuni Anestin, care era cu mine, s-a supărat. Leni Albu părea a fi gagica lui. L-a luat pe Finți și l-a aruncat în fântână iar pe Leni a târât-o în camera lui unde i-a tras o mamă de bătaie. Așa era Nuni. Nimeni n-a intervenit. Bairamul a continuat până dimineață.


Halim niscaiva pește adus de Țucu Parhon și povestim de drepturile și libertățile pe care le avem. N-avem. Se pune chiar problema, zice Tudor Mărăscu, dacă vom mai putea veni la 2 Mai sau Vamă, că face ăsta port la Mangalia. Și ca să venim aici va trebui să ocolim prin Limanu, vreo doișpe kilometri. Nici pe plajă n-o să se mai poată. Facem zece minute de la Siemmens până la Mița. Vom vedea, da’ nu-i bine. Hai, mai bine, să facem un bairam în pijamale. Așa am făcut, numai că multă lume ne-având pijamale a venit la curu’ gol. Mița ne-a făcut un oloi de paste. Dana Dogaru amfitrion. A fost un succes. Rock toată noaptea.

Ca să te duci la focul de pe plajă, treceai întâi pe la Nicu Vladimir. Pe strada școlii. Niște trepte de beton. Nicu zicea ceva mișto cu lupii mă-nconjoară și de acolo te duceai la Mimi Caragiu căreia Toma Caragiu îi adusese un pian. Într-o curte, la casa pictată cum îi spuneam, un pian. Erau și câțiva franțuji cu Mimi, stăteau pe aceeași verandă. Aduseseră discuri, vinil. M-am uitat printre ele cu Mărăscu. Pentru că le-am considerat a fi ale noastre, le-am luat și le-am făcut dispărute. Le-am îngropat pe plajă în fața școlii cu gândul să le luăm a doua zi spre București. Nu le-am mai găsit niciodată.


Succesul gimnasticii românești din 1976, Olimpiada de la Montreal, a fost răsplătit de Federația Română cu un sejur la 2 Mai pentru toate fetele lotului. Nu tu Coasta de Azur, nu tu Acapulco sau Las Vegas. Beam seară de seară cu Nadia Comăneci la Dobrogean. Povești. Râdeam, că unele erau porcoase rău. Ne ziceam: uite, niște fete de zece ani umblate prin lume. Spre finalul serii se făcea liniște.


Apărea cu toată gașca Nina Cassian. Începea o băută grea. Apoi, Nina se suia pe masă și recita poezii. N-avea chiloți și mulți nu ascultau nicio strofă.

D






01 mai 2020

JURNALUL statului în casă, ziua 39


Foto, wkp

Trebuia să cântăm un cântec când treceam pe sub tribunele lui Ceaușescu la parada de 1 Mai că noi pionierii eram avangarda cumva nu se înțelegea a cui că profa noastră de geografie era doar dirigintă deci un haloimăs întreg iar melodia era ’’cine are la tinerețe balustradă are la bătrânețe autostradă’’ sau cam așa ceva încheiat cu salut voios de pionier și cu un zâmbet către oficială că dracu’ știe cine ne vedea dar ziua începea când mama ne călca ciorapii treisferturi albi care erau murdari la călcâie lasă că nu se vede iar cravata roșie era câteodată prea roșie și luam una albastră de la tata și d-asta bătrânul a fost exclus din partid la nu știu care plenară unde a fost vorba în principal de omul nou adică de mine și de pionierii cu care după ce defilam ne duceam la crenvurști cu muștar la intrarea în Herăstrău dacă apucam că erau și oameni ai muncii care d-asta și numai d-asta defilau ca să apuce crenvurști că altfel la alimentară nu găseai.


Și asta a fost la întâi maiu’ din 1972 că la cel din 1973 aveam deja o gagica și-i zic Carla hai la defilare că halim crenvurști cu muștar din ăla bun de Dijon mi-a spus mie mama care lucrează adică e șefa ufdr și știe că dacă rămâne acolo în Herăstrău aduce și acasă hai, te rog, ia-ți ciorapii albi că ți-i calcă mama și o cravată neagră ca să-l dea pe tac-to afară de la slujbă că și așa nu aduce niciun ban acasă ce io nu știu?, dar să știi că te aștept la ieșirea din Cișmigiu la Chioșcul de Presă și vezi că pe acolo trece și Doina cu care am fost înaintea ta și dacă tu nu treci prima mă duc cu ea la defilare că tovarășul Ceaușescu n-așteaptă și trebuie să cântăm o melodie pionierească cu balustrada care va fi melodia omului nou o va cânta și-n pat și la masă, hai, te rog, cămașă albă ai?, dacă nu îți dă mama una galbenă cum are și Patricia că dacă nu treceți nici tu nici Doina mă duc cu Patricia la defilare și cântăm ’’Pe Valea Prahovei o balustrad’a-nforit’’ și din crenvurștii care rămân ducem și la școală că nu toți vor apuca, hai, te rog!


A sunat telefonul. Fixul, că mobil nu era prin ’88. Auzi, bă?, vii mâine la paradă? Mergem de hohă, așa, da’ la sfârșit știi că e cu bere și cu crenvurști la una din porțile Herăstrăului. Halim cât încape. Nu trebuie să cântăm nimic. Sunt unii de la noi pe motociclete și facem în mers alegorice, ceva cum freamătă secara, cum se adapă boii, adică alegorica noastră va fi de doișpe unul peste altul, iar la motor e nea’ Titel, îl știi pe nea’ Titel, ăla de la sculărie care cară strungul în spate deci nu-i problemă. Nu, nu trebuie să te îmbraci special, că tovarășu’ de acolo de sus și așa nu bate până la alegoricu’ nostru așa că poți să-ți pui ciorapi roșii, pantaloni albi și cămașă albastră și vine și Corina am vorbit cu ea să se bage și ea la alegorica noastră ea să fie în vârf în sensu’ de până unde ajunge omul nou și să avem noi la ce ne uita că e fără pantaloni.

E seară și închid Netflixu’. Sunt pe Martin Freeman și Benedict Cumberbath, adică Sherlock Holmes. Mă pomenesc cu vecina Ionescu. Nu te îmbraci să ieșim în piață că Iohannis a dat de pământ cu ăia cu Secuiștii cu Harghita și am auzit că lu’ cine iese îi dă crenvurști cu muștar din ăla bun de Dijon cum numai la Lidl, Mega, Carrefour și în Lyon găsești? Iohannis le-a zis și ceva de nepoți lu’ ungurii ăia așa că dă mai mulți crenvurști din ăia buni fără pieliță și cu muștar, ce zici? Se adună lumea aici, în Crângași, că aici e voie, în centru nu-i țipenie ca să vadă americanii că stăm izolați. Poți să pui cămașa aia albă, izmenele albastre și ia-ți și caietul cu cuvintele la cântecu’ ăla cu balustrada că ne pune Iohannis să-l cântăm. Hai, nu te mai căca pe tine, hai!

D.