31 martie 2020

JURNALUL statului în casă, ziua 8


Foto, arhiva E.M.

Mă pieptănam, fundă roșie-mi puneam, și încercam să fur câteva rețete de haleală de la prietenii de pe fb. O varză de colo, un pilaf, un spanac cu pasăre. Nici varză, nici orez și nici spanac n-am, dar veselia-i mare, ascult ultimul rahat al lui Bob Dylan, cântecul ăla lung și nesărat dedicat se pare lui Kennedy și încerc să deslușesc minciuna din media autohtonă când mă trezesc cu un plic pe sub ușă. Nu tu cioc, cioc, cioc, nu tu o tuse conspirativă, ci doar un fâșâit ca de plic. Fâââșșșșș! Lung și tare. Deschid și dau de o fotografie reprezentând o fată așezată pe calea ferată chiar în calea unui tren. Vezi foto. Pe spate, un scris mărunt, elegant, citeț. Ca de fată tânără fără pălărie roșie în cap. Să vedem.

‘’Domnule, trenul minciunii din România circulă nestingherit și eu veau să-l opresc definitiv, ca să nu mai propage, ca să nu mai încurce pe nimeni, ca să ne însănătoșească ca popor, ca nație. Pentru că după cum știți, se minte în toată regula în media, pe toate canalele, pe toate cărările, tufișurile, leagănele sau ce mai mișcă în țara asta. Înțelegeți?

Pentru că se minte în legătură cu virusul, cu fructele și legumele, cu ăia care apar la teve ca afaceriști online, se minte cu Velea, cu Orban, cu școlile, cu vremea, cu statutul artiștilor, cu securiștii din fotbal, cu sportivii din gimnastică, cu spitalul gol al lui Iohannis, cu filmul românesc, cu teatrul, cu scrisul, cu dramaturgia, cu măștile, cu spitalele, cu doctorii, cu revoluția, cu balcoanele, cu Colectiv, cu rezist, se minte cu teveul, cu ministrul sănătății, cu Delta, cu litoralul, cu autostrăzile, cu benzina, cu ziarele, cu lemnele, pădurile, cu peștii, piețele, vinul, țuica, pantofii, cireșele, dovlecii, iile, căciulile de blană, cu Ceușescu, cu Iliescu, cu valuta, cu CSAȚ-ul, cu primăriile, cu cerneala, cu mazărea, cu ratingul, cu informația e putere, cu becul, cu politica externă, cu europarlamentarii, cu Becali, cu Dinamo și dacă am uitat ceva, vă rog să mă scuzați.’’

Interesantă poziție. Atitudine. Putem să ne așezăm cu toții pe calea ferată. Gânduri. Închid plicul și sun un prieten: omule, se poate trăi fără adevăr? Da, se poate, îmi răspunde generalul Manole Ben Manole.

D.D.

30 martie 2020

ȘTIRI PE SCURT


Foto Tina Cumva

Noul nostru colaborator Generalul Manole Ben Manole vă prezintă săptămânal cele mai proaspete știri:


Foto, Contagion

Scenariștii americani ai lui Contagion, film cu lume bună de acum vreo 8 sau 9 ani, au discutat cu domnii Nelu Tătaru, Arafat, Iohannis, Ludovic Orban și cu bucătăreasa care face măști de 12 milioane de euro pe zi despre frumusețea, utilitatea și necazul virusului COVID 19. A fost așa, adică doamna Kate Winslet a pus mâna pe telefon: bă, Tătarule, sunteți pregătiți? Îl scriem sau nu? Și așa a apărut filmul care a speriat lumea și care este identic cu ce se întâmplă acum pe planetă.


Foto, Cotidianul

Domnul Iohannis a vizitat un spital gol de campanie în plină construcțíe. Un spital militar. Câteva corturi acolo. Sau pânze de cort. Puteau fi montate și la dânsul în curte. Dar domnului Iohannis i-a plăcut spitalul. A exclamat ceva cu masca pe figură. Singur în mijlocul vizitei de lucru și-a dat seama imediat de potențialul acestor spitale amplasate pe tot teritoriul României și al Europei: după pandemie ele pot fi transformate în uriașe săli de clasă în care dânsul să predea fizica unor elevi îndrăgostiți de materie.


Foto, arhiva E.M.

Armata română, care s-a ilustrat de atâtea ori în lupte teribile cum ar fi exploatările de diamante din Africa, Afganistan, Canalul Dunăre Marea Neagră, administrația primăriilor și așa mai departe, echipată acum ca la carte atacă pandemia cu șanse de izbândă. Traseul atacului va fi stabilit transparent de domnii Vela, Tătaru, Arafat și Orban în ședințe prelungite de guvern cu pauza între orele 11 și 13 când trebuie urmăriți babalâcii prin oraș.

Se studiază posibilitatea ca wc-urile din clădirile spitalelor să fie mutate în fundul curții, astfel că cei care parcug de nevoie distanța să piardă virusul pe drum.

Damian Drăghici cântând la nai în balcon. Oare unde am mai văzut noi faza asta?

Agenția de Știri Călimara



29 martie 2020

JURNALUL statului în casă, ziua 6

Mai și citim. Ne apucă așa un dor. Virus, virus da’ o carte bună e bună oricând. Vorba Margaretei Pâslaru: Pe Valea Pahovei o carte bună a-nforit. Sau cam așa ceva. Așa că deschidem volumul de proză al lui Dan Mucenic, 1951-2018, numit Ceaslovul de la Izvoru. Ceaslov știm ce este, iar Izvoru este petecul de moșie de lângă Giurgiu unde scriitorul și prietenul meu a scris o grămadă. Mișto. Așa și? Adică devin necesare câteva lămuriri. Că cum de-am dat io tocmai peste volumul ăsta? Și de ce zic de el și de Dan? Păi, a fost și este cam așa:


Foto, arhiva M.G.

Când io aveam o lună abia ieșisem de la maternitate Dan avea tot o lună și mergeam amândoi la pescuit în Dunăre unde era pește mamă mamă și-l găteam la restaurantul de pe mal adică făceam ciorbă de pește apoi o am plecat din Giurgiu și Dan la fel și ne-am dus pe coclauri că ne-am mai întâlnit la revoluția din 1989 când Jos Ceaușescu jos de tot și ne-am întrebat bine bine Ceaușescu s-a dus dar noi cum ne câștigăm banul și ne-am dus în presă că aveam calificarea că și Dan absolvise filologia și io m-am dus la Cațavencu Incomod iar el la Zig Zag și Expres mari reviste în anii 90 când nu prea știa nimeni nici ce-i aia brand de presă nici presă nici cine-i Țiriac sau Iohannis nu știa nimeni nimic și ne uitam pe geamul de la blocul MICM Pod Mogoșoaia io și Dan și beam vodcă de la bufetul peste care trona răposatul Dinu Patriciu și Ludovic Orban asta era în anii lui PNL 93 și iar m-am despărțit de Dan că el s-a dus la Ora Academia Infractorilor ceva cu Leahu Valentin și io la România Liberă apoi la ProTV unde cutare cutare câțiva ani buni iar Dan s-a retras la Giurgiu lăsând și el presa că nu mai era de noi iar acolo la Giurgiu a devenit părintele spiritual și literar al localității ceea ce era nu tocmai rău că ăia aveau nevoie că l-au numit imediat director prin biblioteci că nu erau ele multe dar baruri da și uite așa a apărut moșia de la Izvoru poate nu este tocmai exact ce zic dar așa e parol de să-i sară ochii Zoițichii din cap unde io n-am călcat încă la Izvoru dar mă duc să văd că odată m-a-ntrebat Dan la telefon bă tu ai ascultat vreodată teatrul radiofonic și i-am spus că nu și trebuie să trec pe la Izvoru s-ascult.


Mărturisesc nu fără a încerca un sentiment de stinghereală, că în generația mea, opera lui Dan Mucenic este prea puțin cunoscută. Și că atunci când vrei să deschizi volumul Ceaslovul de la Izvoru al lui Dan Mucenic este ca și cum ai vrea să deschizi cutia neagră a unui avion de cursă lungă în a cărui complicată memorie se reunesc toți curenții, toate vibrațiile, toate semnalele codificate înregistrate cu luciditate rece, chirurgicală și totuși sentimentală. Deși, exploatarea fluxului memoriei, exultarea visului nu sunt ‘’prerogativele’’ singulare ale lui Dan Mucenic.

În literatura română contemporană, Dan Mucenic se adaugă unor strălucite nume care au pus în lumină valorile incontestabile ale culturii naționale. Personalitate complexă, Dan Mucenic dispune de toate avantajele unei modernități bine asimilate cât și de o structură interioară predispusă analizei, contemplării distante uneori ironice, alteori comice ale unei umanități secvențiale aleasă pe eșantioane reprezentative unde marja de eroare este reprezentată de adevărul vieților perindate pe scena lumii. Atât.


Foto, arhiva E.M.

Pe urmă a bătut la ușă cioc cioc cioc și am deschis. Adică vraja s-a rupt că era femeia de serviciu. M-a întrebat cine-i Dan Mucenic, mi-a lăsat o oală cu musaca, salată de vinete și un compot de caise întregi. Apoi, de pe marginea patului mi-a zis: ce de cărți ai!

DD

28 martie 2020

HOROSCOP 30 martie - 5 aprilie


Noul nostru colaborator, domnul He'slikearainbow, prezintă Horoscopul săptămânal:

CAPRICORN Se poate trăi numai în minciună? Nativii zic că da, și din cauza alinierii Saturn cu Bahamas în casa a IV a pot decreta: se poate trăi și fără adevăr. Realitățile ultimilor 60, 70 de ani din România ilustrează perfect această zicală. E o primăvară stacojie datorită virusului. Panică, stres, tensiune. Un Capricorn e în stare să treacă o babă strada de 1 aprilie. Apoi, să o ducă la dentist. O săptămână favorabilă unor preocupări mai vechi: curățatul urechilor, o bătaie bună copilului de 40 de ani. Capricornii au noroc în dragoste, naiba știe de ce. Deși sunt ursuzi, au umor, și pasc iarba au noroc și cu asta basta. Spre finalul săptămânii li se deschide o oportunitate de la cineva. Cineva cu iubire multă. Fiți atenți.

BALANȚĂ Cu o săptămână de luptă împotriva virusului nu se face primăvară. Cu trei, da. E ca o scară pe care te urci ce te urci, treptele se termină dar tu trebuie să continui. Așa e lupta asta: grea, în alianță cu cine trebuie. În speță cu cei care mânuiesc contractele pe sănătate. Că sunt mulți bani la mijloc și nu se face rabat: mălaiul trebuie să ajungă musai la anume oameni, nu unde trebuie. Înfloresc corcodușii. Unii cu soț, alți fără. Se va vedea la toamnă, la cules. Nativii au noroc de bani în această săptămână: vreo zece lei. Sănătate perfectă.

FECIOARĂ Poveste de dragoste plauzibilă: un nativ cu o nativă se iubesc de la prima vedere. Sunt amândoi pe holul unui spital. Ea n-are mâna stângă, el dreapta. Se îmbrățișează, că așa le cere doctorul ieșit din cabinet ca să vadă cine are plicul în mână. Tinerii au amândoi câte un plic care acum, când sunt unul în brațele celuilalt, ies în evidență. Intră în cabinet. Doctorul desface. Pe fiecare bilet din plic scrie te iubesc. Doctorul e în al nouălea cer. Îi întreabă ce vor, ce îi doare. Tinerii nu răspund. Dragostea se citește în ochii lor. Doctorul smulge de fericire o perdea din cabinet. E perdeaua dragostei. Cei doi tineri se acoperă cu ea și fac doi copii: un băiat și un băiat. Primul băiat ajunge tapițer, iar cel de-al doilea luptător cu virusul care nu va dispărea niciodată.

SĂGETĂTOR E săptămâna spanacului. Omletă cu spanac. Nativii știu bine că spanacul e semn de putere, distanță, bani, inteligență. Din cauza lui Pluto expus în al treilea cadran. Eurovisionul, pentru români, s-a amânat definitiv. Decizie UE. Nativii însă, profitând de calitățile spanacului, compun melodia secolului din această parte a lumii: Bluesul spanacului cules pas cu pas. În wendul care vine, nativii vorbesc între ei: bă, ce faci, bă, bine, a venit gagica?, nu, n-a venit, ți-am spus că-i o curvă?, ți-am spus, vezi că Gina e la fel și are și pojar, de unde știi?, păi, am văzut-o la nudiști, de unde nudiști, bă, în plină iarnă?, păi, făcea la ea în cameră de față cu mine, bolovanule! Apoi, încet, încet, lucrurile intră în normal și pentru nativii zodiei.

ALAGREC Zodie descoperită de cercetătorii români în locul vaccinului contra virusului ăsta prost și încăpățânat. Nativii zodiei au o săptămână simplă: se duc la cules de mere, se sărută cu măștile pe față, urmăresc avioanele pe cer, aleargă după capre, adică fac tot ce este specific acestei zodii tinere și spumoase. Nativele au sânii mari, ceea ce atrage atenția virusului. Nativii gândesc repede și specific: pe doctorița asta nu, dar pe asistentă o fac diseară în debaraua de mături. În picioare, ca-n filme. O încrengătură între Jupiter și Dark Side of The Moon aranjează viața pentru cei din Alagrec: fac gesturi compatibile, umplu ardeii, le cad frunzele. Mare atenție.

LEU Sunt Lei albi și Lei portocalii. Sunt și sute de Lei. Mii. Plutesc prin Centrul Vechi. Nu acum, în general. Zodie cuminte, chiar periculoasă am putea spune. Leii portocalii au o vorbă: Cine trage la măsea/Pe Virus îl păcălea. Profundă și elocventă vorbă, aplicabilă tuturor zodiilor de care doar noi ne ocupăm.

D.D.

27 martie 2020

JURNALUL statului în casă, ziua 5


Foto, arhiva E.M.

Am practicat o fantă în ușă ca să văd cine iese afară între 11 și 13. Un tip în Romană. E Adilă, a ieșit să ia mâncare la câini. Un altul iese cu o rață din BRD. Apoi, încă unul. Se dau rațe îmi zic și dau să-mi completez declarația. Scriu: Ies, că vreau o rață. Până să iau creion și să maculez foaia, de la Mega-ul de jos ies doi îndrăgostiți puși pe bătaie. Ea: ți-am spus că nu te iubesc! El: și io! Și pac cu o tigaie abia cumpărată în cap. De la buticul de jos de la mine, de la ușa blocului, iese Harap Alb călare pe calul său alb. Mă vede prin fantă. Mă întreabă: încotro. Îi arăt eMagul că poate numai acolo găsește jar electric și mai știu io ce are nevoie. De fapt, asta este marea problem a omenirii. Are tot felul de nevoi. Luate la bani mărunți sunt căcaturi. Adică, de ce iei tu o rață de la BRD? Am văzut un Împărat căutând ață de cusut. Un scafandru cărând o izoletă cu care să se scufunde în Cișmigiu după fisele aruncate acolo de disperarea celor fără speranțe. O mamă cumpărând un copil. Un boier cerând la primăria sectorului 5 să devină argat. Un profesor de clasa a IV a cerând, tot la 5, să devină Bill Gates. Un patinator de viteză vroia să fie scandalagiu. Undeva pe la Lidl, unii aruncă cu pâine unsă cu unt. Mai văd o babă întinerind în timp ce trecea strada. Avea 88 și a ajuns dincolo la 25. Foarte frumos. Deci, cum spuneam, omenirea are tot felul de nevoi. Bizare. Aș putea scrie o carte numai stând o zi la fantă. Voi sta însă mai multe, virusul ăsta mă va face să public câteva sute de cărți. Despre nevoile oamenilor? Da. Cu sfaturi. De exemplu, ce faceți cu conserva de pește cu mămăligă dacă în cutie nu-I nicio mămăligă și nici pește, ci doar un răvaș de la guvernul României în care se spune că autostrada Pitești Sibiu va trece și prin Milano. Sau cum să preveniți chelia câinilor pe care cu atâta ură îi mângâiați pe cap. Probleme. Dar eu sunt născut să fac față problemelor. Oricăror probleme. Mai vorbim.


Foto, Tina Cumva.

Închid fanta, deja e ora 16 și virusul m-a ochit. Mă mut în grădina verde din spatele casei. Doi peri și-un lămâi. Nu se văd în fotografie. Sună telefonul. Îi fac semn pisoiului să nu răspundă. N-o fac nici eu. Știu cine e: prietena mea Mirela G din Giurgiu. În drum spre spital, ceva analize de diabet, a aflat că la BRD-ul din localitate se dau rațe. Să-mi ia și mie? Hm! Ce om drăguț.

D.D.

26 martie 2020

JURNALUL statului în casă, ziua 4


Foto, arhiva E.M.

Omul m-a lăsat în casă, mai precis în bucătărie și mi-a trasat sarcina curățeniei și a unei plăcinte din conserve. Avea conserve de fasole, arici și meduze. Că a mâncat el undeva. Mi-a arătat și scaunul pe care să stau, și mi-a arătat și urechea cu care să ascult vinilul Tribute to Jack Jackson al lui Miles Davis. Până să plece și-a scris un bilet de proprie răspundere, l-am văzut cu ochii mei la masă cu mine, în care scria că el între orele 11 și 13 se duce în Țara Minunilor că are întâlnire cu Alice. Iar dacă termin până atunci s-o ascult pe tipa cu trompeta, care o să-mi cânte ceva de pe vinilul Birth of the Cool tot al lui Miles Davis.


Și în timp ce tipa cânta și cânta la trompetă, io eram în bucătărie iar armata trăgea în toți babalâcii de peste 65 de ani, pac sună telefonul. Era el. Mai grizonat, cu nasul mai mare. Îmi zice: alo, tu ești? Am ajuns, Țara Minunilor nu este deschisă, dar Alice este în piață, la noi, la Crângași. Cum a apărut, tarabele s-au poleit cu aur și țigăncile de la secțiunea ridichi au vopsit ridichile în culorile Aliciei, verde cu mov, nu că așa era ea de obicei îmbrăcată, dar la pandemia asta așa se cade. Pe urmă, tăiau unii porcul în piață, că adică să fie porc proaspăt pentru ăștia dintre 11 și 13, dar porcul când a văzut-o pe Alice a prins glas și a cântat un cântec din Țara Minunilor. Suna cam așa, mă auzi, mai ești pe fir? Suna cam așa: porcii, porcii cu șorici, uite crește brebeneii!!, melodie celebră, din folclor. Albinele, turturelele, cintezoii care fac alaiul lui Alice cotrobăiau după vinete și ardei iute prin piață. Este foarte frumos. De aici coborâm într-o vale în care curge un vaccin pentru virusul ăsta al vostru, mi-a zis Alice și am urcat într-o barcă de zahăr care a plutit până la izvorul vaccinului, dar era închis și nu-l mai deschide niciodată pentru pacienții români că este ori o minciună, ori ministrul sănătății și-a dat demisia. Așa că porcul din piață, care se alăturase alaiului, a prins din nou să cânte: porcii, porcii, și piftia, trăiască România. Moment înălțător acolo la originile vaccinului, dar ce să-i faci, lacătul e lacăt chiar dacă ești Alice și vii din Țara Minunilor. Închid acum, nu te țin, ca să nu ți se usuce plăcinta în cuptor.


A închis. Ar fi trebuit să sosească de mult, era spre ora 14, iar armata nu glumește. Și așa a fost, pentru că instant s-au auzit focuri de tun. Trăgeau după el. Am deschis fereastra și l-am văzut. Alerga spre casă într-o rochie albă, probabil cumpărată de la Alice. Mai avea puțin și urca scările. Așa că am pus mâna rapid și mi-am făcut un selfie.

D.D.


25 martie 2020

JURNALUL staului în casă, ziua 3

Bunica din partea mamei mi-a spus că sub patul ei din dormitor este comoara lui Monte Cristo. Și că prostul ăla de Dumas a mințit când a zis că aurul Contelui este pe Chateau d’If. Ea n-a umblat până acum că mi-a lăsat mie toată comoara să mă bucur io de ea și ai mei chit că fac opt sau doi copii sau voi avea patru neveste dar se va bucura toată lumea. Că n-am decât să sap adânc sub pat. Îmi spune toate astea acum că tot n-avem voie să ieșim din casă decât între unșpe și unu așa că ar fi bine să n-o fac singur ca să nu mă crestez la mâini și la ochi de ce-am să văd. Mi-a dat un număr de telefon al unui căutător de comori care sigur nu are virus.


Foto, arhiva E.M.

Căutătorul s-a întins pe pat și a început să asculte salteaua, dușumeaua, vecinii probabil în căutarea vreunui semn. Ceva acolo care să sune a comoară. De exemplu, învățase la școala de căutători că dacă două ibrice de aur se ating ele fac bang bang bang dar din aur nu din tablă din aia de care se fac șindrile, linguri sau pălării.


Căutătorul s-a băgat sub pat. Ceva era. Mi-a zis să-l dau mai încet pe Orban că și așa nu spune nimic, a luat o lopată și a început să sape. Dușumea tare, nasoală, din ciment amestecat cu faianță ca să nu curgă apa din pat sau să nu intre. Și tot săpând a dat de Aladin. Stătea la lampa lui, fuma, și dădea bilete de voie la comoară. Căutătorul meu i-a zis că n-are nevoie decât de un kil de aur cu care să mergem la cumpărături. Aladin a fost de acord, a chemat-o pe Zâna comorii, o fată de 25 ani, i-a spus ceva la ureche, din urechea ei a ieșit un lingou de aur, care, ce să vezi avea un kil, l-a sărutat pe Aladin, Aladin a cântat un cântec mirific, din ăla românesc de Eurovision, care de acum înainte se ține sub patul bunicii, și aurul mi-a fost eliberat. Am întrebat căutătorul că dacă mai e ceva pe acolo, că Monte Cristo ăsta avea nu glumă. Mi-a spus că sunt munți de aur, de fier, de cărămizi cât pentru patru case, lanțuri de pus la gât, șoșoni, mierle dresate, două croitorese, o nicovală, câteva coronane ale unor regine de mult uitate, o magnolie de la Balcic, ceva verde urât mirositor și lăzi de bani. De tot felul și că nu e bine să dăm iama în toate că ne mai trebuie. Mai ales mie când va trece starea de necesitate curând curând, pentru că autoritățile române stau de pază. Pe urmă am auzit un claxon.


Afară mă aștepta mașina pentru cumpărături. Șofer era fata din sala comorii, aia de 25 de ani, dar fără Aladin. Mi-a spus că Aladin a rămas cu investițiile alături de comoară. Adică dacă trebuie vreun ban cuiva ca să investească în Africa la diamante cum făcea Tender, el dădea banii că și așa nu erau ai lui, ci ai mei, dar eu n-aveam de ce să mă supăr cu un șofer ca ea.

Am scos lista de cumpărături. În fruntea listei spanacul. Știam tot de la bunica că dacă luăm mult spanac în gură, ca Popeye, mă umflam și scăpam de virus într-un minut. Așa am ajuns la Kaufland.

D.D.

24 martie 2020

JURNALUL statului în casă, ziua 2

Mama mă ducea întotdeauna în concediul ei la Ruse. Avea bilete de la partid. Aveam două luni. Mă punea în căruț și mă plimba pe străzile bulgare cu zâmbetul comunist pe buze. Reușise. Ceva cu destinul. Adică se împlinise cumva. Ca să nu mă bată soarele aveam o perdea la căruț. Dar eu tot vedeam prin ea. Așa am văzut-o bunăoară pe Svetlana, viitoarea noastră femeie de serviciu. Foto.


Foto, arhiva E.M.

Mama a cumpărat două cămăși bulgare, ca să se vadă la București că venim din străinătate, a semnat cu Svetlana ceva și a instalat-o în casa noastră din strada Italiană. Blocul ăla cu baie la parter. Baie populară cu bazin de apă caldă. Svetlana cobora și făcea baie cu apă caldă. Dar nu numai asta făcea. Se pieptăna cu furculița. Făcea musaca de vinete. Împletea cânepă și zicea că asta se și fuma prin Statele Unite. Iar câteodată se îmbrăca în Muma Pădurii, mă lua la subraț și mergeam în cea mai apropiată pădure de unde nu ne mai întorceam decât în ziua de salariu. Salariul ei, că eu abia împlinisem trei ani.

Pe Svetlana o avem și acum cu virusul. Nu s-a dat bătură atâția ani. Mama nu mai trăiește, dar ea mă ia în căruț, mergem la Mall, cumpărăm borș și ne întoarcem acasă să facem ciorbă. Io curăț usturoi, chestie în care sunt calificat, ea îl numără, ne zâmbim și puneam să fiarbă o bucată babană de curcan. Că fără nu merge. Odată l-a pus la fiert pe Regele Aricilor. A fost scandal. Uitaseră ăia la Știri de virus și de Arafat și-i dădeau cu ariciul nostru. Care arici a ieșit din oală, a înjurat și a rugat-o pe Svetlana să arboreze steagul italian. Ceea ce a și făcut, că doar nu era să se pună la mintea animalului proaspăt fiert.


Zilele trec, că n-ai voie să ieși din casă și atunci Svetlana mi-a propus un film de dragoste. Foarte mișto. Era cu două gagici care-l iubeau pe Paul. Paul și mai nu știu cuml, că când să aflu Svetlana trăgea zgomotos din țigară de se auzea și în studioul unde filmau ăștia. Ne-au și sunat. Paul avea o geantă. În ea era un sandviș din care mușca tot timpul când era într-o situație mai delicată. Dacă era întrebat pe care din fete o iubea, el mușca din sandviș și cu gura pină nu putea răspunde, așa că azi așa mâine așa, Paul s-a îngrășat și fetele l-au lăsat. El s-a aruncat într-un bazin cu apă rece care trecea pe acolo, și apa l-a cărat până sub un pod unde îl așteptau o caracatiță și-un urs.


De plictiseală eu și prietenele mele am adormit la film și dacă a văzut așa, Svetlana a luat un bătător de covoare. Primăvara așa se face: se bat covoarele.

D.D.

23 martie 2020

JURNALUL statului în casă, ziua 1

În bolul pe care-l am pe masa din sufragerie sunt mai multe pietre adunate de-a lungul anilor. Pietre banale, scoici, perle, diamante micuțe, pepite de aur, mărgele de plastic și-un creion. Am aruncat o piatră pe fereastra deschisă și ea a căzut în finalul secolului XXI, cam prin 2339. Piatra a căzut cu putere și a dat la iveală o barcă. Venea spre mine. Vezi foto.


Foto, arhiva E.M.

Femeia din barcă era Regina Mărarului, nu știu cum ajunsă în mijlocul Oceanului. M-a rugat s-o duc în bucătărie, unde am descoperit că avea pumnii plini de stele de aur. I-a aruncat spre mine și mi-a umplut părul. Tocmai atunci a sunat vecina Maron Pafnutie și m-a văzut plin de aur, ceea ce ei nu i se întâmplase niciodată. A strigat după ajutor. Fata din barcă nu s-a supărat. Nici speriat. A intrat într-un ibric și s-a prefăcut într-un ceai de fabricație străină, cu miros de fildeș reciclat.


Vecinii n-au dat buzna în bucătărie, pentru că un anunț al Poliției Române interzicea vederea la față cu Regina Mărarului pe timp de Virus. Așa că stăteau la ușă și mestecau vorbe dureroase, obeze și mici: dacă stai prea mult într-un ibric ți se rup oasele, ți se înmoaie sau părul și ți se transformă în mere stricate, dar vecinul nostru n-are minte că putea să arunce piatra în secolul XIX și-i venea de acolo o spadasină de la curtea regelui cutare, să zicem Vlad Țepeș, Țepeș a domnit în secolul XV zise o babă pieptănată a la grec, ba nu, a zis un bărbat și păruiala a fost gata.

Am închis ușa. Nu privea pe nimeni ce fac eu în bucătăiria mea. Regina Mărarului a ieșit din ibric mirosind a mărar proaspăt. Eu eram plin de aur, așa că puteam să ne jucăm de ce am fi vrut. Așa mi-a și spus: putem să ne jucăm orice. De-a rostopasca. Nu știu. De-a grebla. Nu știu. Nu știi nimic, poate că era cazul să nu vin. Secolele viitoare nu sunt pentru voi. Pentru voi ăștia care țineți caiete în care notați câtă pâine intră în voi. Câtă zeamă. Du-mă înapoi în mijlocul Oceanului.


Era prea târziu. În ușa bucătăriei, foto, a apărut televiziunea de știri absconse și la obiect. Unde-i Regina? N-am spus.

D.D.

22 martie 2020

De vorbă cu Virusul


Foto, GMO

Nici nu mai știu cine mi-a zis la cârciumă că în bisericuța aia micuță pierdută pe un tăpșan bolovănos este virusul. Ăsta de-acum, Crona, Corda, Corona, Creposcona. Nu-i știa numele, că era beat și avea o căciulă roșie. Și că de vreau să vorbesc cu el ca să văz ce are de gând să mă duc până acolo. Ușa-i deschisă, lumina-i pe toc.

Înăuntru nu era nimeni, iar pictată pe un perete era scara iadului. A raiului fusese furată mai demult de niște muncitori care umblau cu minciuni prin satul Valea Stânii. Mințeau și furau și localnicii au crezut c-or să dispară cu scara iadului. Că nimănui în sat nu-i trebuia.


Coborâm și noi. Mult. Virusul era voluminos și ocupa un salon cât tot iadul. Prin niște țevi uriașe împrăștia în lume boala. În Guatemala, în Franța, unde vroia el. Avea buzele verzi și nasul din lemn de fag, din ăla din care se fac piane. Dacă-i așa.

Potolește-te-i zic. Oamenii nu mai merg la Operă și fără un balet de Lully nu se poate trăi. Fără o țigară fumată în parc la fel. Singurii care se mai mișcă prin lume sunt Rolling Stones. Să nu ni-i iei și p-ăia, nu-i frumos. Nu ne putem plimba zilnic numai în baia casei, lasă-ne pe afară, nu fi rău. În jurul tău se creează numai minciuni, tu nu vezi? Dezinformări în toată regula. Nici cu bicicleta nu mai putem. Iar sentimentele oamenilor sunt încâlcite. Niciunul nu mai are grijă de flori sau, mai rău, greșesc ciorba de perișoare.

Am vorbit mult. Am revărsat spre el toată supărarea omenirii, toată lupta ei. Fuma. L-a chemat pe Dănilă Prepeleac, i-a zis ceva la ureche iar acesta m-a aruncat în iazul din fața bisericuței. Iaz plin de draci. Unul mi-a zis că fluieră mai tare ca mine. Altul că înjură mai dihai. Dar Virusul n-avea timp de joacă. Ia poruncit lui Dănilă să mă dea la câini. Ăsta așa a făcut.

D.D.

10 martie 2020

TÂRGOVIŞTEA DE 8 MARTIE

Noni conduce detaşat maşina. Un Ford decapotabil din ăla care s-a dat la revoluţie lu toţi care au luptat. Suntem patru şi Noni zice: dacă o luăm pe Casa Scânteii e mai aproape, dacă o luăm prin Gara de Nord pe liniile de tren e şi mai aproape, dar dacă o luăm spre Gulia, Cornu, Tărtăşeşti ajungem şi mai repede. Băgăm la cap. Sunt io, Teodora şi Tina Cumva. La radio e o melodie compusă de Noni. Aşa-i la maşinile astea, îţi cântă ceva de-al tău.


Foto, Tina Cumva

Noni continuă: La Târgovişte e capul lui Mihai Viteazul. Cică din când în când face cu ochiul. Râdem, dar am şi ajuns. Un parc ceva, un hotel. Aşa că mergem la Chindia să bem, să mâncă, să dansăm, să vorbim cu capul lui Mihai Viteazul. Cârciuma nu-i plină, dar aşteptăm opt ore nişte mici. Şi aşa aflăm că s-a pus masa la hotel. Nu-i 8 martie, dar merge şi pe 7, pentru că pe 8 plouă şi multă lume se teme de inundaţii şi stă acasă cu lopeţile. Pun în butoaie, apoi cară recipientele în Prahova degajând oraşul. Aşa!


Mese de 10 persoane. Noi suntem 5 bărbaţi, 5 femei. Mai simplu, 5 perechi. Bem vin. O sticlă de vin de pereche. Au luat ţeapă. Noi am băut vreo 30. Aşa că a început dansul. Era déjà şase şi trebuia să ţopăim ordonat, aşa cum ne-a învăţat secretarul de partid al fabricii de oţeluri de pe platforma târgovişteană. Toate femeile la dans. Îmbrăcate în diftine,brocarturi, volane, gabardine cum se poartă. Tocuri cui sau potcoavă, nu conta, muzica era veselă şi era cam aşa: un, doi, trei, patru, poc şi înapoi un, doi, trei, patru şi poc. Soliştii neostoiţi, roboţi lucraţi în industria de IT locală. Că chiar am vorbit şi de industrie. De exemplu, Radu, a zis: Ehe, ce industrie!


Mâncăm chiftele, salam, ouă, vinete, friptană, iar ouă, iar vinete că au mai rămas, brânză, morcovi într-o barcă de plastic, din nou brânză, un castravete, cartofi, coji de salam, salam, roşii şi-un tort. Totul într-o ordine bine gândită. Veselie mare. Transpiraţie.

Ce-i care mâncau n-aveau decât, o făceau repede să nu le-o ia cineva, dar grosul femeilor cu coc din 50 şi priviri asemenea continuă. Se zguduia sala, tremurau cafele, capul lui Mihai Viteazul dădea din cap a dojană.


La un moment dat zgomotul petrecerii s-a mai atenuat, a dispărut apoi. În sală intrase femeia de serviciu. O pasăre îi adusese detergenţii într-o valiză. Ceva modern. Ca-n filme. Ne-a făcut semn cu mătura să ne cărăm la culcare. Aşa am făcut.

A doua zi, la mănăstirea Dealu, Capul lui Mihai Viteazul era ocupat. Ne-a invitat însă preoteasa la o ciorbă. Bogdaproste!

d.d


06 martie 2020

TABLOURI DINTR-O EXPOZIŢIE


Doamna Sistermorphine prezintă evenimentul 8 Martie 2020, de la Muzeul Ţăranului, unde aceste tablouri sunt de vânzare.

BABELE


Foto, arhiva E.M.

Acrilic. 2 pe 1 cu sfoară de agăţat. Una din Babe zice: fără noi s-ar înmulţi caişii. Alta: fără noi bărbaţii ăştia care ne privesc ar săpa degeaba caişii. Alta blondă: ce caişi? Ce metaforă? Una cu roşu la chiloţi: ăla din primul rând e tăietor de varză la mine în Militari. Preţ: 2 milioane euro.

BEŢIVA


Ulei pe pânză, 50 pe 40 cm. Tablou ajuns refren de cântece: mamă sunt beată, tată, mama a venit beată şi tot aşa până la 18 milioane de români. Preţ: 50 mii euro.

PAS ÎN DOI


Această figură, ajunsă sport naţional, a luat premiul special de fizică la Zimnicea 2020. El se execută cu ambele picioare până te vede profu de fizică. Acuarelă, 30 pe 30 cm. Preţ: Un milioan euro.

VORBIND CU ANIMALELE


Măi, animalule!, este replica elegantei doamne din tablou. Cărbune. 50 pe 20 cm. Preţ 3.000 euro.

Vă aşteptăm duminică, 8 martie, la Muzeul Ţăranului. Se poate rezerva şi pe net.

Agenţia de artă Călimara.

05 martie 2020

BEGINNERS, premieră la TNB


Năzbâtia sau mai bine zis bazaconia numită Beginners de la TNB reuşeşte să devină curând, după primele replici, o piesă de teatru care se urmăreşte cu mare interes. Este vorba aici nu neapărat de un conflict între generaţii, ci de atitudinea dintre adulţi şi copii, de ce înţeleg adulţii din copii şi invers. De comportamentul lor. De imitaţie. De diferenţele de cultură. De vârstă. De creştere. Probabil. De fapt, e de toate, un amestec de ce înseamnă viaţa pe planetă a secolului XXI: cu albine care salvează planeta, cu cancer, cu pistoale, cu câini jucăuşi, cu poveşti, cu cântece, cu copii, cu zâne, cu vacanţe ploioase, cu tata şi mama, cu cărucior de bebe, cu absurd şi veselie.


Un grup de prieteni vine să-şi petreacă vacanţa de vară într-o cabană în care vin de ani de zile. Vin pe o ploiate tembelă care nu face bine la nimic. Normal, pe o asemenea vreme problemele se pun altfel. Chiar şi dacă e cu alcool, tot altfel se pun problemele. Dar aici nu e cazul. Ies la iveală problemele grupului: Ana cutare, Bart cutare, Lucy asemenea şi Sandy la fel. Jocul cu câinele. Câinele e docil, jucăuş, curios, de fapt singurul care vede apariţia alter egoului fiecărui personaj, fiind vorba de copiii care vor deveni adulţi spre finalul piesei. Replicile absurde devin amuzante. Pentru că, de fapt, care sunt problemele adulţilor? Aceleaşi ca în viaţa fiecăruia: clanţa prea veche, aragazul cu niciun ochi, săpunul de aur primit de la mătuşa Tamara, cancerul, copilul mic care plânge după ciorbă de vită, inutilitatea doctorului, atenţia câinelului spre mingiuţa aruncată, femeile, bărbaţii şi aşa mai departe. Replici tăioase, inteligente. Amuzante, cum am mai zis.


Încet, dar sigur, viaţa, scena, este ocupată de copii. O altă generaţie. Cu alte vederi. Care sunt problemele lor? Ia să vedem: clanţa prea veche, aragazul fără niciun ochi, fusta prea scurtă a mamei, cântecele, fetele sau băieţii. Totuşi există ceva care face diferenţa dintre cele două grupuri: speranţa, optimismul, planeta noastră se va salva cu siguranţă, vom fi mai buni. Privim cu îngăduinţă aceste vise, copii întotdeauna trezesc afecţiune, bunăvoinţă şi interes. Credibilitate. Sunt urmele lăsate de noi, adulţii. Urme care vor putea stinge lumina pe Pământ. Dar, cum aflăm din Beginners, acest lucru nu se va întâmpla şi pace.


Distribuţia este okei. Zicem: Ada Galeş, Raluca Aprodu, Istvan Teglas, Alexandru Potocean, Ciprian Necula şi copiii Chloe Basu, Maria Luana Colica, Rareş Gheorghe, Radu Anghelina. Regia Bobi Pricop, scenografia Nicola Toromanov, muzica Eduard Gabia iar scenografia Dan Basu.

Autorul piese Beginners, Tim Crouch, stă prin Anglia pe undeva. Scrie, regizează, actorizează ajutat de soţia sa Julia Crouch. Piesele lui Crouch au fost montate pe scene din Italia, Franţa, Portugalia, Cehia, Brazilia şi aşa mai departe. Ca să vezi cine e omul!

În sală s-a râs ca la Stan şi Bran. Nu ştim de ce. Nu era cazul. O tânără de lângă noi a râs cu înecături, cu lacrimi, până în clipa în care a născut. Dusă la maternitate, aveam să aflăm după spectacol că dăduse viaţă unei veveriţe. Interesant.

Denis Dinulescu

03 martie 2020

HOROSCOP 3 -9 martie


Foto, arhiva E.M.

Doamna Sistermorphine este plecată pe urma Coronavirusului tocmai în Orientul Îndepărtat. Nu-şi poate susţine rubrica de astăzi. Aşa că am invitat-o pe doamna Lady Jane, adjuncta ei permanentă să o susţină:

RAC. Nativii acestei zodii, acum când Pluto coboară până în casa a 4 a, sunt de obicei paharnici sau logofeţi în Parlamentul României. Ei primesc un pachet din Israel. Îl desfac. E plin de dezvoltare personală. Până joi, 5 martie. Urmează cursurile şi ajung la DNA. Bucurie mare. Asta e calea, exclamă un logofăt cu un brâu roşu, duminică 8 martie.

BALANŢĂ. Nici nu se usucă bine cerneala, ni se pare, şi nori negri se adună. Miercuri seară apare un bilet de la o persoană dragă: Nicule, ţi-am spus să nu mai dai cu grebla prin baie. Ai răsfoit faianţa. Pisica e în călduri. Vezi ce faci. Am plecat cu ochii roşii la slujbă. Te iubesc. Închide cu lacătul. Invitaţie la masă, sâmbătă. N-au decât plăcintă de dovleac pentru acasă. Nu refuzaţi. S-ar putea să apară o situaţie financiară de excepţie. Până luni, 9 martie, când e altă socoteală. Un pom înverzit.

LEU. Cu ochii după căprioare sunt nativii acestei zodii. Toată săptămâna. Una mică de tot, căprioara Despina, s-a oprit şi a zis ceva. Leii s-au speriat şi au început iarăşi dezvoltarea personală a animalelor, astăzi lecţia: cum vorbim tare sau încet în acelaşi timp sau când ne doare urechea ce facem. Sâmbătă, 7 martie, un film românesc la televizor. Se plânge mult, şi nu se-nţelege ce spun actorii. Vizionaţi.
CUCUL. Nativii fac cucu, adică strigă pe cineva până vineri seara: cucu, cucu, cucu, cucu, cucu şi aşa mai departe. Parlamentul votează legea Cucul, care prevede că nicio casă fără Cucu, nicio o ciorbă fără cucu şi că trebuie cumpărate de la americani numai Cucu moderne. Bate vântul.

D.D.

02 martie 2020

Mireasa Moartă din Bulbucata sau Scrisori din Iwo Jima


Foto, arhiva E.M.

Suntem toată echipa de filmare la orangeria din Bulbucata, judeţ Giurgiu. Geamuri multe, frig de crăpau berile, şi nu era zăpadă. Du-te şi cumpără. O împrăştiem. Suntem la filmul Mireasa Moartă de Cornel Gheorghiţă. Câţiva actori francezi, o englezoaică, bere la sticle de 10 ml şi noi cei trei beţivi ai satului care suntem lipiţi de scaunele barului. Bem, jucăm cărţi şi ne trec prin ochi toate secvenţele filmului: Vine un poliţist, nişte ursari cu scandal mare, dintr-o maşină coboară cineva care zice-n franceză dă-mi o cafea apoi io cu coechipierii mei de băutură, Johny Georgescu, Mircea Andriescu, actori clasa una povestim de un frate de-al nostru de veselie care a lucrat ba-n Italia, zic io, ba-n Spania zice Mircea, ba-n Groenlanda, dar p-asta n-o zice nimeni că-i de râs şi nu-i în scenariu.

Apoi, intră Tache Floresu, zice sau priveşte ceva ameninţător, se cară, se ucă într-un ATV şi dă-i şi dă-i pe zăpadă. Noapte de nepătruns, noi, beţivii satului, aşteptăm să intre mireasa moartă, dar a intrat actriţa Firuţa Apetrei de la Bacău, care era barman şi ne-a mai adus bere. Pauză.

În camera de alături a mizeriei de orangerie ceva potol. Sandvişuri, cafea, ardei iute, zacuscă, iaurt, salam, grisine şi mâncam şi mâncam dar nu mult pentru că ne aştepta masa de la Mihăileşti de la Căminul de bătrâni. Ciorbă de burtă excelentă. Se spun bancuri. Tache Florescu aruncă unul. Era prea întuneric, nu s-a auzit.

Meandrele filmului continuă, dar noi nu ştim tot scenariul, aşa că de oftică ursarii fărâmă o maşină cu care venise franţuzul. Vorbea franţuzeşte, aşa ne-am dat seama. U e la toalet? Apoi, au dat foc la maşină şi e singura dată când noi, cei trei beţivi ai satului Bulbucata, ne ridicăm ca să ne hlizim de la fereastră la isprava ursarilor.

Filmarea de noapte se cam terminase şi noi ne schimbam pentru premiile Oscar unde eram invitaţi. Noi trei. O clipă însă s-a făcut linişte şi a ieşit soarele. Pe stradă, prin faţa orangeriei, prin zăpadă, trecea poştaşul satului. Vezi foto. Aducea cu el corespondenţa din Iwo Jima. Mie mi-a adus trei scrisori.

D.D.