27 mai 2019

Eroism de zi cu zi, întâmplător și la zi de vot

A țîșnit ideea că cine a stat niște ore la coadă la vot e erou. Am și eu eroii mei aici în Suedia, deși nu știu câte ore au stat la coadă ca să voteze.

Emilia, ai stat în secția de votare din Malmö de la prima până la ultima secundă, umplând borderouri în timp record, rupând dintr-un covrig când apucai, mergând virtual la toaletă. Într-o cameră fără ferestre, fără aer, cu nervii tuturor întinși la maxim, degetele încleștate pe pix și dorința de a face tot posibilul pentru ca toată lumea prezentă să voteze.   

Laura, ești peste tot. La toate manifestațiile din Malmö, Sibiu și București. Plină de energie și curaj. Organizezi, pui umărul la treabă, ne tragi de mânecă. Ne aduci aminte, în fiecare clipă, că nu e suficient să ai buletin de România ca să fii român. Că o țară bună se construiește. Pentru democrație și libertate se luptă în fiecare zi. Ai stat și tu la secție de dimineața până seara, ai adus copiii la grădinița din secția de voare, ai dat interviuri, ai adus oamenii la secția de votare cea reală. 

Codrina, te-am auzit scuzându-te că te bagi în față la votare. Veniseși doar să le-aduci prăjituri celor din comisie. De la singura cofetărie din Malmö cu amandine și savarine. Împreună cu soțul tău, v-ați deschis casa și inima pentru românii pe care i-ați întâlnit de când v-ați mutat aici. Și pe mine m-ați adoptat. Ai reușit și tu să votezi la un moment dat, sînt sigură, discret și fără poze pe facebook. 

Eroii mei. Nu scuipă locul din care au plecat, nu le e rușine să spună că sînt români. Vorbesc ronânește, mânîncă produse românești, păstrează vii tradițiile românești. 
Mîine o vor lua de la capăt, pentru că bătăliile se cîștigă una cîte una, zi de zi.

26 mai 2019

Am votat

Ca să nu se mai pișe nimeni, niciodată, pe Diaspora.
Ca să nu ne mai lăsăm hoții și semianalfabeții să ne reprezinte în instituțiile europene.
Ca să dărâmăm zidurile care se înalță, încet încet, în jurul României.
Și, mai ales, ca să vreau să mă întorc cu drag acasă.

25 mai 2019

HOROSCOP 26 mai 2019


Doamna Sistermorhhin

Foto, Călimara

PEŞTI. În primul rând că votăm nimic. Pe nişte unii care merg la Brux şi halesc bani.

17 mai 2019

16 mai 2019

TEZE ŞI ANTITEZE în Călimară, cu Radu Lupaşcu 3


Bela Kamo, muzician de stradă, foto Radu Lupaşcu.

Aş vrea să-ţi depăn o amintire amuzantă, dar în tonul amărăştean al evenimentelor de pe la noi... Acest moment s-a petrecut la clubul restaurant Cery-Lu, unde sper că, - mai ţin minte Johnny Bota şi Lică Dolga, doi dintre protagonişti -, KAMO a cântat fără microfon... Era pe strada Tunari la nr. 67 - 69, din sectorul 2 al capitalei. Acum nu se mai cântă acolo, imobilul este scos la vânzare şi / sau închiriere. Era prin 2005. Atunci se organizau seri de jazz şi de blues la diverse cluburi şi restaurante din capitală, multe dintre ele fiind în colaborare cu ghidul săptămânal Şapte Seri (care era la vremea aceea, "Cea mai puternică revistă săptămânală de informaţie culturală şi petrecere a timpului liber") şi unde activa Horea Kraus (director de programe, editorialist şi administrator al casei de discuri şi al editurii Zaka). Cery-Lu era un restaurant cu specific gastronomic, în special italienesc (specialitatea casei era muşchiuleţ de porc umplut cu prune uscate şi sos porto), iar patronii din acea vreme încercau şi variantele cu trupă live la sfârşit de săptămână. Prietenul meu Horia le-a propus printre altele şi trupa Bega Blues Band, dar în formulă de trio, aşa cum veniseră pentru acel weekend şi pentru cluburile dedicate bluesului şi jazzului, Big Mamou şi Green Hours. Era ca un test pentru toată lumea, trio de bază, gaj minimal, tehnică fără pretenţii, muzică live de calitate într-o zonă inedită a Bucureştiului (foarte aproape de clubul Dinamo şi Inspectoratul General al Poliției Române). Se făcuse rost de ceva amplificatoare şi cineva adusese un mixer, tobe, dar de microfon uitaseră... În aceste condiţii aveam toate şansele să începem cu stângul seria de concerte şi să anulăm cântarea Bega Blues Band, mai ales că special pentru trupă nu veniseră decât maxim 5 persoane, din câte îmi aduc aminte.
"- Ce facem Kamo? Anulăm?"
"- Eu şi pe stradă am cântat fără microfon!"
Şi aşa a rămas. Kamo a cântat fără microfon în acel spaţiu relativ mic, hol din jurul piano-barului interior al restaurantului Cery-Lu, doar pentru prieteni, eram eu şi Horia, şi câţiva simpatizanţi ce veniseră (totuşi) pentru celebra trupă din Timişoara. Un recital la fel de bun ca într-un club dotat cu toate cele necesare şi cu un program viu, chiar mai pe viu decât ne-am fi aşteptat. Calităţile vocale ale lui Kamo au fost foarte prezente şi felul lui nostim de interpretare ne-a cucerit. Cu mare drag îmi amintesc de el. Nu am ştiinţă de vreun eveniment similar pe la noi prin ţară.

5. Am organizat amândoi primul Festival de Chitară Bass din România. N-a mers, după două ediţii s-a stins. Nu l-am avut noi pe Flea de la Red Hot, dar l-am avut pe Jeff Beck, ultimul datorită lui Sergiu Doru. De ce nu merg astfel de evenimente mai de nişă? De ce tot timpul Enescu, Maria Tănase sau Ioana Radu?

Adică Jack Bruce vrei să spui. Fie-i ţărâna uşoară! Păi, aşa cum spuneam de fiecare dată când eram întrebat cu un microfon în faţă, pentru că noi am parcurs pe repede înainte toate etapele istoriei muzicale ale omenirii. Am ars în piaţa publică sau la Argentin toate etapele culturale şi s-a ales prafu' şi ţărâna de cultura muzicală de pe mapamond, prin care noi, ca daci sau ca geţi, Glad sau Menumorut, ne puteam făuri o altă identitate culturală decât cea balcanică care ne paşte. (Apropo'. Cristos a Inviat! Sau cum ziceau pe vremea lu' Ceaşcă, Cristi şi-a revenit, şi se răspundea tot cifrat: Just, toaşu' - râdeam deunăzi cu Moşu Florian Lungu). Revin. Adică, coincidenţa de interese materiale prinse în traficul de blugi şi ţigări de la sârbi, aur de la turci şi cehoaicele de la Mamaia, cu interesele spirituale legate de Laurie Anderson şi Gabriella Ferri, ei bine, noi - prin Noi se înţelegea toată floarea rockerilor din Bucale, cu tricouri vopsite cu suflaiul, curele cu ţinte bătute şi genţi din buejeanşi sfârtecaţi -, eram bulversaţi cu ce să începem capitalismul ăsta, de unde să-l apucăm, din 1990 sau din 1947 de la forţata abdicare a regelui Mihai? Şi ne-am apucat de casete. Celebrele casete Brain Product. Şi acum mă simt vinovat, fiindcă în loc să-i aduc lui Atilla la tarabă, Modern Talking şi Ace of Base, îi aduceam Peter Hamill, Renaissance şi Klaus Schulze. Recunosc că mi-au plăcut mai mult decât C.C. Catch şi Milli Vanilli. Făceam programe diverse pe acele casete de pe vremuri. Unul din ele se numea: DRUNKEN ELLATION at 4 a.m, şi conţinea "cântece de tranziţie" către o lume mai bună: Tell Me What You Wan't cu Van Morrison; The Piano Has Been Drinkin (Not Me) cu Tom Waits; Too Much Thinkin cu Keef Hartley; A Fool No More cu Peter Green etc., etc. Dar lăsăm amintirile pentru alt volum de convorbiri... Trecem la subiectul Samantha Fox şi Dracula Bass. Prima s-a îngrăşat teribil, dar la TV dau tot clipul ăla antic cu I Want Your Body (în traducere: Ea are o singură dimensiune: rază !), iar al doilea, primul festival de chitară bas din România a fost un succes mare, fără doar şi poate, din punctul meu de vedere. Într-adevăr, nu unul comercial. Am avut şi un Concurs cu premii babane. Evenimentul poate fi considerat şi în Occident unul de nişă, cumva underground, dar acolo este sponsorizat şi de stat fiindcă acolo cultura este politică de stat, şi arta, în general, este mediatizată pe toate posturile de stat. La noi ăsta a fost şi este principalul motiv pentru care jazzul şi bluesul nu este cunoscut. Nu se dă la radio şi TV, iar media nu ştie sau se dă lovită în aripă când vine vorba de John Abercrombie, McLaughlin sau Snowy White. Facem un roman din poveştile de la conferinţele de presă cu întelighenţia fătucilor din media, care pun întrebări dificile, dacă ştiu că în România cresc munţi înalţi sau altele mai complicate, legate de viitoarele proiecte ale Giannei Nannini. Îţi dai seama ce greu a fost să-i convingem spre deloc, de greucenii Anthony Jackson sau Arild Anderson... Chiar nu ne dăm răţuşte, dar muzicieni ca Dominique di Piazza şi Jack Bruce & His Big Blues Band au publicul lor peste tot în lume, sunt mari nume din blues şi jazz, pe care mulţi români şi-ar fi dorit să-i vadă pe viu. Vina este şi a caselor de discuri din România care au ocolit permanent arta şi au promovat non-valoarea, facilul, frivolul şi mai toate coţcăriile posibile. Ce să vorbim de blues... pe care îl găsim furişat prin cluburi underground, prin festivaluri provinciale de care nu se spune sau scrie nimic. Rămânem doar noi 2, cei care mai păstrăm în suflet o flăcără vie pentru acest gen muzical. Dacă vrem să definim termenul underground, care din păcate a fost uşor denaturat de la sensul său [adică spectacol experimental (de avangardă)], el a ajuns astăzi să desemneze o mişcare de rezistenţă a muzicii bune (rock, blues, art-rock, funk etc.), adică acea mişcare ce nu prea iese pe marile scene unde se cântă live sau de cele mai multe ori play-back... şi nu fiindcă nu ar avea public. Publicul este condus, este obligat să asculte, spre ceea ce îi este de folos financiar producătorului (organizatorului) şi fiindcă nu i se mai oferă o altă opţiune muzicală. În fine, termenul underground mai defineşte astăzi un concept al unei emisiuni de televiziune, care l-a asimilat şi (re)dat publicului, sprijinit fiind şi de yes-manii atotştiutori marca Moculescu, formatori de opinie din vechea gardă. Faptul că acest termen « a înghiţit » atât de multe sensuri (inclusiv pe cele de subsol şi heavy metal), a devenit pentru cetăţeanul de rând sinonim cu tabula rasa şi, în consecinţă s-a ajuns, ca după câştigarea Eurovison, trupa hard-rockerilor finlandezi Lordi, - îi mai ţineţi minte? -, să fie denumiţi în ziare şi la teve, satanişti... O greşeală neasumată de nimeni şi care a trecut neobservată, întrucât nu avem nici presă muzicală şi nici critică, cum îţi spuneam mai devreme. Bluesul este un om bun care nu este în apele lui. Nu este răţuşca cea urâtă, NU!
Ah! Şi să nu uit. Lui Sergiu Doru ar trebui să i se facă un monument în faţa Sălii Palatului sau să se inventeze o distincţie pentru susţinerea necondiţionată a jazzului în România. Nu ştiu ce ne-am fi făcut fără generozitatea lui Tati la Dracula Bass Fest! Şi ne-au mai ajutat, Ioan Big (la prima ediţie) şi Voicu Rădescu cu subsolul şi terasa lui.


6. De când vorbim îmi tot vine în minte Se-ntorc vapoarele a Doinei Badea. Mă trec emoţii, lacrimi. Sunt vasele de la revoluţie? Dacă da, e semn că muzica rock românească este ancorată puternic în realitate, impune respect.
Am fost în Anvers după Vulturi. Adică după Eagles, vezi pe site cronica şi fotografiile. Vreau să fiu scurt, că mă duc la concert cu Petra Acker. Erau câteva vapoare acolo, unii ziceau că ale lui Băse tocmai s-au dus la fund, alţii că l-au scăpat preşedinte. Muzica românească este ancorată în prostie şi ghiduşie. Irevocabil. Nu vreau să mă repet, am bătut apropouri directe mai înainte. Sunt câteva nume care-şi dau seama de valoarea lor şi au scos discuri bune. Unul a reînviat Basorelief şi a făcut un disc de pomină, pentru eternitate. Altul face ethno blues bun cu Nighlosers şi mai apoi, sfinţeşte diverse formule bluesistice. Adrian Enescu a scos albume extrem de valoase pe cd (RIP!). Nicu tocmai a lansat MEMORABILIA, un excelent box set pentru colecţionari şi nu numai. Talitha Qumi, Kumm, Echo, Urma, Travka, Bucovina, Bucium, Egocentrics, Implant pentru refuz, Luna Amară, Pragu de Sus, Cri Gri, Nori Geometrici, Yes sunt prea puţine nume bune în 30 de ani, câţi au trecut, mâine poimâine, - nu ştiu când publici tu cartea -, de la schimbarea la faţă a regimului. În jazz albume bune sunt mult mai multe, le găsesc cititorii tăi şi ai noştri, pe site, la rubrica recenzii albume. În blues puţine albume bune. Tot Marcian, Ride On Band, Dixie cu Stepan şi cu Crişovan, Dusty Ride, Baicea, Bega Blues Band, Jimi Hendrix. În folk, Dan Chebac, scoate unul tare, dar nu se pune că e făcut în Italia şi ăia mănâncă prog dimineaţa, la prânz şi seara fac San Remo. Mai sunt şi acolo în folk câteva bune, dar nu mai trăieşte Teodora să ne spună de ele. Nae Caranfil impune respect şi în muzică, a făcut un strop de musical autentic românesc cu mult mai bun decât zece musicaluri făcute pe genunchele proverbial a lui Caratase. Nu serios acum, dacă nici muzică nu avem, cum să avem noi vapoare!? Şi unde să le ancoreze? La Neajlov în Deltă! Lasă că merg alţii pe croaziere oceanice, că în Delta Dunării peştele l-a păpat cormoranii. Când vin şalupele cu turişti şi sinistrul Cuc, bagă şi peşte. Cât o mai fi... la pescărie în Mila 23. Are mare succes festivalul de la Tulcea, vine lume puhoi, pune unul blues cu dichis şi sunt biletele vândute cu un an înainte. Anul ăsta vine Kenny Neal şi Bonnie Rait. Dacă câştigă comuniştii alegerile, închidem graniţele şi o luăm de la capăt, cu Maria Tănase, Ioana Radu, Cornelia Catanga şi Ileana Sărăroiu. Şi pe Gică Petrescu l-ai uitat. Mai cântă?


Radu la NY 1005.

7. N-ai cumva o batistă? Îţi mulţumesc!
Am o şampanie roze. Sau vin spumant, tot aia e. Maria spăla rufele la un râu. Dintr-un munte se prăvăleşte o stâncă care o omoară pe loc. Ce gândeşte Ion? Încă o maşină de spălat distrusă de calcar. RIP!

Mulţumesc şi eu pentru întrebări, am mâncat tot drobul de la Paşte. Când faci lansarea cărţii, să o punem de karaoke, că i-am furat textele lui Paul Negoiţă şi cântăm noi. Eu nu am voce, dar vin cu Birişteică şi cu Relu Călin, el fluieră Morricone, când vrea să fluiere pe cineva.

A consemnat Denis Dinulescu

15 mai 2019

TEZE ŞI ATENTITEZE în Călimară, cu Radu Lupaşcu 2


Radu Lupaşcu la lansarea Solo Star Wars, foto Radu Lupaşcu

3. În solourile de chitară ale lui Keith Richards recunoaştem ritmul formidabil al lui Robert Johnson. În versurile lui Mick Jagger aceeaşi frazare bruscă a lui Robert Johnson. Oare ce doi solişti, Mick şi Keith, nu se puteau inspira de la Holograf?

Realitatea lui Robert Johnson era verosimilă. Holograf, cum îi spune şi numele, este oarecum proiecţia din viitor a filmului The Island. Îţi redau pe scurt povestea ca să vezi dacă te regăseşti în ea. Unu, Ewan McGregor, descoperă cum că el şi ceilalţi locuitori ai unei insule numită The Island sunt de fapt clone şi sunt înmulţiţi doar pentru a li se folosi organele în transplanturi. Dar povestea se termină americăneşte, el evadează cu o prea frumoasă zână, Scarlett Johansson, şi au trăit fericiţi şi clonaţi până vine revoluţia. Nu ştiu dacă ţi-am răspuns complet la întrebare, dar fă şi o comparaţie între textele grupului Holograf şi ale lui Mircea Block:
- "Ţi-am dat un inel (1998, albumul Supersonic): Poa' să vină primăvara / Cu alaiul ei de flori / Poa' să vină şi-altă vară, / Fără tine nu le văd / Poa' să vină cine o vrea să vină / Dacă nu eşti tu, e în zadar (mmm da) / Seara începe fără tine, / Noaptea este şi mai grea / Când mă trezesc şi lângă mine, / Nu găsesc iubirea ta / Şi crede-mă, crede-mă că fără tine nu sunt eu / Nu, nu, nu, nu. / Am lăsat la uşa casei tale un inel, / Dacă vrei o veste de la mine îţi spune el / Dacă vrei să fii cu mine nu mai aştepta / Nu aştepta, nu aştepta... / Ţi-am dat un inel, / Ţi-am dat un inel, / Ţi-am dat un inel / Mare cât inima mea."
- "Te rog să-mi scrii (muzica Mişu Iancu): Te rog să-mi scrii… / Din drumeţie să-mi dai veste, / Dacă-ţi va spune o poveste / Pădurea cu privighetori. / Te rog să-mi scrii… / Ce-ţi vor şopti în drum izvoare, / Pe care razele de soare / Abia le văd de-atâtea flori. / Să-mi scrii / De drumurile tale. / De oamenii văzuţi în cale, / De tot ce-ţi vor povesti. / Te rog să-mi scrii… / Când pe un vârf înalt de stâncă / Se lasă liniştea adâncă, / De mine de ţi-e dor, să-mi scrii!"



Radu şi Statuia Libertăţii

Acum că le-am făcut reclamă, să notăm că România nici măcar la Eurovision nu a câştigat locul 1! Dar de două ori avem locul 3, cu Luminiţa Anghel în 2005, respectiv Paula Selling în 2010! Dar ştii Denis că, nici la Sopot nu am câştigat nimic? Ăsta e un festival foarte vechi din Polonia, prima ediţie a fost în 1961, când m-am născut eu... Păi la ce bun atâta muzică uşoară şi cu compozitori atât de titraţi? Amintesc doar câţiva: Edmond Deda, Gherase Dendrino, Ionel Fernic, Aurel Giroveanu, Dan Mizrahy, Anton Şuteu, Adalbert Winkler, Gheorghe Maurer şi lista este mult mai lungă decât a celor de după 1989. O să-mi spui că sunt oglinda unei epoci apuse. Aproape exact. Muzica uşoară nu a dispărut, nici nu ar fi bine să moară, însă de ce crezi că NU s-a reinventat cum s-a transformat bluesul sau rockul, la cei peste 100 de ani cât au ele...? Lipseşte ceva şi aceasta se identifică cu povestea, naraţiunea, comunicarea. Muzica uşoară este plină de falsitate, este o închipuire de viaţă frumoasă, senină, lipsită de griji, de iubiri placide, de nuri de femei adorate şi Don Juani cu pătrăţele, de bunăstare şi progres, cum se spunea în limbajul de lemn proletcultist. Nu aducem în discuţie compoziţia în sine şi interpretarea cântăreţilor. NU! Doar versurile, adicătelea textili! Ce vrea domne' să spună Radu ăsta? Păi faceţi comparaţia cu următorul text (o tălmăcire a prietenului meu V. R. Cantacuzu a unui cântec celebru, pe care toţi îl fredonam în armată: Wish You Were Here!) Sesizezi diferenţa?:
- "cât aș vrea (Pink Floyd): crezi cumva / că îmi poți spune/ despre rai și cer albastru/ din genune ?/ dintr-un fier rece și tâmp/ poți tu oare să-mi răsari / flori pe câmp ?/ ai putea să mai zâmbești/ când golit de a ta ființă / încă ești ?/ te-au dresat să te tot minți/ viața să îți lepezi/ pe treizeci de-arginți / ți-au dat pe copaci cenușă / pe zefir greaua dogoare/ și pe cuget o păpușă/ nu mai vrei să fii hoinar / dar nici la război nu vrei/ să alegi e în zadar/ și în cușcă-i bine / cât aș vrea și ce n-aș da / să te am cu mine ! / două suflete-ntr-o roată / fost-am noi ca niciodată / și doi pești uitați în bol / ce-am visat și ce-am aflat ? / numai frică și nămol / și o turma mare mare / de ovine / cât aș vrea și ce n-aș da / să te am cu mine !"
Tu da! Că l-ai citit pe Molière! Dar gloata? Ei bine, oamenii aceştia au fost compozitorii norodului, ai clasei muncitoare, La classe operaia va in paradiso... Ştii cum se fac traducerile la noi de film, nu? Divulgă acţiunea, subiectul, filmului, dă-le mura în gură. Întreabă-l şi Relu Călin, cel mai tare fan şi cunoscător al filmelor western, cu care am făcut un interviu pe această temă (va apărea în prima carte despre westernuri). La noi nu se întâmpla niciodată nimic. Oamenii trăiau într-o realitate paralelă, antropomorfică. Nicio femeie nu era bătută, căsăpită, tranşată în valize, planul cincinal era realizat în 3 luni, timpul probabil era tot timpul frumos în previziunile lui Topor şi Horia Moculescu îi compunea lui Cotabiţă şlagărul, Prima iubire și ultima, cu versurile:
"Trăiesc și mă-ntreb: / trăiesc sau visez? / Să uiți de-a fost vreodată, iar, / s-arunc și un cuvânt amar / ce n-am să îl mai spun / glasului de gând nebun. / Tu nu greșești nici dac-ar fi / să uiți de mine într-o zi, / dar tu mă ierți mereu, / uită tot ce nu-mi iert eu!"
Concluzie: De aceea, clasa muncitoare va rămâne mereu cu raiul, iar ceilalţi cu pământul... Iar eu nu încerc să vă tălmăcesc versurile piesei lui Tom Waits - Four Sheets to the Wind in Copenhagen -, fiindcă lungim mult interviul şi nu mai ai loc pentru răspunsurile lui Birişteică.


FOTO Radu cu Robin Hood la Nottingham

4. Prietenul nostru comun, generalul Manole Ben Manole, avea obiceiul să zică: dacă muzica şi cultura nu merg într-o societate, societatea aceea se duce de râpă. De când vă ocupaţi de muzică aţi văzut ceva în acest sens?

Întotdeauna Muzica a mers în direcţia ei, să-i spunem, crescătoare. Nu putem să o punem pe Delia să cânte Bach sau Gentle Giant, deşi media a făcut din ea, o clasică a intrumentului ei de suflat. Atât timp cât muzica este tratată în şcoală ca ora de palpat bulane sau de jucat spânzurătoarea pe judeţe, nu o să avem cum să-l descoperim pe Dave Edmunds cântând la pian, orgă sau chitară, pentru că nimeni la radio nu a auzit marele lui Hit, Fetele Vorbesc... Poţi să-l machiezi, să-l dai cu fond de ten, cu ruj şi să-i pui silicoane, tot nu intră pe şest la Rock efem. Acolo, Banii vorbeşte, parafrazând marele S'hit al lui Dan' gât de aur, nestemată din zestrea olografă a poporului românesc. Ca să revin la întrebarea ta trebuie să ne întoarcem puţin în timp, cam circa 13,5 miliarde de ani, când materia, energia, timpul şi spaţiul au luat fiinţă odată cu ceea ce este cunoscut drept Bigger Bang. Atunci Rolling Stonşii scoteau şlagăr după şlagăr, înaintea lui Dan Spătaru, care Trecea cu Fanfara Militară prin gara pe la Apahida. Acum Gara Noastră Mică s-a mutat Peste graniţă, iar moldovenii ne-au vândut pupază din tei pentru câţiva arginţi pe care unul Tras prin inel cu mustăcioară s-a gândit să-l transforme cumva în aur şi să cumpere Visul lui Adalbert. Sau pe Mugur Mihăescu, pe care sper să nu-l confundaţi cu ghitaristul cu Lanţurile, cea mai metalică copertă din realitatea mioritică. Da! Îi sugerăm generalului să elimine astfel de confuzii, să nu mai zică lumea că Iliescu a cântat în tinereţe în trupa Timpuri Noi şi că a făcut Republica de la Ploieşti. Poate n-aţi observat, dar nişte unii cu publicitatea au băgat 21st Century Schizoid Man în reclama lu' Paco Rabanne. Nu vă spun acum cine e King Crimson pentru că ar fi trebuit să ştiţi asta din manualul de muzică, de care tocmai vorbeam că l-au rescris prin ordonanţă de urgenţă. Şi pe ăstaaaa? Vedeţi, dacă forţăm un pic comparaţia, numai un pic, omul nou al lui Ceauşescu, căruia Iliescu i-a dat forma finală de azi, este nul din punctul de vedere al artei sunetelor, el este un hibrid educaţional, jumătate om - jumătate tabletă, ce funcţionează cu orice găseşte pe sfântul său Tube, dar pentru combustia internă foloseşte maneaua Minune. Pe-un picior de rai, Pe-o gură de jinars, Tot înainte cu Aberaţii sonore. Conform principului Confuscian: Dacă nu poţi să uimeşti lumea cu inteligenţa ta, zăpăceşte-i cu fanteziile tale!

A consemnat Denis Dinulescu

14 mai 2019

TEZE ŞI ANTITEZE în Călimară, cu Radu Lupaşcu, 1

1. Aşa cum e adevărat că umorul s-a născut la sat, gunoiul la oraş şi că cine sapă groapa altuia ceva cumva, tot atât de adevărat este şi faptul că bluesul s-a născut în România. Aduceţi-vă aminte de Luigi Ionescu, Dan Spătaru, de uluitoarea melodie Pe Valea Prahovei ale cărei versuri, ritm şi acorduri amintesc şi azi de vremurile de aur ale bluesului românesc. Erau solişti ca Doina Badea, Cumva Melinescu, Margareta Pâslaru şi Gigi Marga care te făceau să suporţi mai uşor comunismul. Vremuri şi muzică irepetabile. De ce oare? Ce s-a schimbat?


Foto Radu Lupaşcu. Muzicienii de la DRACULA BASS.

Sper, irepetabil! Da, dar bluesul adevărat s-a născut după '89. Până atunci, el - Bluesul, a stat pitit în cămară lângă borcanul cu garniţă sau în sertar lângă opera comică a lu' Godoroja. Din primul ou, mai baban, au ieşit Totu Rareş şi George Baicea, amândoi cu chitara în priză, cu pletele în crivăţul de la miazănoapte şi cu tornade de sunete power-blues-rock. Iar din al doilea, în formă de solz de peşte, s-au îngrămădt hipioţi cu vamaioţi, diamante cu acru-stihuri de blues şi Antonia dintr-un singur cuvânt. Cum bine ai sesizat, numele proprii ale "vedetelor" de la noi sunt abreviate pe model american, toţi ştiu că unul e Elvis, altul este Eminem, astfel că la noi, au apărut Cream, Inna, Celia, Corina, Alessia, Lariss, Jo, Nicola, Andra, Lora, Delia, Xonia sau Veorica. Toate cu nume de fete ca uraganele. Te uiţi la televizor cu sonorul închis pentru că tu oricum fredonezi John McLaughlin în gând, fiindcă cu el şi cu Zappa ţi-ai petrecut serile veşnice în comunism. La pickup nu mai ai ac la doză şi la scala cu indicator fluorescent becul s-a ars. Poate să cânte mult şi bine Artanu' Becule stai aprins că cu Balada controlorului Nu intrăm noi topul Billboard. Sau cu Noapte de veghe, primul blues al lui Vlad Gabrielescu şi al nostru Mondial, fie el şi single. Timp e tot mai puţin să ascultăm fie şi Chicago blues, fie şi Delta blues. Noi nu am avut plantaţii, îmi spunea ţaţa Floarea de colţ. Da, dar negrişori avem! De ce nu-i punem la treabă? Din cauza congruenţei fenomenologice şi introspectiv caduce. Un prim răspuns mi-a dat răposatul Andrei Gheorghe, într-un interviu pentru o revistă, pentru o revistă tot ceva cu sunete:
"...publicul trebuie să cunoască şi cealaltă faţă a muzicii la care e mai greu să ajungă...
Cine eşti tu ca să obligi oamenii să asculte ce vrei? Să iubească ce-ţi place ţie? Nu poţi să faci lucrul ăsta. E nedrept. E libertatea de alege. Trebuie să alegi. Alege! Decide! Ai creier, ai minte! Decide tu! Eu nu suport să vină cineva, păi dă-o dracului mă pentru ce-am făcut revoluţie, să nu mai fie un dobitoc care să-mi spună CE trebuie să auzim. Mie nu-mi plac manelele pentru că, nu-mi plac indivizii care le ascultă. Nu-mi plac manelele pentru că, în general, oamenii care le ascultă, le ascultă Tare! Nu o să interzic niciodată manelele, nu o să-i desconsider şi nu o să-i transform în troglodiţi şi limita pământului. E opţiunea lor. Nu este a mea. Asta este. Sunt posturi care difuzează manele non-stop. Nu mă deranjează. Problema e că sunt pirat, nu că difuzează manele.
Sunt de acord.
Ce să fac să-i împuşc, să-i omor, ăsta-i rasism...
Dar nu cumva, nu mai rămâne loc pentru ceilalţi împătimiţi de alte genuri muzicale? Uite de pildă, la Joe Zawinul s-au vândut puţine bilete...
Nu este adevărat. S-au vândut puţine pentru că nu le place. Şi că nu vor. Bravo! Felicitări. Şi care e problema? Să-i oblig să asculte? Să difuzeze Weather Report. Să dea până cad în cap Joe Zawinul. Mie nu-mi place Weather Report, de exemplu. Nici Joe Zawinul, nici Billy Cobham. Nu-mi place o grămadă de chestii din astea. Dar nu omor pe nimeni pentru asta. Nu fac o cruciadă împotriva celor care ascultă Zawinul. Şi de ce, cel care ascultă Joe Zawinul este deodată mai superior celui care ascultă ... Ce este Joe Zawinul? Este o decantare produsă după foarte mult timp, după foarte multe experimente ... a unor manele. New Orleans de unde a început? Tu vrei să-mi spui că John Lee Hooker nu era un manelist? ...”Moare mama în casă, ta dam ta dam, nu-i nimic pe masă, ta dam ta dam”... ce este blues-ul?!
Bluesul este pâinea săracului, iar la noi ... maneaua este bluesul săracului....
Absolut şi este foarte adevărat. ... E foarte ok.
În ţară situaţia este destul de gravă. Informaţia ajunge greu.
Ce inseamnă alte opţiuni? Cine dracu te obligă să asculţi? Te handicapează pe tine cineva. Ai net. Poţi să-ţi cauţi ce vrea muşchiul tău. Ai internet cafe. Ce mă doare pe mine în pulă că ăla e un bou. Dacă ăla e un bou să moară prost. Nu mă interesează. Să moară. Ce mediul rural. Tu vrei să mă întâlnesc cu doi ţărani care acuma fac jam-sessionuri. E nedrept din partea mea. Ei ascută Vasilica ..." (am extres un mic pasaj din interviul realizat de mine, în Bucureşti, pe 18 martie 2005)
După cum vedeţi, stilul lent spre stat-pe-loc şi învârtit domol în jurul axei, pe care îl denumeau atunci blues sau melodie lentă, baladistă şi pe care îl dansam când Doina Badea cânta Nu vreau să văd pe nimeni trist în astă seară sau când Gigi Marga ne invita în Poiana cu flori poate fi sintetizat în epoca post-comunistă de azi prin acest epitaf: Când Te Muşcă Viermele Bluesului, Îneacă-L în Alcool!




2. E-adevărat că rockul românesc, reprezentat în Statele Unite de Bere Gratis şi Fuego, l-au făcut pe Mick Jagger să exclame cu emoţie: îmi mai pun un stent, pentru că cu trupele astea româneşti nu te joci?

Cine zice că O roată de foc a scăpat onoarea rockului românesc, ăla e! Nu suntem responsabili pentru Fuego, cum nu am fost responsabili pentru Cătălin Crişan. Suntem o audienţă cuminte, docilă şi cumsecade. Nu avem critică, deci nicio opinie. La modul general suntem prostimea radiourilor comerciale. Bucuroşi de un bilet gratis scos la concurs la Bănică sau Brenciu. Dacă mai trăia Cornel Chiriac, mai aveam ceva părinţi care să-i înveţe pe copiii şi nepoţii lor, Van Der Graaf Generator, RUSH şi Gov't Mule. Bine că-l avem pe Generalul Manole Ben Manole. Dar numai dacă vin şi tinerii la vot. Dacă nu, Florica rupe constituţia în fascicole şi înveleşte pere cu mere pentru iarna următoare şi le pune în subsol la Aida Cafe. E mai aproape de Sala Palatului şi de răposatul Blues cafe şi o invităm şi pe Anda Pittiş să depănăm amintiri din vremuri frumoase, când Mamma Rusia ne trimitea emisarii ei în dinţi cu cedeuri şi devedeuri, cu mai sus-menţionaţii autori de hituri occidentale rock, jazz, blues, punk, soul, funk, prog, country, şi alte coloane sonore. Dacă nu ne grăbim, merele şi perele se strică şi iese un borhot de numa', numa' noi doi suntem vinovaţi. Şi Mick Jagger cu pasiunea lui pentru modelling. Fiindcă celelalte stenturi nu sunt căpătate sigur din cauza unor Bijelo Ducme sau Riblja čorba. Sunt de acord cu tine Denis că, Bere Gratis e la fel ca toată muzica românească, de parcă ar fi compus-o infatigabilul Marius Moga. Noi, la artasunetelor.ro avem şi alte propuneri muzicale pentru cititorii noştri şi de aceea vorbind aici cu tine, îmi tot scapă nume nemaiauzite la Radio România, unde dacă contribuim cu toţii, şi săraci şi bogaţi, şi deştepţi şi proşti, şi valizi şi invalizi, şi frumoşi şi urâţi, şi bărbaţi şi femei, şi gay şi travestiţi, şi politicieni cu tot neamul lor amin, ne aşteptăm să auzim şi muzică progresivă şi punk, dar şi pe îmblânzitorul disonanţelor, Tom Waits sau pe leşinul femeilor, Hugh Laurie. Acea scală a valorilor, de care s-a ţinut întotdeauna cont în lumea civilizată, ar trebui să fie auzită, văzută şi discutată pe viu de oameni care se pricep şi pe care i-a interesat toată viaţa lor, adevărată artă a sunetelor. Altfel, orice tânăr cu chitara în mână are tot dreptul să spună că la noi nu a existat nimic înainte de Iliescu şi Patapievici. Lumea începe cu ei şi se apucă să cânte la Green Hours, Hotel California şi Purple Haze. Sau Purple Rain. Şi Deep Purple, cumva. În final, îţi recomand un documentar de excepţie, Requiem for the American Dream din 2015, pe care l-am devorat de curând, în speranţa că voi desluşi enigma cetăţeanului turmentat, Eu cu cine votez (...pe 26 mai)?


Radu Lupaşcu şi Gemenii din NY, 1995.

A consemnat Denis Dinulescu

13 mai 2019

TEZE ŞI ANTITEZE în Călimară, cu Andra Ticărău


Foto Andra Ţ.

Andra pescuia în Corbeanca. Avea deja un peşte sau doi şi-am vorbit.

1. Pe lângă plopii fără soţ adesea am trecut. Mă cunoşteau vecinii toţi, numai tu nu. Ba cred că un tip de la etajul patru, unul cu părul verde şi nas roşu, şi care arunca cu cartofi în mine, m-a salutat şi m-a întrebat o singură dat: bă, ştii să faci musaca? Cine e tipul? Musacaua e vreun medicament?

Musacaca ziceam eu când eram mică și locuiam in blocul Spicul de la Cișmigiu. Ehe, ce vremuri. Da. Il știu pe vecinul cu nas roșu de la etajul patru.
Stătea deasupra doamnei Sofia Brânză și sub criticul de film D.I.Suchianu, declarat in 1929 primul teoritician român al filmului și care stătea lângă medicul ginecolog Mateș, șef de secție la Polizu, ușă in ușă cu mine. Cred că de la el m-am molipsit cu medicina. Când a fost cutremurul in '77 au căzut zidurile dintre apartamentul meu și al doctorului așa că eu dădeam roată cu tricicleta dintr-un apartament in altul. Când treceam in viteză pe lângă dulapul lui din dormitor, din cauza trepidațiilor, se deschidea ușa de la dulap și cădeau cartușele de Kent peste mine. Vicioasă de mică, mi-am zis că e bine să fii doctor, că măcar ai ce fuma dacă mâncare ioc pe vremea lui Ceaușescu.
Mai târziu, mai sus s-au mutat Magda Catone și Șerban Ionescu, Pelicanu' adică, Dumnezeu să-l ierte. Dădeam nas in nas cu ei in liftul cu grătar și ne inghesuiam toți, cu tot cu căruciorul in care era Filip.
Mirosea a mâncare pe scară. Inclusiv a musaca.
In blocul Spicul am avut in '91 galeria de artă Cișmigiu. Lume aleasă. Mircea Spătaru era de-al casei impreună cu liota de studenți la arte care-i țineau trena. Ne punea in fiecare seară, după niscavai pahare de vin, eterna intrebare:
" Sunteți proști toți! Voi știți, băi, cum se traduce " to be or not to be?!" - Proștilor!"
" A fi sau a nu fi!" - răspundeam noi in cor chicotind sub tabloul lui Gustave Courbet.
" V-am zis că sunteți proști! " A fi sau nu!!!- aceasta-i intrebarea!" Și trântea cu paharul de cristal pe masa mea secession cu incrustații de sidef.
Dacă musacaua e medicament?! Nu știu. Am lipsit de la cursul ăsta.
Dar musacaca sigur e!


2. Suntem aproape de o revoluţie în medicină. Se va apela din nou la fabuloasa lipitoare şi la puterile ei vindecătoare. Proiectul e următorul: saloanele din spitale nu vor mai fi pe secţii chirurgie, internă, canceroşi sau maternitate, nu, ci se vor băga în saloane bolnavi de orice fel. Noapte se-ncuie uşile şi din borcane special ambalate de partidul aflat la putere se dă drumul la lipitori. Care, vă daţi seama, vindecă toţi bolnavii la fel: repede, în linişte, cu cartea în mână. Sunteţi medic, credeţi că se va întâmpla chiar aşa? Un lucru nu se înţelege: dacă lipitorile votează sau nu.

Da. Votează. Cu condiția să se lipească și ele de ceva.

3. Toate revistele medicale din lume dau ca sigură cât de curând a uimitoarei inveţii a dvs: seringa refolosibilă de lemn. Ar fi o economie la scară mondială, pentru că românii vor profita şi vor cutreiera planeta făcând injecţii. 15 milioane de români, 15 milioane de seringi, excelent. Seringile se pot spăla, pot încinge focul sau sau pot rămâne în corpul pacienţilor fără mari bătăi de cap făcând rădăcini. În ce stadiu sunteţi cu fomidabila invenţie?

Seringa?! Stai! Din amintirile mele indepărtate din anul I, de la cursul de Istoria Medicinei, parcă, dacă stau să mă gândesc, imi aduc aminte de ceva...ah, da! Pasărea ibis!
Asta e o pasăre constipată fiziologic, cu gâtul lung și ciocul curbat. Te-ai prins?!
Ei bine, hi hi, in Egiptul antic era venerată pentru că o considerau pasărea sacră a zeului Thot așa că o tot ( sau thot ) urmăreau și ii tot făceau plecăciuni până s-au prins că ea defapt când se băga in apa ( că-i plăcea apa, nu berea, fraiera! Apropos: să citești " Istoria beției" - e fabuloasă! Unde se demonstrează că noi am coborât din copaci pentru că eram atrași de fructele fermentate de pe jos...hi hi ) - așa, să revenim, se băga in apă ca să-și introducă cu gâtu-i lung ciocul cel curbat direct in cur. Vai! Am voie să folosesc astfel de cuvinte?! Ca să-și facă clismă, adică. Așa a fost intrebuințată prima oară seringa de către oameni. O tijă de la trestia de zahăr băgată direct in cur ( iar vai!) prin care-și pompau apă ca să-și spele intestinele prea pline de fructele fermentate...
De aceea consider că invenția mea, cum spui tu, de lemn, este ceea ce ne trebuie. Când ai avut scaun ultima dată?!

4. Se aude că vreţi să jucaţi într-un film românesc foarte prost. Lăudabilă intenţie. La CNC se află acum unul din cele mai proaste filme româneşti, este sub formă de scenariu şi va fi aprobat să intre în producţie. Mai trebuie şi filme foarte proaste, nu numai bune, cu premii la Gopo. Ştim că e un scenariu foarte prost acolo pentru că e scris de noi. Povestea e simplă şi atractivă: un tânăr agricultor încrucişează cartofii cu strugurii de vreo 40 de ani. Nu i-a ieşit nimic niciodată. Iubita lui îl părăseşte. Ia o bicicletă şi pleacă pe Dunăre în sus. La Viena se angajează ca ospătar. Primul client îi cere piure de cartofi altoiţi cu struguri. Înţelegeţi? Cum vi se pare să jucaţi rolul fetei?

Nu e deja un film in sensul ăsta?! Am fost eu la premieră. Cu un ospătar dar care era parcă in Italia pe undeva?! Și se intoarce la iubita lui de peste calea ferata. Ideea e că rolul asta s-a jucat deja. Nu mă interesează. Mai ales că fata care juca rolul, juca și un rol adevărat in sensul că deși ea era iubita, era deja iubita unui alt iubit al unei alte iubite. De peste bariera din Corbeanca, unde locuiesc eu. Ehe, roluri grele, nu glumă. Regizori, actrițe, cântărețe, prezentatori de emisiuni... Când o să ai bani serioși să te prezinți și tu Jan Coté și-ți povestește fata ce și cum. Și-ți face și o musaca. O injecție ai nevoie?! Apropos, știi de unde vine expresia " Jan Coté "?! Din franțuzescul " L'argent compté" . Fără număr...
Ce?! Ca la Gopo...



5. La Corbeanca, acolo unde locuiţi, nu se află blocuri turn sau zgârie nori. Nici măcar aeroport. Cum afectează acest lucru cariera dvs medicală?

Te inșeli. La Corbeanca poate că nu este aeroport, dar avem avioane. Multe. Trec frecvent pe deasupra caselor. Cariera mea medicală a fost influențată uite așa: intr-o zi de vară, stăteam liniștită in curte. In curte, la umbră, pe un fotoliu confortabil, mama mea cunoscută sub numele de Buni. Mare figură!
Și stând așa, cu ochii după flori și fluturi, Buni zice dintr-o dată:
- Știi ce am constatat eu stând in curtea asta a noastră?!
- Ce, Buni?!
- Că eu mă mut de la umbră la alta și tu de la o bere la alta...
Așa m-am apucat eu să studiez ciroza.
In altă zi de vară, când soarele era sus pe cer și brăzdat agale de păsări și avioane, tot Buni, tot pe fotoliul confortabil:
- Andra, uite! Vezi avionul ăla?!
- Da, Buni, zic eu plictisită.
- Avionul ăla zboară către Paris.
- Eh, zic, eu. Cum ți-ai dat seama?! intreb eu și mai plictisită.
- Păi nu vezi?! Are un quelque chose...
Așa m-am apucat eu să studiez medicina in franceză. Doar că m-a luat un mal à la tête și m-am lăsat.

6. Dedicaţi-ne o poezie care să aibă şi cuvintele obligatorii: medic, medicină, ulei, Robin Hood şi recensământ.

Medic bun zău că sunt
Fac și un recensământ
Cu cine o ia pe ulei!
Iată dară cum fac lei!

Dar dacă nu-ți convine,
Am un prieten din Rovine:
Robin Hood,
Dacă vrei medicină din hamei...



7. Vă mulţumesc.

Deci ți-a folosit seringa mea de lemn...



11 mai 2019

HOROSCOP 11 MAI


Foto, arhiva E.M.

Doamna Sistermorphine este în concediu, aşa că Horoscopul acestei zile în prezintă noua noastră colaboratoare, doamna Extaz Albastru. Punct.

PĂUN. Păunii strâng bani ca să-şi cumpere şifonier cu 5 uşi.

FECIOARĂ. Aici nu ştim, nu ne băgăm.

TAUR. Jeff Bezos, şeful Amazon, a făcut o maşină zburătoare, Blue Moon, cu care vom ajunge curând în Taur. Vom cedea ce-i acolo.

Agenţia CĂLIMARA.

10 mai 2019

TEZE ŞI ANTITEZE în Călimară, cu Florentina Tănase


Foto, Tina Cumva

Pe Florentina am găsit-o scriind pe tavan cu bidineaua: Lumea e o scenă iar bărbaţii şi femeile doar nişte actori. Foarte frumos, ne-au dat lacrimile amândurora. Apoi, fără nicio pauză, a scris din nou: Soarta unei glume depinde de urechea care o aude nu de limba care o spune. Shakespeare. Ce vorbeşti? Ce să vorbim noi cu o asemenea doamnă? Şi totuşi, încercăm:


1.Se aude că, imediat după alegeri, clasa noastră politică va fi înlocuită cu păpuşi. Pinochio va fi Iohannis, Rovana Plumb cei trei purceluşi, Meleşcanu va fi Baba din Pădurea adormită şi aşa mai departe. Această schimbare va îmbunătăţi imaginea României în lume?

Sesizez o undă de ironie în întrebare ,așa ca doresc sa purtăm un dialog civilizat și sa nu jignim păpuşile ce constituie întruchiparea personajelor grele, cu caractere puternice, in nici un fel.Desigur când vorbim in general de păpuși fără sa ne raportam la unul din personajele din basme sau povesti, putem vorbi si de politicieni care n-au de ce sa fie înlocuiţi pentru că se află în aceasta situatie.
Inlocuirea clasei politice cu personajele de care amintești este extraordinar de buna,toata lumea știe ca rolul lor e educativ lucru de care avem nevoie.
Pinochio nu va fi niciodata Iohannis pt ca Iohannis nu-i de nasul celebrei păpuşi de lemn.
Rovana Plumb, ministrul mediului si al schimbărilor climaterice, dacă ar urmarii traseul purcelușilor prin pădure, ar vedea si ea ce știe toata țara: că pădurea nu mai exista si că ei nu-și mai pot construi căsuțele să se apere de lup. Așa dar lupul îi va mănca pe purcei și frumoasa noastra poveste va dispărea creind un conflict internațional cu grave repercusiuni pe termen lung în rândul adulților și mai ales al copiilor. Baba din basmul Frumoasa din pădurea adormită nu ne ajută prea mult pt ca noi suntem deja înţepaţi în degete si deja adormiți impreuna cu imaginea României înghețată, învechită, mototolită, așteptînd Prințul s-o sărute
Aşa stand lucrurile, mă întreb nu e prea mult pt.domnul Meleșcanu ?




2. Un personaj celebru din lumea păpuşilor, am numit-o pe Baba Cloanţa, a declarat recent la Bruxelles că: Viaţa e greu. Ce-a vrut să spună? A cui viaţă? A noastră nu, că ştim cine iese la alegeri.

Viața e foarte greu la Bruxelles mai ales pt cei ce sunt acolo! Credeți-mă, am fost ! Săraca Baba Cloanţa, ştie ce vorbeşte.

3. N-ar fi bine ca la europarlamentarele din 26 mai să candideze Fata Moşului şi Fata Babei? Poate şi Făt Frumos din lacrimă, despre care am auzit numai lucruri bune: ia de la săraci şi dă la bogaţi, fură prin piaţă ardei şi aşa mai departe.

Ne așteptăm să candideze Fata Moşului dar nu acum în 26 mai,chiar dacă e cuminte ,harnică şi ascultătoare, mai trebuie să crească să mai învețe de la Moș una,alta,cum se fac banii,cum se conduce un partid...vom vedea !
Fata Babei cel mai bine s-ar casători ci Făt Frumos din lacrimă să lăcrimeze impreună când iau de la săraci și dau la bogați.

4 Prezidenţialele din toamnă, 2019, vor fi câştigate de Baba Cloanţa. Aveţi idee de guvernul de care are nevoie? Daţi câteva nume. Cum credeţi că se va numi în istorie domnia Babei Cloanţa la conducerea României?

Prezidențialele din toamnă sunt sub semnul întrebării dacă vor fi câștigate de Baba Cloanța,deoare ce sunt zvonuri că e cam bolnavă,e in tratamente la spital și stă retrasă.Noi îi dorim sănătate deplină, să ducă la bun sfârșit tăierea cu mult mai mult de 30%a tuturor contractelor de colaborare ,a înființării a peste 10 000 de teatre și centre culturale, a dezvoltării festivalelor stradale ,agricole, intelectuale,muzicale, teatrale, gastronomice, aquatice,iluminatice, eufemistice, liceale,prescolare, gimnaziale etc.că numai am suflu !!!Așteptăm cu mare interes un festival al pensionarilor că ei nu sunt integrați decât in campaniil P.S.D. - eului cu punga și micul cu muștar de Tecuci.
Această epocă se poate numi: festivale festivale!, noi plecăm in alte țară !


5 Se aude că lucraţi la o piesă fericită de marionete care se va numi Ursul Improbabil. Va fi un muzical, un rock, un patinoar, o farsă, o sticlă de parfum? Aveţi în ea scena balconului de la care se aruncă pungi în Dunăre?

Ursul improbabil nu va deveni niciodată o piesă fericită cu marionete pt. că e o contradicție în termeni, asta nu inseamnă că eu nu lucrez zilnic la ea și e pe rând muzical, rock, jazz, farsă, o sticlă cu parfum din epoca de aur, un album duminical ,un film de scurt metraj,etc...aici am tpate libertăţile.
Scena balconului lipsește, dar mulțumesc pentru idee, am s-o fac pe lângă toate apele din România, că pungi avem destule în apele noastre !

6 Ca orice om talentat şi sănătos la cap, credem că aveţi un depozit de iluzii. Spuneţi-ne una sau două peste care nu domneşte secretul.

Mă zbat intre cele două lumi...a teatrului plin de iluzii și a realității zilnice fără nici un dram de iluzie. In viața mea personală am învățat să nu-mi fac iluzii ca să mă feresc de dezamăgiri, lucruri irealizabile, închipuiri fără o bază reală.In teatru alături de personajele păpuși e locul ideal pentru a-ți umple mintea, inima,sufletul cu iluzii dintre cele mai frumoase și nebunești pe care le și poți împărtăși copiilor in cazul meu.In cei 45 de ai de teatru de păpuși am învățat să mă descurc, zic eu,bine intre cele două lumi, completându-se ,armonizându-se fericit.


7 Aveţi o reţetă excelentă de varză cu carne. Aveţi păpuşi care v-o fac? Daţi numele câtorva, poate se angajează în Bucureşti sau aiurea.

Păpușile mele și cu mine mâncăm zilnic varză cu carne doar când e post e fără carne. Avem un plan de gătit si fiecare ştie ziua când e de tură la bucătărie.
Luni -Albă ca zăpada și cei 7 pitici
Marți -Scufita și Bunica
Miercuri-Cenușăreasa că la are cu bucătăria !
Joi- Ursul păcălit de Vulpe...!
Vineri- Fram ursul polar...!
Sâmbătă-Ileana Cosânzeana, că e weekend si măncăm cu tacâmuri de aur.
Duminică-Greuceanu... întors după lungi bătălii cu zmeii. El adce înapoi pe cer Soarele și Luna, așa că la lumina Soarelui și a Lunii noi mâncăm varză cu carne făra să dezvăluim secretele reţetei nimănui.

8 Vă mulţumim.

Îți mulțumim și noi personajele păpuși că am mai ieșit din tiparele în care ne aflăm de atâția ani .Ieșirea noastră pe scena social politică e binevenita și poate cine știe ..facem un partid. Cum se va numi ne pot spune cititorii !


A consemnat Denis Dinulescu

09 mai 2019

08 mai 2019

TEZE ŞI ANTITEZE ÎN CĂLIMARĂ, cu Olga Delia Mateescu


Foto O.D.M.

Olga era cocoţată într-un cireş. Făcea plăcinte. S-a bucurat când m-a vâzut. Nu numai ea, ci şi aerul, munţii, strada pe care stă. Mi-a promis că vorbim despre viaţă, umor, ironie, teatru. Arunca cu câmbuuri în mine. Ia să vedem.

1. În 1983, la Teatrul Naţional, aţi fost sora Ratched în Zbor deasupra unui cuib de cuci. După gustul nostru aţi jucat rolul cu prestanţă, răutate şi eleganţă fiind cel mai bun, tot după gustul nostru, rol al dvs în teatrul românesc. Aşa că, după aproape 40 de ani ne putem permite o întrebare: cât era şpaga pentru internare în secţia dvs?

Secția aia din ZBOR DEASUPRAUNUI CUIB DE CUCI, interna cam 1000 de oameni săptămânal,timp de 12 ani. Puteam invita un cuc alergător,( doi) pe seară să inspecteze condițiile. Înjurăturile de noapte- ziua nu era pic de curaj!- din stația tramvaiului 16 cu care mă întorceam de la spital, ofileau florile pe care le primeam de la pacienți , astfel încât bunica avea multă treabă să le resusciteze.Ea conducea din umbră totul, repercusiunile erau cumplite dacă nu avea ce salva fiindcă spunea că trebuie să fiu strangulată mai convingător.Teatrul românesc nu era de acord cu acest punct de vedere.

2. În zbor deasupra unui cuib de cuci nu era vorba de un spital, ci de o felie de realitate din societatea americană a acelor vremi. Dacă se juca şi la noi însemna că societatea românească era aidoma celei americane? Americanii, de exemplu, nu stăteau la coadă la carne şi nici nu încercau să emigreze în USA.

Nici noi nu stăteam la coadă la carne pentru că nu se găsea carne. Se aducea cu rândul din alte localități sau se putea cumpăra ca onorariu în deplasări.
Sigur că ÎN ZBOR nu era vorba de un spital mic, ci de unul mare, cât o ,,americă,,existent în orice societate în care puterea sau banul conta mai mult decât viața omului. Ca la noi! Am auzit că atunci se putea emigra până la Ruse dar acolo nu erau americani , pe cea vreme.



3. Aţi ratat momentul să faceţi un teatru popular la dvs în curtea de la Valea Călugărească. Cu bani europeni. S-ar fi putut juca Revizorul lui Mălăele, Preşul lui Cornişteanu sau monologuri de câte trei ore ale lui Dan Puric. E bună ideea? Se mai poate face ceva?

Mălăele nu ar putea juca la Valea Călugărească fiindcă soțul meu culegea pe acea vreme via cu Hamlet. Iar monologuri , de orice întindere , nu ar rezista degustărilor din cramă, așa că nu se mai poate face nimic,
ștacheta e prea sus!

4. Scrieţi, citiţi, faceţi accidente cu maşina, umblaţi cu nepoţii la deal şi la vale, urcaţi în foişor ca să vedeţi când vin turcii, ghiciţi în cafea, zburaţi cu parapanta. Când aveţi timp de toate?


Aia e , mai am timp fiindcă nu mai am multe roluri, fac și eu ce pot: garduri, beton amprentat, plimbări cu trenulețe mici și mari,vizite la edituri, spectacole în teatre independente , stau la graniță să anunț năvala telefoanelor mobile ca să pot vorbi cu copiii mei măcar o dată pe săptămână. Noroc că cei mici nu au încă așa ceva și putem comunica zilnic prin viu grai ca să nu uităm să vorbim când se sparg la joacă veiozele, așa cum se întâmplă azi cu mulți alții!


Aş dori să scriem o piesă de dragoste, o piesă ori de adormit copiii, ori nu. Fata aş scri-o eu şi ar fi vorba de o coafeză frumoasă care se duce la Eurovision. Dvs aţi scrie rolul băiatului care aleargă după tren. El strigă: te iubesc! Dar ea nu aude prea bine, că e cu căştile la urechi ca să audă când vine mă-sa să-i spună: eşti beată! Drama e că vine controlorul şi cântă şi el. Vine şi mecanisul şi o trage de fuste pe coafeza noastră. Începe bătaia. Finalul e deschis. Ne pricepem.

Ideea unei piese scrise împreună este constructivă fiindcă o putem scrie în parcările din București care sunt atât de puține încât coafeza cea frumoasă nu ajunge la Eurovizion fiindcă pierde avionul. Eu, de asemenea nu găsesc replici bune când mă învârt prin oraș ca să parchez deoarece am un vocabular redus la câteva invective. (Am descoperit că din cauza asta dramaturgia românească suferă!) El, băiatul însă, poate alerga după orice tren dar niciun mecanic nu poate trage de fustă pe cineva fiindcă toți oamenii, femei și bărbați, poartă pantaloni. Asta îmi dă de gândit cu privire la scenele de luptă unde putem angaja jandarmi care să dea cu spray lacrimogen în orice om care merge pe stradă. Din cauza asta avioanele zboară cu sau fără călători, aceștia stând la sol cu ochii în lacrimi. Unii chiar vor să vadă unde cade avionul. Sigur însă că putem schimba finalul ca să fie o comedie , cum vrea lumea, adică să folosim gaz ilariant furat din spitale. Adică să mai râdem puțin după ce ne dezinfectăm. Deci băiatul fuge râzând după un tren în care sunt multe coafeze frumoase doritoare de căpșuni. Găsim noi finalul în parcarea unui mall!

6. Despre ce vorbim noi aici, c-am uitat?

Vorbim ca să nu adormim când somnul naște monștri. Când nu, nu. Ai uitat că noi am câștigat o ușă?

7. Vă mulţumesc!

Îmi plac mulțumirile când sunt și eu mulțumită. O carte despre ceva simplu , sau despre oamenii de pe trotuar nu s-a mai scris fiindcă toți trec grăbiți. Dacă s-ar opri un pic ar vedea cum se dărâmă o casă ca să se construiască un bloc pe o stradă numai cu case, ar vedea cum vine mașina pentru dializă săptămânal la vecinul care taie mingi când cad în curtea lui, ar vedea cum un șofer scoate un topor din torpedou să amenințe o șoferiță care a oprit la stop iar în mașina lui a intrat cea din spate, ar vedea câtă lobodă e în piață când ai parizer în plasă, s-ar opri lângă o școală să audă cum ies copiii de la ore, ar dona sânge dacă i s-ar îngădui, ar face economii mergând la teatru în loc de cinema3D, ar fi mulțumit că există , nemulțumit că nu s-a născut în alt loc și timp, ar citi Borges , Agatha Cristie, Umberto Eco , Olga Delia Mateescu și Denis Dinulescu, ar fi conștient că Statul nu este al lui ci al altora complicați în comiții, comitete, firme, bănci, etc., astfel încât mai bine trec grăbiți și nu văd toate astea și multe altele. Deci sunt oameni simpli.Care votează sau nu , că tot aia e! Deși speranța , se zice, moare ultima!

A consemnat Denis Dinulescu