27 noiembrie 2018

Moromeții 2, un film adormit, ca să nu zicem altfel, de Stare Gulea

Trebuie să-mi revin să pot să scriu. Nu știu cu ce să încep. Mie, „Moromeții”, romanul, mi-a marcat adolescența. Pentru că ziua aveam multă treabă, îl citeam la lumina lămpii cu gaz. Și asta pe ascuns, pentru că nu aveam voie să ard gazul. Nu numai că era scump, dar nu aveam de unde-l cumpăra și cine să-l aducă până la poalele munților, în satul nostru.

M-a marcat, pentru că mă identificam cu Niculae, terorizat de Bibisica, oaia îndărătnică. Și noi eram mulți frați și aveam oi. Vara urcau la munte, dar tatăl meu păstra mieii acasă, pentru ca oile să poată fi mulse, ca să facă brânză de burduf pentru iarnă. Fiecare dintre frați, când era cel mai mic, trebuia să aibă grijă de acești miei să nu strice „holda” de pe lângă casă, și să nu intre în grădinile oamenilor. Pe terorista mea o chema Sugurica.

Mai târziu, când mi-a picat în mână romanul lui Marin Preda, mi-am dorit să ajung să scriu. La liceu, însă, am aflat că personajele sunt creația scriitorului, ca și povestea în sine. Am fost șocat și am refuzat să mai citesc, considerând că totul este contrafăcut, fals. Curând, însă, am înțeles că talentul scriitorului constă tocmai în capacitatea sa de a crea, de a combina realitatea cu ficțiunea, cu scopul de a transmite cititorului un mesaj.

Când filmul a ajuns să mă captiveze, am aflat de la cineaștii consacrați că, și aici, situația este similară. Personajele nu umblă de capul lor, nu fac ce vor ele, ci numai și numai cum le dictează scenaristul, respectiv regizorul, ca piesele pe tabla de șah. Fiecare mutare trebuie să fie justificată, să aibă un scop. Rezultatul depinde de talentul autorilor.

În filmul lui Stere Gulea, „Moromeții”, realizat în 1988, am regăsit romanul lui Marin Preda. Din tot acel vârtej, Niculaie reușea să se desprindă și să plece spre... învățătură. Nu am simțit nevoia unei continuări. Să particularizezi ce fel de învățătură, mi se părea un mare risc. Și, totuși, Marin Preda a continuat. A continuat, pentru că lozinca de atunci era. „scrieți, băieți, numai scrieți!”, iar Marin Preda învățase meșteșugul cuvintelor.

Desigur, eram curios de ce a continuat Stere Gulea cu „Moromeții 2”, și încă după atâta timp.

Sinopsisul pare promițător. Dar, vai, înăuntru nu e leopardul, și asta se întâmplă în prea multe filme românești.

Stere Gulea spunea într-un interviu că s-a hotărât să continue „Moromeții” abia când a găsit cheia noului film, și anume plasarea acțiunii imediat după Război, iar intenția a fost să redea zbuciumul acelei perioade. Lăudabile intenții, numai că până la fapte, drumu-i lung.

Până la urmă, în ce consta „zbuciumul” acelei perioade? Căutăm în sinopsis: „Toată ordinea vieții lor se schimbă o dată cu venirea noului regim, care propovăduiește egalitatea. Se șterg diferențele într-un mod forțat și violent, iar albul devine negru și invers. [...] Promisiunile lumii noi, în care totul e posibil dacă te înregimentezi, îl vor pune la încercare pe Niculae, care va deveni ziarist și scriitor”.

Ce vedem noi în film? Un Ilie Moromete gângav, care nu mai are verbul la el, dar pe care scenaristul, adică Stere Gulea, îl consideră un personaj complex și profund, și un Niculae Moromete adolescent, rupt complet de mediul înconjurător, permanent cu capul în carte, miop și stângaci la propriu.

Ce-i drept, filmul poate fi în afara sinopsisului, în jurul lui, nu identic cu acesta, dar sinopsisul trebuie să fie osatura care susține filmul, așa cum fără film, fără substanță, sinopsisul rămâne un schelet lipsit de importanță, oricât de meșteșugit ar fi întocmit.

Însuși regizorul spunea că nu crede că filmul său va prezenta interes pentru tânăra generație. Într-adevăr, a să prezinte interes, trebuie să se adreseze acestei generații. Trebuia să stabilească mai clar ce vrea să spună și cum.

„Moromeții 2” ne introduce în subiect prin vocea povestitorului. Este clar de la început că se va axa pe devenirea lui Niculae Moromete ca ziarist și scriitor, numai că enunțul nu este suficient, pe parcurs nimic nu justifică această evoluție. Niculae, interpretat de Iosif Paștina, este permanent încruntat, dar încruntarea sa nu are nicio legătură cu cea a copilului din primul „Moromeții”. Acolo, tot ce se întâmpla, se răsfrângea asupra lui. Discuțiile despre vânzarea pământului pentru taxele școlare, comportamentul fraților mai mari care îi ascund cărțile în bălegar, frigurile care îl macină, oile și munca la câmp, viitorul său incert.

În mod natural, actorul Iosif Paștina are un zâmbet până la urechi, așa că interpretarea sa din film nu poate fi pusă decât pe seama regiei. Prezența sa în cadru este preponderent staționară, iar legătura cu celelalte personaje lipsește aproape cu desăvârșire. Nici întâlnirea cu „activistul” care îi dă să citească „Lenin” nu este convingătoare. Avem nevoie de oameni ca tine, îi spune acesta. Cum, adică?! Cum este Niculae? Faptul că citește Tolstoi sau Dostoievski nu are nicio relevanță, dacă atitudinea sa rămâne una inertă. Dacă apare pe ecran mai tot timpul citind, nu înseamnă că este „citit”. Prezentat „cu capul în cărți” la propriu nu are niciun efect. De fapt are efect contrar, chiar dacă directorul de imagine construiește un cadru larg, „în mijlocul naturii”, cu un copac falnic, la rădăcina căruia Niculae, adus de spate, citește ținând cartea pe genunchi.

Miopia explicită se interpretează ca un handicap pentru un viitor scriitor, care trebuie să fie un fin observator. Faptul că scrie cu stânga face un mare, foarte mare deserviciu personajului. Mai ales că, de data aceasta, intenția este de a-l identifica pe Niculae Moromete cu scriitorul Marin Preda, nu cu activistul de partid din scrierile sale. Găselnița lui Stere Gulea este una cât se poate de păguboasă, care nu s-ar justifica nici dacă ar susține că respectă adevărul. În realitate, Marin Preda a avut o semipareză trecătoare la mâna dreaptă, și a fost îngrozit la gândul că nu va mai putea scrie, dar de aici până la a-l face stângaci pe adolescentul Niculae, modă folosită mult în filmul american, pentru a arăta că este vorba de un personaj special, e cale lungă.

Niculae nu e pus la nicio încercare, cum scrie în sinopsis. Vorbește cu unul și cu altul, în general în dodii, și, brusc, pleacă la București să se facă ziarist. De ce vrea să se facă ziarist? Ce vrea să realizeze în această calitate? Ba mai mult, este prezentat ca un geniu. Să fim serioși, Marin Preda n-ar fi spus așa ceva despre el, deși se considera, dar mult mai târziu, un scriitor profesionist, profesie care nu exista în nomenclatorul meseriilor.

Niculae are o atitudine rece chiar și în relația cu tatăl său. Acesta îl întreabă: De ce pleci? Ca să nu rămân! Și cu ce bani? Păi nu-mi dai tu?! răspunde Niculae, luându-l amical pe după umeri. De unde, nu cu mult înainte, îl respinsese: Ce te privește pe tine ce idei îmi intră mie în cap?!

Chiar și faptul că pe tot parcursul filmului, Niculae are același păr tuns scurt, nu înțeleg de ce scurt, arată că personajul nu evoluează, cum se cere într-o construcție dramaturgică meticulos structurată. Relația cu fata din sat rămâne una fără sentiment, deși aici se putea fructifica hotărârea acesteia de a renunța la tradițiile strămoșești, respectiv păstrarea fecioriei până la căsătorie.

Ilie Moromete, interpretat de Horațiu Mălăele, plutește, și el mai mult adormit, în ceața filmului alb/negru regizat de Stere Gulea. Nu se implică, nu participă și nu gândește profund, cum are pretenția regizorul că face, chiar dacă permanent îi pune o țigară în mână. Vorbele lui, care se vor de duh, rămân fără ecou. „Ce vreți voi, nu se poate. Sau, se poate, dar nu e bine!”. De fapt, ce vor ei? De ce nu e bine? De unde știe el că nu e bine? Adică până atunci a fost bine? Și în filmul anterior îl alerga „perceptorul” pentru dări, numai că acum se schimbă protagoniștii. Rămas singur, ce altă opțiune avea în afară de colectivizare?

În cărțile sale, Marin Preda a respectat în bună măsură realitatea pe care a cunoscut-o nemijlocit, dar scenaristul Stere Gulea, dacă tot a făcut o „adaptare liberă”, putea opera modificări care să servească structurii cinematografice, mult diferită de cea literară, în primul rând pentru că durata unui film este limitată. Așa că ar fi trebuit alese din proză doar momentele care serveau scopului propus în sinopsis, adică schimbările provocate de noul regim, egalitarismul, ștergerea violentă a diferențelor sociale, răsturnarea sistemului de valori și, desigur, influența acestora asupra tânărului Moromete, care, astfel, se hotărăște să devină scriitor.

Aici, în acest film, conflictul intern dintre Catrina și Ilie Moromete nu mai are nicio relevanță. De fapt, din câte știm, Catrina nu-și mai respecta obligațiile conjugale, așa că nu avea de ce să-și acuze soțul de preacurvie și să-l alunge din casă cu pietre. Pe de altă parte, nici nu știm precis care este adevărul. Faptul că Moromete o duce cu căruța pe fosta cumnată până acasă, în satul vecin, nu e concludent. Apoi, după cum arăta Mălăele în regia lui Gulea, nu mai prezenta niciun pericol!

Tot așa, moartea unui frate al lui Niculae, sau prăbușirea în patima băuturii a celuilalt nu au nicio noimă, dacă nu sunt rezultatul evenimentelor din perioada respectivă. Așa că este foarte posibil ca filmul, astfel conceput, să nu prezinte prea mult interes pentru „tineretul de astăzi”.

Ce ar fi prezentat interes e tratat fugitiv în film, respectiv instaurarea noului regim și reacția celui vechi. Scenaristul se rezumă la câteva replici academice gen: A trecut vremea când făceați politică la fierăria lui Iocan și vă durea în cur de alții! Și contrareplica: Că parcă pă voi nu vă doare în cur!

Mi se pare de necrezut că Stere Gulea nu a valorificat prezența actorului Florin Zamfirescu în rolul lui Țugurlan. Ar fi fost de mare efect un flashback cu momentul în care este pălmuit de șeful de post, chiar și cu un moment de la fierăria lui Iocan. S-ar fi făcut o legătură imediată și o trimitere la primul film, care poate fi văzut gratis pe CINEPUB. De asemenea, momente cu Niculae, copilul, plecând cu tatăl său la oraș: Unde mergem noi, domnule!? Sau momentul cu coronița pe cap, biruit de friguri.
Dar n-a fost să fie!

Romanul lui Marin Preda, primul volum, i-a oferit totul pe tavă lui Stere Gulea, și a rezultat un film apreciat, foarte aproape de spectator. De data aceasta, însă, personajele principale, Niculae și Ilie Moromete trec prin cadru ca gâsca prin apă, nu se realizează empatia cu spectatorul.

Stere Gulea spunea că satul actual unde a filmat era pustiu. Concluzia logică este că nu comunismul a distrus satul românesc, cum se tot bate monedă, ci actualul capitalism. Să nu mai vorbim de „vechiul” capitalism, unde satul era ca în Moromeții, iar despre „sistemul de valori” este suficient să spun că analfabetismul era atunci de 80%.

Cât privește realitatea din „Moromeții” nu am a o contesta, dar nu corespunde cu a mea. Noi, cei 5 frați, nu am vândut oile părinților. E drept că eram generația de după Marin Preda, dar toți 5 am putut urma liceul la zeci de kilometri distanță, cu internat gratuit și chiar masă la cantină, nu cu certificat de pauperitate, dar pe „venituri minime”, din 3 pogoane de pământ. Am urmat apoi fiecare câte o facultate. Firește, cu bursă, fără taxe și fără ca părinții să vândă pământul. Fratele cel mare a fost mai întâi învățător în sat, apoi, după stagiul militar, a urmat facultatea, iar, după un timp, preda cursul de calculatoare la Școala de Partid, unde se perfecționau directorii de întreprinderi. Sora mea a revenit în sat ca profesoară de matematică, iar eu am urmat Electrotehnica, și am putut participa la electrificarea satului. Pentru surorile mai mici, a fost ceva mai ușor.

Dar, deocamdată, nu se poate vorbi despre aceste lucruri.

Mirodoni, Cinemagia

21 noiembrie 2018

HOROSCOP 26 nov - 3 dec


Foto, arhivă personală

Doamna Sistermorphine la datorie cu Horoscopul săptămânii viitoare.

LEU - Conjucții perfecte, Pluto așa, Venus așa și pe dincolo. Deci o după amiază de primăvară obișnuită până joi, 29 dec. Invitație la masă. Se iscă un vânt în musaca, mare atenție.

SĂGETĂTOR - Zodie care-și pierde din interes. Va fi scoasă de guvernul Dăncilă. Cei născuți în Săgetător vor fi trecuți la Fecioară.

BALANȚĂ - Săniușul s-a deschis, pârtia e liberă. De ea se va ocupa Primăria Capitalei, care va întrerupe, cu aceste ocazii, traficul de pe DN1.

PEȘTI - E momentul să scrieți poezia vieții. Poate marți, 27 dec, până-n ora 13. În ea trebuie să fie vorba de o batistă plină cu lacrimi și bani. Declarați banii.

NICOVALĂ - Zodie introdusă de guvernul României. Este vorba de cum bați cu ciocanul și iese un căcat care se pune pe clanță. Până vineri, 30 dec.

Cam atât pentru săptămâna viitoare.

D.

15 noiembrie 2018

Bazaconii

Oamenii nesănătoşi la cap sau proşti sunt, de obicei, fanatici ai unui stil de viaţă sănătos, deștept.

Infractorii şi asasinii ocazionali de la noi sunt deosebit de inculţi. Puştii din Călăraşi, ăia cu triplul asasinat, erau comnvinşi că cu maşina victimelor ajung în Germania. Apoi, mai vedeau ei. Băieţii ăia din Bolintin Vale, cei cu butelia şi bancomatul, n-aveau habar de cum se împrăştie gazul dintr-o butelie şi cum de ia foc. Lipsă totală de cultură infracțională. Tineri lipsiți de lecturi de specialitate.

Eterna Ecaterina Andronescu din nou ministru. Dacă UE ne va impune un minister al vinului, ce facem? Păi tot pe dânsa o punem. Dar dacă, un minister al mașinilor de spălat? Sanchi, dânsa s-a certat rău în partid acum ceva timp. A criticat, a dat cu dojana în Dragnea. Noi nu credem. Știrile astea politice de mare vânzoleală sunt făcute special să credem că ăștia de la putere sau opoziție au vreo treabă cu noi.

Finlanda vrea președinția UE în locul nostru. E prea târziu. Dna Ecaterina Andronescu e gata să candideze la ceva important în Finlanda și va câștiga.

Serena Williams femeia anului 2018 pentru revista GQ. La bărbați a ieșit tot un negru. Ăsta-i trendul, așa că și la noi, în 2019, vor ieși europarlamentari și președinte negri.

Iohannis haihui prin Londra.

Vedem Țapinarii, lungmetraj de Ioan Cărmăzan. După aproape 4o de ani. 50? Filmul nu rezistă timpului. N-are nici scenariu, nici muzică, nici nimic. Doar o nuntă a la Cărmăzan. Nu mai țiu minte cum mi-a plăcut atunci.

Nu știm de ce este umflat Radu Paraschivescu. Deși omul este creditat ca tata lu umoru, omul n-are pic.

Gala Elle Style Awards 2018. Niște vedete autohtone își pun pe ele țoale peste țoale doar doar de-or semăna cu Lady Gaga sau Madonna. Păi, nu-i așa. Nu țoalele fac diferența, ci talentul.

Ar trebui să avem o discuție despre MCV-ul nostru. De ce?

Noi știm cine a pus căcat pe clanță, dar nu spunem.

D.

14 noiembrie 2018

Curcubeul iubirii


Foto, arhiva E.M.

Doamna Roxana Partid, în imagine, umblă în fiecare zi vopsită galben. Îi place culoarea. Mănâncă numai gutui din cele mai galbene. Mere la fel. Rochiile ei sunt toate galbene. Scrie galben, citeşte galben. Asta, ultima, nu ştim cum o face. Din când în când răspunde la un telefon galben la care vorbeşte cu iubitul ei, un bărbat galben: Iubitule, te iubesc galben!

Pisica lor, un motan galben cu dinţii roşii, câinele lor, unul galben cu jiletcă neagră, un papagal galben care are coada stricată, deci animalele şi păsările din bătătură se uită galben la un televizor galben cu pete verzi. De bucurie, Roxana Partid a început să alerge după soţul ei galben. Aşa, din dragoste. Atunci papagalul a zis: iată un curcubeu galben. Atunci câinele a zis, ce curcubeu al iubirii fac ăştia. Pentru că culorile de pe ei, negru, galben, roşu, cutare, în alergătura asta, asta făcea să se vadă. Până şi motanul a zis: bă, ce curcubeu. E al iubirii, fraţilor.

Anii au trecut. Roxana Partid şi soţul ei galben au îmbătrânit. El a murit primul. Ea a editat Jurnalul Galben pe care-l ţinea. Care Jurnal începea aşa: Aveam, în casă, o ladă cu arsenic galben. Arsenicul i l-am dat omului meu, lada, că era din lemn, am expediat-o în pădurile din Judeţul Argeş că s-o planteze ăia în locul pădurilor tăiate ilegal. Omul meu a murit fără să se bucure de puieţii de ladă pe care îi vindeam. Erau puieţi oe care scria CURCUBEUL IUBIRII.

D.

11 noiembrie 2018

SECRETUL FERICIRII, regia Vlad Zamfirescu

La Cinema(teca) Eforie standardele sunt mai ridicate, minimum 6 spectatori, nu 2 ca la Europa. Când am ajuns, începuse vânzarea biletelor, semn că baremul fusese atins. Printre cei care se îndreptau spre intrarea în sală era și o persoană între două vârste și două sexe, judecând după costumație și coafură. Avea în spate un rucsac supraetajat și două genți voluminoase în mâini. În sală, s-a așezat pe 3 scaune și a început să înfulece tacticos dintr-un sandvici cu de toate. Înainte de a se stinge lumina, a mai intrat un tânăr, foarte tânăr, dar stingher. Era prima zi de proiecție a noului film, „Secretul fericirii”, debutul regizoral al actorului Vlad Zamfirescu, pe care mulți îl cunosc de la tv, serialul „Inimă de țigan”.

Nu titlul de secol XIX m-a atras, ci m-a împins preocuparea mea de a vedea toate filmele românești, și de a și scrie despre ele, în condițiile în care criticii profesioniști practic nu se mai ocupă de această categorie de filme. Excepție, cazul celor premiate în afară, sau ale prietenilor lor. Despre filmele slabe se jenează să scrie, probabil dintr-o solidarizare de breaslă.

Nu știu care titlu ar fi fost mai potrivit, poate „Secretele prietenilor”, pentru că, oricum, nu este vorba de secretul fericirii, iar între prieteni nu ar trebui să fie secrete, dacă sunt prieteni. Nici cu sinopsisul nu prea sunt de acord, pentru că resursele de fericire nu sunt limitate, și nu e obligatoriu să se bazeze pe nefericirea altora, pentru că fericirea în sine nu există. Dacă filmul mi-ar fi demonstrat aceste lucruri, și n-ar fi rămas doar la nivel de enunțuri pentru a întreține o discuție, atunci mi-aș fi schimbat părerea.

Filmul începe cu o discuție banală între doi bărbați pe o terasă de bloc frumos amenajată, la o oarecare înălțime deasupra orașului. Folosirea unor titluri, pe stil vechi, „insert tipărit”, sau „cartoane”, gen „1.toma și david”, „2.ana și toma”, ne atrage atenția că suntem într-o sală de cinema, iar pe ecran rulează un film, așa că nu trebuie să luăm de bun tot ce vedem și auzim, e o convenție, ca la teatru. Ce m-a deranjat a fost doar lipsa majusculei la numele proprii, modă apărută pe vremea lu’ tovarășu, în generice de film sau copertă de carte, și, iată, și acum considerată o mare găselniță artistică, desigur, în lipsa altora!

Cei doi, adică Toma, interpretat de Vlad Zamfirescu, și David, interpretat de Theo Marton, vorbesc despre fericire. De fapt, mai mult Toma, care vrea să spună cât de fericit este el, și cum are el tot ce-i trebuie. Inclusiv acea terasă de bloc, o soție iubitoare și sexi, Ana, interpretată de Irina Velcescu, și doi copii minunați, cum, de altfel, are și David o soție, care nu apare în film, și două fetițe.

Dar, potrivit teoriei criticului D.I. Suchianu, una din cele 50 de funcții ale cuvântului în film este ascunderea adevărului. Adică, dacă se discută despre fericire și prietenie maximă, înseamnă că ceva nu este în ordine.

Replicile personajelor par adesea că ajung într-o fundătură, dar scenaristul,
Alexandru Popa, găsește contrareplici care ridică tensiunea la un nou nivel, captând permanent atenția spectatorului, ce-i drept, și cu o interpretare actoricească pe măsură. Astfel, se dezvăluie treptat, treptat povestea și, mai ales, caracterul personajelor. Chiar dacă începutul filmului este destul de lejer, pe parcurs, ceva te face să te aștepți la un final contondent.

Rămâne ca spectatorul să analizeze ulterior fiecare personaj, să găsească argumente pro sau contra, justificări sau sentințe, până la urmă, potrivit propriilor lor concepții despre viață și fericire.

Nu am citit romanul cu același titlu al lui Alexandru Popa, și nici ceilalți spectatori nu cred că l-au citit, așa că m-am limitat să comez filmul, dar fără a-l povesti. Desigur, și filmul s-ar fi putut desfășura în cronologia faptelor, dar ar fi rezultat cu totul și cu totul alt film.

La final, l-am întrebat pe tânărul spectator ce vânt l-a adus în sala de cinema, și dacă i-a plăcut filmul. Mi-a spus că este de câteva săptămâni student în București și că în provincie nu prea mai sunt cinematografe. Așa că și-a luat abonament și a văzut deja multe filme la preț redus. Despre „Secretul fericirii” mi-a spus că a fost interesant și mult mai captivant decât „Sieranevada”, care de asemenea se desfășoară într-o singură locație, dar e mult mai lung. De unde rezultă că, în cazul filmelor, lungimea nu contează, ci contează ca spectatorul să fie interesat de ce se întâmplă pe ecran, sau măcar de ce se vorbește pe ecran.

Nu am înțeles, totuși, ce a costat 350 de mii de euro, și de ce a durat 3 ani realizarea filmului.
În rest, așteptăm provincia!

D şi A.S.

10 noiembrie 2018

ALICE T, regia Radu Muntean

După părerea mea, titlul unui film reprezintă esența acestuia. Dacă autorul nu reușește să exprime această esență în cuvinte, de preferat cât mai puține, înseamnă că are o problemă.

Romanele care au ca titlu numele personajului principal, cu asta se ocupă, adică povestea cât mai particulară a personajului respectiv. În cazul filmului „Alice T.”, pretențiile regizorului Radu Munteansunt mai mari. Adică nu reprezintă numai povestea adolescentei Alice Tarpan, ci este „portretul unei vârste imposibile”, iar filmul este „un slalom între neputinţă şi răzvrătire” și „se situează în centrul familiei”.

Atunci, de ce filmul se numește „Alice T”? Ca să facem neprincipial o legătură cu „Alice în țara minunilor”, sau „Alice nu mai locuiește aici”?

Scenariul este scris de Radu Muntean, Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu. Trei, Doamne, și n-au găsit un titlu sugestiv!

Să vedem ce spune sinopsisul: „Alice Tarpan are, la cei aproape 17 ani ai săi, o adolescență complicată. Nu e vorba doar de problemele de la școală, sau că nu e sigură cu cine a rămas gravidă, dar mai ales de faptul că mama ei adoptivă a aflat de toate astea”.

Cheia pare să fie „faptul că mama este adoptivă”, adică „vitregă”. Dar asta înseamnă că situația nu este „comună multor familii”.

Dar să vedem ce spune filmul.

Filmul începe cu Alice Torpan, interpretată de Andra Guți, care stă la o masă. În fundal, doi indivizi joacă pingpong, iar imaginea se reflectă în mai multe oglinzi. Alice stă așa minute bune. Adică multe. Apoi se duce la un ghișeu și primește niște bani. Alături se pare că era o sală de fitness. Vedem ocolo un personaj interpretat de actorul Octavian Strunilă care vine spre Alice. Aceasta iese din local. Strunilă nu mai apare până la sfârșit. Și nici după aceea, pentru că nici la „distribuție” nu l-am găsit. Probabil făcea parte din alt film.

Acasă la Alice începe filmu’. Mama, Bogdana, ce nume!, interpretată de Mihaela Sîrbu, tocmai i-a confiscat mobilul, pentru că descoperise un schimb de mesaje din care se putea înțelege că Alice este însărcinată.

Spectatorul care nu a citit sinopsisul nu știe că mama este vitregă, așa că va considera scena respectivă absolut... firească. Adică o mamă autoritară, care nu reușește să comunice cu fiica ei, și o adolescentă „imprevizibilă, complet lipsită de repere”. Scena este extrem de lungă și... previzibilă, iar regizorul intră cu bocancii în intimitatea relației mamă - fiică, nu „explorează cu sensibilitate dificultățile adolescenței și sarcina ingrată de a fi mamă”, cum apreciază un cronicar.

Scena este luată din realitate, dacă nu punem la socoteală tendința de generalizare, numai că nu este valabilă și într-un caz de adopție, unde lucrurile stau cu totul diferit. Părinții adoptivi au tendința de protecție exagerată, care poate duce la rezultate contrare așteptărilor, iar copilul adoptat poate fi copleșit de sentimentul dezrădăcinării, dar acestea nu fac parte din filmul lui Radu Muntean, din păcate!

Tatăl adoptiv, interpretat de Bogdan Dumitrache, este un personaj rece, contrar firescului, lipsit de abilitate, ba chiar ostil, în lipsa unor argumente justificative ale realizatorilor. Așa că Radu Muntean și coscenariștii săi amestecă lucrurile inutil, inabil și ineficient.

Situația se lămurește: fata recunoaște că este însărcinată, dar vrea să păstreze copilul. Fără argumente, doar ca să nu fie ca în alte filme și să fie contra mamei ei. Merg împreună la ginecolog și văd pe monitor fătul, cu mânuțe, cu piciorușe, viu!

Bogdana, ce nume, este copleșită, așa că nu mai susține avortul. Ea nu a putut avea copii și a fost nevoită să înfieze o fetiță. Cel puțin aceasta este explicația verbală a lui Radu Muntean. Nu înțeleg de ce, până aici, Bogdana s-a purtat... ca o mamă naturală!

Vin rudele, unchii, bunicii, vecinii și o felicită pe viitoarea mămică, totul într-o scenă prelungă, realizată în stil modern, ceva gen varză cu jumări, ireală, dar utilă, după părerea realizatorilor, pentru o posibilă răsturnare de situație. Urmează vizita la școală a viitoarei bunici, unde îi pune pe toți la zid, de la profesor de serviciu, interpretat, n-am înțeles de ce, de Teo Corban nebărbierit, până la directoare, scăpând doar diriginta, care nu era la școală în acel moment. Se încheie un pact, potrivit căruia toți profesorii și elevii erau puși la curent, adică băgați în priză, iar „fata” putea pleca din școală când i se scula ei. Scuzați!

Numai că „fata” ia niște pastile și se duce la o prietenă să facă întrerupere de sarcină. Dar se lasă cu o puternică hemoragie, încât, luată prin surprindere, pătează canapeaua din sufragerie. Tocmai atunci, vine și tatăl fetei acasă, la ideea unuia dintre scenariști, pentru a mări „tensiunea”, iar fetele intră în panică. Nejustificat, însă, după părerea mea, pentru că așa ceva se putea întâmpla oricând, în situație de... ciclu. Trec minute bune, adică multe, din film, și tatăl pleacă.

Scena forte se consumă în cadă, unde Alice spală cu dușul sângele abundent cu cheaguri provenit de la hemoragie. Asta, cu frenezie din partea interpretei Andra Guţi, dar tacticos din partea directorului de imagine, respectiv cu plan întreg, prim-plan, gros-plan și plan-detaliu. Mai ales detaliu!

Astfel, regizorul Radu Muntean speră să rămână în istoria cinematografiei cu o hemoragie vaginală explicită, ca să fie în rândul confraților săi cu „te fut în gură”, o ejaculare în detaliu, sau o defecație patologică. Debutanții care vin din urmă mai au constipația și diareea în filmul românesc.
Aș fi folosit „puncte-puncte”, dacă cineaștii ar fi folosit „bip” sau mască.

Ca să-i rămână spectatorului definitiv întipărit în memorie momentul, Alice se duce la un prieten și stă la fereastră, urcându-se cu fundul pe o masă. Când acesta vine acasă, tocmai constată că i-a umplut masa de..., mă-nțelegeți...

Acum, nu ne putem pune cu talentul și creativitatea artistică a unui regizor, și scenarist în același timp, plus două ajutoare de nădejde la scenariu, dar se vede că nu a trecut prin așa ceva, nu are „expertiză”, cum e la modă acum o expresie, deși aceasta nu înseamnă experiență. Ar fi trebuit să aibă un consultant de sex opus, care să-i spună că o întrerupere de sarcină nu e chiar așa de simplă, oricât de idiot ar fi personajul. Apoi, inevitabil, intră în panică, după așa o pierdere de sânge. Intervine anemia, urmată de amețeli, vomă, caracteristice unei sarcini, nu mai e loc de glume și ironii. Disconfortul fizic trebuie să fie evident, ca să-l preceadă pe cel psihic.

Dar Alice n-are niciun stres, pleacă la mare, deși filmul practic se încheia aici. Probabil mai aveau ceva buget, și producătorul, Multi Media Est, Les Film de l’apres-Midi, s-a gândit să ofere echipei o minivacanță pe litoral. Aici mai cooptează câțiva actori, printre care Șerban Pavlu, care are permanent vulgaritățile la el. Astfel, filmul nostru mai continuă inutil vreo 20 de minute, în care Alice încearcă să înalțe un zmeu, ajutată pe la spate de un băiat simpatic, dar, se pare, căsătorit, și se alege cu o julitură la genunchi. Fata!

Urmează o a doua înfățișare la ginecolog. Cum era de așteptat, pe monitor nu mai apare copilul. Fata începe să plângă, în timp ce mama ei și doctorița ies din cadru, la indicațiile regizorului. Fata plânge vreo 15 minute în timp real, până la minutul 105, când se termină filmul.

Rămâne ca posteritatea să afle de ce plângea fata.

D şi JK.

09 noiembrie 2018

Unde nu-i cap, vai de picioare


Foto, arhiva E.M.

Tânăra din imagine, Ioana Indonezia, s-a apucat odinioară să ia meditaţii la fizică. Pas cu pas, până şi-a rupt picioarele. Familia a blestemat cartea, Ioana destinul, prietenii au luat-o şi au dus-o la spitalul de arşi ca să-i pună altele. Aolo, la arşi, se află întotdeauna o rezervă de picioare de lemn rămase de la cei care le aduc arse şi nu le mai pot purta. Dar nu i s-a potrivit niciunul.

Atunci, secretarul de stat Raed Parafat i-a dat un avion cu care s-a dus la un spital din Belgia. Medicul belgian a dus-o la un depozit de lemne, că să-şi aleagă de-acolo. De fapt se îndrăgostise de ea. Aşa că şi-au ales lemne pentru casă. Echipa belgiană Visuri la Cheie le-a făcut un pat din lemn. Elegant. Unde cei doi au făcut patru copii cu picioarele din lemn. Copiii se simţeau bine şi căutau coechipieri pentru o echipă de fotbal. S-au trezit în curând unsprezece. Un antrenor american i-a văzut şi i-a luat peste ocean. Acolo a alcătuit o echipă de săritori de la trambulină. Văzând ce buni sunt, Donald Trump i-a luat şi i-a dus la graniţa cu Mexic. Acolo ei săreau gardul şi-i băteau pe mexicanii care voiau să emigreze în State.

Ioana Indonezia se întoarse la Bucureşti. Medicul belgian în Belgia. Ioana îşi găsi foarte repede alt iubit: un pădurar din munţii Parângului, cu care făcut 60 de copii. Medicul belgian îi adoptă şi se duse cu ei în America. De-atunci, copiii sar gardul de câteva ori pe zi şi bat la mexicani de-i ia mama dracului.

D.

04 noiembrie 2018

BULBUCATA 40


Foto Simona Luciana Pârvu.

Cu Cristina Curelea şi Iancu în maşina de Bulbucata, judeţ Giurgiu. A mea. Domeniul împlineşte 40 de ani de când funcţionează datorită Ioanei Crăciunescu şi este petrecere. Mare. Cu un foc care se va vedea din Mihăileşti. Intrăm în curte şi ne întâmpină Sencovici cu care discutăm despre Dino Buzzati şi fasolea care va urma. Apoi de Groşan care cânta la violoncel despre fasolea care va urma. Fasole cu ciolan. Ioana e veselă. Flori, vinete, chestii. Au trecut 40, vor mai trece 40 şi ne vom simţi mereu tineri, veseli, sănătoşi. Victor Sălăjean îmi spune ceva despre un film şi în loc să pomenească de faolea cu ciolan care va urma zice ceva de salata de boeuf a Fănicăi. Tudor Potra bea în linişte salată de boeuf, aşa că fasolea a trecut pe locul doi. Apoi, Colivie, Alex Săsăran, Andra Ţicărău, Corina, Mihai, Mara, Simona, Repan, un băiat şi trei fete care aşteptau fasolea.

Şi Caliu, trio Caliu, care ne-a cântat voiniceşte vreo trei ore. O oală s-a umplut de bani pentru ei. Sau nu. Îi amintesc lui Caliu că am fost cu Saizescu la el acasă, la Clejani, să încercăm un film cu ţiganii lui Johnny Depp cum erau numiţi. Cum să nu-mi amintesc, domnul Boc, cum să nu. Mai aveţi puţin şi ajungeţi din nou ministru, domnul Boc. Era glumeţ, am crezut că nu vorbeşte cu mine deşi mă ţinea de mână şi mă pipăia ca să vadă dacă am ceas.

Fasolea a fost excelentă. Cu boabe mari, cu oase, ciolan, struguri, mere şi pere, pisici din toate curţile adunate şi iar boabe mari, boabe mici pe săturatelea.

Noi am plecat devreme. Petrecerea continuă şi acum. La mulţi ani Ioana, la mulţi ani, Bulbucata!

D.

01 noiembrie 2018

O scriitoare la blog


Foto, arhiva E.M.

Eu, cea din imagine, aş vrea să devin scriitoare ca Nora Iuga, chiar mai bună ca ea, ca Sadoveanu, ca Agatha Cristie şi aşa mai departe. Aşa că prima încercare de proză o fac aici la blogul prietenilor mei Aida şi Denis.

Era vară, era cald, vremea era ca o gutuie şi io trebuia să-mi vopsesc maşina. Din nou. A venit vopsitorul, a scos o gumă, a şters vechea vopsea şi s-a apucat să deseneze pe maşină, cu guma, diverse animale, flori, lemne, o hidrocentrală, un urs, un papagal. Papagalul mi-a intrat în cameră şi mi-a zis: Io sunt regele papagalilor şi-ţi îndeplineesc o singură dorinţă. I-am spus: îl iubesc pe vopsitorul de maşini, pe ăsta din faţa casei. Papagalul a scos un suntet eolian de papagal şi vopsitorul s-a instalat la mine în living. Şi el mă iubea.

Am plecat apoi în Ontario şi Făgăraş, în Londra şi Zimnicea tot cu guma după noi. Desenam ce desenam, apărea papagalul, îndeplinea câte o dorinţă şi noi ne umpleam de bani. Aşa au trecut anii, aşa s-au terminat gumele. Ţiu minte că eram într-o margine a Vienei şi ne întrebam ce să facem. Şi-atunci lui i-a venit ideea să se transforme în papagal care îndeplineşte o dorinţă. Aşa a fost. Ne-am plimbat prin lume, ne-am umplut iar de bani.

Într-o zi, o papagaliţă de prin Arad i-a eerut să se culce cu ea. M-am supărat. Am scos un iatagan, le-am tăiat aripile şi lui şi ei, şi i-am îngropat undeva prin Paris, că la păsări nu contează.

Aşa s-a terminat povestea mea de dragoste, că acum aştept alt vopsitor la maşina mea care zace de-atunci de când vremea era ca o gutuie.

D.