Gopo XIII

Foto, Gopo

Foarte puţini dintre cinefilii autohtoni îşi dau seama că la Premiile anuale Gopo se prezintă un singur film, chiar dacă el se numeşte Charleston, Pororoca, Ferentari sau Mormoeţii 2. Ia să vedem: După ce te-ntrebi ce-nseamnă Pororoca, şi de ce un asemenea titlu, observi că actorul Bogdan Dumitrache îşi plimbă copiii în parc. Într-o zi îi dispare fata şi soţia lui, Iulia Lumânare, plânge. Aia mică e răpită, e clar. Încep căutările. Prin Bucureşti arde gazul Şerban Pavlu, care fumează ţigară de la ţigară. Doar pe generic vreo 50. El află păţania celor doi părinţi. Aşa că dă un pumn cuiva şi merge cu cei doi a poliţie, că, nu-i aşa, poliţie e siguranţă şi încredere. Între timp află băieţii din Ferentari. Vânzoleală mare, mai ales cu un tânăr deosebit vrea să se facă doctor în manele. Poliţistul pune întrebări. Îşi notează într-un carneţel cutare, cutare. Şi zice: n-aş vrea să rămân în istorie cu ceva, aşa că hai să rezolvăm cazul. Ajung în casa lui Moromete. Aici altă dramă: Ionică sau nu ştim care din băieţi vor să meargă la oraş, la stusii. Dar nu-i bine. Uite, tocmai se fac răpiri. Şi tot aşa. Un film lipsit de realitate, ancorat într-o şcoală românească de film destul de precară.

La niciun festival Gopo nu se discută de calitatea filmelor româneşti. Ele produc numai bucurii, premii, actriţe pe covorul roşu, un pahar, două şi gata, Secretul Fericirii, sau Ramona pot rula mai departe. Aşa că în locul unor păreri petinente din sală, poate nu e cazul în timpul unui festival, se pun niscaiva manele. De aici a început tărăboiul media: că cum la atâta cultură emanată de filmul româneasc vin manelele şi ne fac de râs? Păi, ia să ne uităm cine cântă manele? Ţiganii, curvele, nunţile româneşti. E o ofensă adusă nouă, oamenilor de cultură trecuţi pe covorul roşu al festivalului.

Dacă grupul de ţigani al lui Dan Bursuc ar fi cântat Pink Ployd scandalul ar fi fost acelaşi. Că cine naiba din sală ar fi ştiut Ummagumma?

Denis Dinulescu

Tappeto d'ingresso, de Ion Băieşu, la Teatrul Naţional din Bucureşti

Foto, TNB

Un italian, îmbrăcat în alb, vine la peţit în curtea interioară a blocului FKL 2 pătrat (probă subţire de umor). Este interpelat de avocat (excelent A. Bindea, de la actori mari). Italianul zice: io lavoro de iubire avec mai gărl tutti de parmegiani cosa nostra libri di filosofia şi nu mai pot trăi fără ea. Trebuie luat secretaria pardon uaif in ze morning bicoz i love hăr, capisci seniore? Avocatul răspune: Normale, Torino, Roma, Berlusconi, tappeziere dar nu in ză morning ci Florenţa Beiuş Dunăre Milano Budapesta lavoro şi aşa mai departe. Cei doi se înţeleg perfect. Secvenţa asta, ca şi celelalte, nu mai are ce căuta în secolul 21, atunci în anii 50 ai celui trecut mai mergea.

Pamfil, şeful blocului FKL 2 pătrat are o problemă cu preşul de la uşa lui (în italiană tappeto d'ingresso): bietul covoraş este murdărit zilnic de diverşi locatari răi din bloc. Se şterg pe el şi-şi lasă noroaiele pe fina ţesătură de un metru pătrat. De aici, toată tevatura din blocul FKL 2 pătrat. Discuţii în curte, la gemurile din curtea interioară, vine şi-un fotograf, vine şi-un asigurător de ceva, Pamfil scoate o puşcă, o ghioagă, e nervos, în stare să facă o crimă.

Apoi, discuţii ca-ntre vecini. Toţi au telefoane mobile, ca să arătăm că piesa este actuală, de secol 21, dar nu le folosesc, se fac reconstituiri, se pomenesc partidele actuale din ţară (probă de umor foarte subţire), că studentul de la parter are o maşină de făcut ceva, sigur interzis, altfel ar fi ţinut-o în curte, vine, nu ştim de ce, un băiat care asigură totul şi tot aşa.

Regizorul Mircea Cornişteasnu a mai montat Preşul acum vreo 30 de ani la Teatrul din Craiova. Poate cu succes. Atunci încă mai erau de actualitate toate poantele şi scriitura lui Ion Băieşu. Din păcate, acum, textul e depăşit iar găselniţele regizorale fără niciun efect. Dacă piesa era montată strict în acualitatea comunistă a anilor 50, aşa cum a scris-o Băieşu, mai era cum mai era, umorul ţâşnea de la sine.

Mult tineret în sală, marele câştig al TNB. Râd pe sărite. Sunt cei care cred că dă de bine să te amuzi atunci când participi la o pies de teatru la nivelul TNB. Că e un act de cultură la care mai şi râdem puţin. Ori nu-i aşa, cultura nu-nseamnă mersul la teatru. Cultura este altceva.

Denis Dinulescu

Narcis şi Fifi, de Şerban Racoviţeanu

Foto, M.R.

Adică scurt metraj ficţiune. Sala Micul Paris din Bucureşti. Amfitrion Daniel Sur. Ia să vedem: Narcis, cam 30 de ani, le cam joacă la păcănele şi pierde bani mulţi. Se împrumută de la cămătari, veniturile legale nu-i ajung. Ultimii două mii de auro n-are de unde să-i mai dea înapoi. Cămătarii îl iau pe sus şi-i zic aşa: Bă, dacă nu ne dai banii azi, îţi tăiem boaşele. Unul agită un cuţit. Paranteză: Dacă-i vedeţi pe cei doi cămătari, sunaţi la 112. Închidem. Narcis, idee salvatoare, îşi aduce aminte de casa de bani a maică-sii. Paranteză: excelentă Maia Morgernştern. Rol mic, dar săţios, bine făcut. Închidem. E okei, dar nu ştie parola.

Narcis o dă pe nervi, pe isterie: Mamă, dacă nu-mi spui parola, îl arunc pe Fifi, bişonul familiei, de la balcon, ceva etajul 5. Şi aşa şi face. Mama e distrusă. Spune printre lacrimi: parola este Fifi. Narcis deschide casa de bani şi dă, înăuntru, de un pumn de medalii. Sunt toate de aur, câştigate de Fifi pe la diverse concursuri. Asta e, de fapt, toată averea familiei. Dacă ar mai fi trăit, cine ştie. Da chiar, cine ştie? Paranteză: 2.000 de auro nu-i mare lucru pentru cititorii noştri. Să-l sunăm pe Narcis. Închidem.

Într-un gen în care s-au încercat mulţi cineaşti şi unde nu străluceşte nimeni, Şerban Racoviţeanu are toaste însuşirile pentru a izbuti: fantezie comică, capacitatea de a trăi pe mai multe registre afective, precum şi acea uşurinţă de a inventa subiecte verosimile din observarea vieţii comune, cotidiene. Şerban este un ironist şi observaţia lui trece dincolo de aparenţele înveselitoare spre psihologia individului. Procedeul acesta de a substitui planurile şi de a vedea în tragedia cea mai adâncă o manifestare a grotescului, banalităţii, este o expresie a tragicului des folosită în cinemaul modern, neîncrezător în frontierele dintre lucruri.

Originalitatea lui Şerban Racoviţeanu este de a pune patetism şi inteligenţă peste comedia existenţei şi invers. Paranteză: Vom mai auzi de Şerban Racoviţeanu, sunt sigur. Închdem, pentru că mergem să ne cumpărăm ciuperci. Avem o reţetă. De la Tina Cumva.

Denis.

De ce nu vine publicul la filmele roâneşti sau artificialul ca scop în sine

A fost propunerea României pentru Oscar, secțiunea „Cel mai bun film într-o limbă străină”. Discută într-un mod să-i spunem neconvențional masacrul de la Odessa, din 1941, comis la ordinul lui Ion Antonescu, asupra evreilor. Este cel mai recent film al lui Radu Jude și a intrat de câteva zile în cinematografele din România, după ce a fost lansat în competiția oficială de la Karlovy Vary, în luna iulie, de unde s-a întors cu Globul de Cristal.

Să spun că în seara premierei în cinematografele din București, la unul dintre marile mall-uri unde a rulat, în sală nu erau decât 5 persoane? Asta arată ceva despre interesul românilor pentru filmul românesc, fie el premiat, fie el trimis să ne reprezinte la Oscar. Să fie și vina producțiilor care așa și-au obișnuit publicul din țară, majoritatea fiind produse în mod evident pentru festivaluri și prea puțin interesate să stârnească un interes real în rândul publicului românesc? În cazul de față răspunsul este, cu siguranță, da! Pentru că avem de-a face cu un film intelectualist, asumat greoi, asumat demonstrativ, ca o lecție de politică și de istorie în care, precum în teoria piramidonului cu sirop, se mai strecoară pe ici pe colo câteva scene care se doresc un fel de contrapunct la toată această desfășurare de teorii, puse toate în gura unui singur personaj, femeia-regizor care pare să fie marcată până la obsesie de realizarea unui spectacol…

Toate bune și frumoase, dacă lucrurile ar fi corect echilibrate. Numai că miza rămâne în permanență prea mică în comparație cu uriașa dezlănțuire de energie de toate tipurile și cu proporțiile pe care eroina-regizoare, pe nume Mariana Marin (fără legătură cu poeta), interpretată de Ioana Iacob, le dă actelor ei. La urma urmei, e vorba despre un spectacol de stradă, care se va juca o singură dată și la care va participa un număr restrâns de spectatori. E, evident, genul de manifestare care nu poate să schimbe nimic – și nici nu-și propune, mi se va răspunde. Însă regizoarea se poartă de parcă spectacolul ei cu amatori ar putea, într-adevăr, să mute munții din loc și să repună în discuție o problemă – de altfel, total lipsită nu atât de actualitate cât de interes public în acest moment al societății românești. Și e greu de crezut că un astfel de spectacol care în mod obișnuit trece neobservat în România ar putea stârni măcar o controversă reală…

Dar, în regulă, să pornim de la ideea că spectacolul cu pricina e doar un pretext. Și că regizorul filmului își asumă faptul că spectatorul va vedea că totul e doar un pretext pentru a-și expune ideile și că asta nu-l va deranja deloc. Pentru că regizorul Radu Jude și-a propus probabil exact un film intelectualist, care să fie o defilare de idei, slab camuflată în spatele unor vagi acțiuni.
Așadar, totul va fi în acest scop… Regizoarea Mariana nu va scăpa niciun prilej să-și expună ideile (care de multe ori sună teribil de artificial, ca și cum ar fi recitate – de altfel întreaga prestație actoricească a Ioanei Iacob rămâne marcată de un soi de artificialitate). Prin urmare, o scenă întreagă, mult prea lungă și, evident, căutată este cea în care îi va citi iubitului din străinătate (interpretat de Cătălin Ștefănescu), în fața camerei web a laptopului, pagini întregi dintr-o carte, despre masacrul evreilor. La fel, în scena mult prea lungă și inutilă (care se dorește, probabil, o încercare de a coborî puțin din lumea ideilor…) în care camera întârzie mult prea mult pe corpul gol al amantului (Șerban Pavlu), după o partidă de sex, urmată de momentul în care actrița goală coboară din pat și se îmbracă… doar cu o bluză de trening. Timp în care se uită la televizor unde curg imagini din filmul „Oglinda” al lui Sergiu Nicolaescu, cu procesul mareșalului Antonescu, iar cei doi le ironizează. Ok, îți spui la sfârșit, dar de ce? La fel scena în care Mariana îi citește amantului pagini despre același episod care pe ea o obsedează, iar el adoarme… E probabil unul dintre puținele momente de normalitate într-un film îmbibat de artificial, fie el oricât de asumat.

Cele mai izbutite scene din punct de vedere dramaturgic rămân cele dintre regizoarea Mariana și responsabilul de la cultură din partea Primăriei, interpretat de Alexandru Dabija, care, fără dubiu, realizează cea mai reușită interpretare din film, alături de Alex Bogdan, unul dintre membrii echipei ei și cel care va rosti cuvintele care dau titlul filmului: „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, rostite pare-se de Mihai Antonescu. Însă interpretarea excelentă, delicios ironică, atât de inteligentă a lui Alexandru Dabija rămâne singura pată de culoare într-un film care se chinuiește din răsputeri parcă să nu-i placă spectatorului. Dialogurile dintre acest foarte cultivat responsabil de la Primărie, care vrea să cenzureze anumite scene din spectacolul realizat pe bani publici al Marianei Marin, și tânăra regizoare sunt singurele care chiar au viață într-un film care se străduiește parcă să facă paradă de idei. Și nu lipsește nimic, e prezent întregul arsenal: nici comentariile foarte la modă anti-biserică, nici referiri la Coaliția pentru familie, nici diverse scenuțe care să arate că românul e homofob, xenofob, antisemit, rasist și, mai ales, indiferent. Pentru că reacția publicului la întregul spectacol – desfășurat undeva în fața Ateneului, pe Calea Victoriei, lângă Palatul Regal, și căruia i se acordă minute bune din film la final, încheiat cu represiunea în flăcări a evreilor – este departe de a fi cea așteptată de regizoare. De aici și dezamăgirea față de lipsa de empatie a oamenilor.

Greu de crezut că un astfel de film va avea public în cinematografele din România, pentru că, așa cum am spus, îi lipsește aproape cu desăvârșire senzația de viu. Pentru că totul, dar absolut totul pare să fie folosit de regizor doar spre a-și servi scopul, adică spre a face paradă de idei, altminteri interesante dacă ar fi expuse într-un eseu. Acum rămâne să răspundem la întrebarea: Cât de benefic e pentru cinema (și povestea aste se întinde și la teatru în ultima perioadă) să se transforme într-un câmp de luptă pentru idei (de fapt, aici nici măcar câmpul de luptă nu există cu adevărat, pentru că nu există cu adevărat conflict și tabere opuse, doar o puțin credibilă problemă a cenzurii care e departe de a funcționa în sensul în care vrea s-o arate Radu Jude), totul în detrimentul poveștii și cu riscul alungării publicului din sala de cinematograf.

Yorick

PS La Gala Premiilor Gopo s-a iscat o vânzoleală falsă privitoare la băieţii care au cântat manele. Că vai, că cum, că ce ruşne. După părerea nopastră ruşinea este a filmelor româneşti, că ele nu reuşesc să bage publicul în sală, şi nu a manelelor de care cei din sală se prefac că nu ştiu. O să nu se spună că, uite, la filmele Cristinei Iacob intră spectatori cu sutele de mii. Nu vredeam neam.

Denis.

Solista Olivia Păun zice: I can't get no satisfaction!

Foto: OllyofQueens

Muzeul Ţăranului este atunci când treci cu autobuzul 300 şi în loc să intri să te holbezi la exponate te duci la Spitalul Filantropia ca să-ţi faci o radiografie mamară. Dar muzeul Ţăranului este şi atunci când din maşina 300 vezi lumină în curtea lui şi nu intri pentru că trebuie să faci mucenici cu ajutorul soţiei. Dar, ce te faci, că dacă treci prin faţa Muzeului şi ai nouă lei de două beri, intri cu soţia şi te aşezi la o masă. Comanzi două beri şi până când nu ţi le aduce nimeni asculţi o melodie Rolling Stones, I can't get no satisfaction. Poţi aştepta berea şi în sala de concerte. Acolo, ce să vezi? Se produce grupul rock feminin Olly of Queens. Da, aşa a fost pe 16 martie a.c.

Patru fete sunt pe scenă în spatele a trei chitări şi o baterie. Concertul începe, zice solista chitară şi voce Olivia Păun, cu patru compoziţii proprii. Nu reţinem decât una, cea din final, care are sax pe fundal sau solist. Se verifică astfel faptul că, în rock, un grup sau un solist de suflători este foarte bine venit. Chiar dacă banale, compoziţiile ne trezesc interesul. Cine sunt Olly of Queens? Păi, sunt patru fete, Olivia Păun chitară şi voce, Roxana Stroe chitară solo, Alexandra Pop bass şi voce şi nu în ultimul rând baterista Florina "Fritz" Popescu, grup călit vreo opt, nouă ani prin occidentul numit Amsterdam. Grupul s-a format de fapt în România şi a evoluat în timpi diferiţi în Quartz al cărui solist era Gianina Corondan.

d

Fetele de la Olly s-au desprins din Quartz şi au atacat în ţară proiectul Olly of Queens. Proiect acoperit deocamdată de coveruri celebre precum acel Satisfaction, excelent interpretat chitară solo de Roxana Stroe. Grupul are ritm la greu, Fritz şi Alexandra super tari, forţă, dovadă de repetiţii babane, umor, excelează Olivia Păun, liderul grupului, prezenţă scenică, fete atrăgătoare, şi un solista chitară, care este Roxana Stroe, fiica celebrului baterist Cornel Stroe.

Eram deja în 300 când ne-a adus berea. Olivia Păun ne-a zis: vom scoate un album, primul, şi puţin ajutor de media. Aici are dreptate: media, în afară de radio Guerrilla, nu are în play listul ei trupe rock româneşti debutante. Media audio de la noi nu promovează decât Elena Vondraşcova, Margareta Pâslaru şi Dan Spătaru pentru că nu costă nimic.

300 ne-a lăsat în Turda. Ceva tramvai 41. În staţie, toată omenirea, vreo două mii de oameni, asculta Olly of Queens. De ce? Pentru că merită, e-un grup valoros. Era noapte deja. Noi am scăpat tramvaiul, nu l-a văzut, şi ne-am pus per pedes la traversat podul. Mamă, ce pod!

Denis.

Interviu cu o bucătăreasă imperială

Foto, arhiva E.M.

Doamna Helga Roth, în imagina, este bucătăreasă imperială în sudul Vienei. În nord este Chef Scărlătescu, cel care prăjeşte cartofi undeva prin Centrul Vechi din Bucureşti, vestul e liber, iar în est se joacă chiar acum când scriem meciul de fotbal dintra Stadionul Dinamo şi echipa de fotbal Dinamo Bucureşti.

De când era mică, doamna Helga ieşea la fereastra apartamentului ei de pe Dunăre şi privea cum creşte porumbul. L-a gustat. Era bun. A decis să facă din el mămăligă. Ca prim fel. Al doilea fel şi aşa mai departe. Stătea de vorbă la telefon când s-a decis să ne dea un interviu.

Doamna Helga Roth: De mică mi-au plăcut împăraţii. Ăia cu fireturi, cu pălării. Şi dacă tot aveam porumbul, am hotărât să devin bucătăreasă la curtea imperială. Când îl fierbeam, porumbul îşi schimba culaoraea. Nu mai lumia ca un bec. Aşa că am renunţat să mai fac chestii din porumb. Am renunţat. Mai ales că mă măritam curând că unu care-avea pământ mult, care se-ntindea până la Lună. De pe lună a coborât într-o zi un Lunar sau cum le zice lu ăştia de trăiesc acolo şi l-am întrebat: Măi? Şi el mi-a răspuns că trebuie să ne căsătorim. Şi-a venit un urs ca domnişoară de onoare la noi la biserică şi a cântat un blues pentru spălat vasele în chiuvetă drept care ne-am luat. Anii au trecu deşi ni se ura viaţă veşnică şi noi ne-am plictisit. Lunarul meu a făcut scarlatină şi a plecat din nou acasă pentru mai mulţi ani iar eu am făcut un copil cu ursul şi-abia atunci Împăratul m-a numit bucătăreasă şefă. Abia a tunci. Vreţi să mă întrebaţi ceva? Nu? Păi, de la ce revistă sunteţi? Un blog? Păi, eu fac bloguri la fiecare masă împărătească şi le acresc cu borş. Sare cât cuprinde iar deasupra, ca să aibă gust, pun felii de ştevie roşie şi căpşuni. Treceţi când aveţi ocazia.

Noi: Mulţumim.

A consemnat CĂLIMARA CU CERNEALĂ.

OLLY of QUEENS

Foto Mihnea Tăutu.

Adică până la Muzeul Ţăranului ne-am dus după fetele astea din grupul feminin Olly of Queens. Ne-am dat cu parfum de busuioc, cu levănţică la rever şi un sandviş, pentru că pe noi muzica rock ne înfioară, ne înfioară, ne infioară. Am ascultat, ne-a plăcut, dar comentariile serioase vin după ce primim niscaiva informaţii despre noua trupă.

Denis.

Tipa coşcovită

Foto: arhiva E.M.

Doamna Si Minareta se făcuse afiş. Se lipise de-un zid de pe strada cu plopi fără soţ. Se săturase să treacă zilnic iar iubitul ei, Bu Sofronie, care gătea în bucătărie, să n-o vadă. Gătea musaca. Fierbea cartofii felii, felii. Apoi tocata şi tot aşa. Nu arunca cojile de ceapă în stradă, ca să nu se sesizeze cineva. Dar ea, dna Si Minareta, ar fi vrut să calce pe coji de ceapă. Erau ale iubitului ei, Bu. Între timp, a plouat, a nins, a fost o vară de 50 de grade. Afişul se coşcovise.

Un bursuc de la etajul patru îi spunea nevesti-sii, o gărgăriţă din al II lea război mondial: uite-o pe tipa coşcovită. Tot acolo e, pe zidul de lângă plopul trei. Se spune despe ea că a venit din Împărăţia de Argint special pentru vecinul nostru, ăla de la doi, Bu Sofronie. Avea un desag cu ea. Plin de aur. Dar Bu n-o vedea, n-avea ochi pentru ea, deşi noi ştiam că ea avea ochii ciuliţi numai în bucătăria de la balcon. De-atâta plâns, gărgăriţa din al II lea război mondial, luă o puşcă veche şi trase înspre bucătăria lui Bu, care acum făcea ciorbă de perişoare cu ce-i rămăsese de la musaca: cozi de porc, ştevie, macaroane. Era linişte pe stradă, cum să zic?

Un câine vesel de la parter ieşea în fiecare dimineaţă şi uda afişul. În capul lui era că tipa coşcovită trebuia să-şi revină şi numai cu apă se putea. Nevasta lui, cătrănită foc, scoţând flăcări pe sub aripi, îl certa: idioatule, babalâcule, că nu mai ştiu cum să-ţi spun, tu crezi că aia din Împărăţia de Argint au trimis-o aici fără apă? Te-ai îndrăgostit de tipa coşcovită? Nenorocitule, mie poţi să-mi spui. Da, mie poţi să-mi spui, blegule! Şi spunând toate astea, curcanul Bar, nevasta câinelui vesel, luă o tigaie şi i-o lipi căţeluluii vesel în frunte.

O dactilografă devenită călugăriţă de nevoi personale, de la etajul unu, vorbea cu o mătuşă de-a ei venită din Pakistan:cum, dragă Ler, nu ştii cum se face musacaua? O nimică toată. Dar aici nu-i vorba de musaca ci de o mare dragoste, că tipa coşcovită de care-ţi tot spun, nu cedează şi nu cedează. Stă de opt ani lipită pe peretele de vizavi, cam în dreptul plopului trei, şi-i spune lu boul ăla de Bu că-l iubeşte. Aşa ceva n-am văzut nici în filmele americane. Zău!

Bu Sofronie termină în sfârşit musacaua. Mânca. Simţi că este privit. Ieşi în balcon. Văzu afişul cu tipa coşcovită. Fu dragoste la prima vedere. Urmă nuntă mare în Împărăţia de Argint. Apoi, opt copii. Tevatură mare. Iubire la fel.

Denis.

Veste galbene, gînduri negre

Nu e bine ce-au făcut mizeriile alea. Cum îşi permit ei să distrugă proprietatea privată? Numai împărații au voie. Nu aşa se face o revoluție, trebuie larg consens național, oameni zîmbitori care să ceară de la primărie aprobare pentru adunare în spațiul public - că doar nu-s la mă-sa şi tac-su ín curte -, să defileze în liniște și ordine, apoi să strîngă gunoaiele după ei. Nu e revoluție, de acord, o răscoală de inculți prostiți de ruşi cu fake news şi conturi false pe tuităr şi feisbuc. Să nu cumva să spargă geamurile la alde Vuitton, cînd le trebuie 3 luni de muncă ca să-şi cumpere un fermoar de-acolo. O adunătură de fascişti, antisemiţi, putori ordinare care dau foc, în loc să traverseze strada şi să găsească de muncă, după cum le-a glăsuit conducătorul ales democratic. Dacă nu le-ajung banii să-şi mai ia un serviciu, nu să distrugă bunul altuia. Să-şi mai ia un credit, nu să dea foc la bancă. 'Ai dreaq de proşti, care nu ne înțeleg pe noi ăştia de comunicăm prea inteligent şi nu tolerăm violența. Cu armata pe ei! Săracii jandarmi, au venit să le ofere flori și să-și facă selfiuri cu ei, nicidecum să-i provoace, iar huliganii ăștia cum îi tratează? Huăăă! Blindate în Paris?! Doar la defilarea din 14 iulie  și, în treacăt, la eliberarea Parisului. Să pună mîna să scrie petiții și să meargă la vot, nu la ridicat barierele de pe autostradă. Vă dați seama cîți bani pierd săracele companii în fiecare sîmbătă? Bă săracule, Champs Elysée-ul nu e pentru fiteșcine cu maxim patru cifre pe fluturașul de salariu, și alea începînd cu 1. Pe acolo te plimbi numai daca îți permite buzunarul. Marș în mahalaua ta! Ești contra sensului de mers al guvernului? Stai acasă, că doar nu ți-a cerut nimeni părerea, iar cînd se face că o cere,  ai grijă să bifezi una din optțiunile de pe lista întocmită cu mînuțele grijulii ale bunului președinte.

Hai, somn ușor!

GEORGE MIHĂIŢĂ la aniversare

Foto W.

Prin anii 30, anii de boom economic ai lui Carol al II lea, oraşul Moreni, judeţ Dâmboviţa, era un mic Chicago. Se extrăgea petrol, se vindea, erau cârciumi selecte, cinematografe, brookeri, femei, media în floare, pistoale, împuşcături, crime, pe scurt o viaţă boemă care făcea să circule banul în cel mai ameţitor fel posibil.

Comunismul sosit pe meleagurile Târgoviştei, Morenilor şi Sinaiei au făcut să diaspară legenda oraşului petrolist. S-au înfiinţat cantinele, petrolul s-a cam terminat sau n-a mai putut fi extras, s-au ales primii secretari de partid. Micul Chicago era pe făraşul istoriei. Legendele lui fuseseră distruse.
Se spune că atunci când eşti la pământ, în sufletul tău se naşte un miracol. În cazul Moreniului era vorba de miracolul repunerii pe harta României. Ori, aşa cum ştim, miracolul care a însufleţit din nou urbea dâmboviţeană s-a numit George Mihăiţă.

George Mihăiţă ne spune toată poveste asta la la sala Atelier a Teatrului de Comedie al cărui director este de 16 ani. Asistăm la un spectacol one man show de mare ţinută performat chiar de sărbătorit. Dânsul ne spune povestea vieţii lui franc, cinstit, aproape cu cămaşa ridicată, cu umor şi drag faţă de toţi cei pe care-i pomeneşte.

George Mihăiţă s-a născut în orăşelul petrolist Moreni. Într-o familie modestă. În loc să se ocupe de băut petrol sau de scris lozinci pentru cei care culegeau cartofii CAP-ului, el a tras către teatru. Vroia musai să devină actor. La Bucureşti. Şi cum ai grijă ce-ţi doreşti este valabil în toate timpurile, în viaţa lui a a părut Toma Caragiu. Care l-a susţinut. Drept care viitorul actor n-a intrat la primele două sesiuni de admitere de la Institutul Caragiale. A intrat a treia oară. Şi de aici, lucrurile s-au cam legat, pentru că la orizont apăruse Lucian Pintilie cu al său celebru film Reconstituirea. Alături de Găitan, de Maftei, de George Ctin, Mihăiţă face un rol memorabil. Obţinuse deja diploma. Era actor.

Apoi, a urmat un tăvălug de 55 de ani în care Mihăiţă joacă roluri pe măsura talentului său colosal. În teatru este vorba de Billy The Kid, Titel din Poker, Anton Antonovici din Revizorul, Arthur, regele gândacilor din Bulgakov, Alexandr Tarasaovici din Casa Zoică, rol pentru care a luat interpretarea masculină la UNITER-ul acelui an, rol care ne-a plăcut şi nouă din cariera de scenă a lui George.

În film, povestea se repetă. Joacă în Ilustrate cu Flori de câmp, ultima noapte a singurătăţii, în Castelul Condamnaţilor, BD la munte, la mare, şi te mai miri unde.

Lumea din sală tace. Un om cu o carieră colosală li se spovedeşte. Cu umor. Cu dragoste. Cu tandreţe. Cu fotografii de epocă, cu cărţile pe care le-a scris, făcându-ne părtaşi la această frumoasă şi grea poveste datorată marelui actor care este George Mihăiţă.

Ne-a părut rău că s-a terminat această mare poveste de viaţă într-un timp atât de scurt. Vorbele de după, la bisericuţa formată în jurul actorului, s-au stins repede. Toţi vroiam să spunem: bă, ce viaţă, ce roluri, ce revistă, mulţumim mult, când se mai joacă şi aşa mai departe. Dar n-a fost aşa. Am plecat fiecare la treaba lui. În tăcere. Că ce mai era de spus?


12 martie, 2019, Denis Dinulescu

Premieră NOII INFRACTORI, de Edna Mazya, la Teatrul Naţional

Vechi proverb dac: Prostituţia este atunci când dacă ai probleme în căsnicie, la slujbă, cu noua secretară, la alimentară, la sport şi în sala neagră de cinematograf baţi de trei ori la uşa ei şi totul se rezolvă. Plăteşti cu shekeli. Plăteşti cu euro. Plăteşti cu dolari.

Aşa se întâmpă şi in casa soţilor Dorina şi Arie, ea transformându-şi frumuseţe de apartament cu patru camere pe hol într-un stabiliment erotic de consum. De ce-o face Dorina? Să zicem că n-are bani şi e destul. Dar nu-i numai asta, în felul ăsta, ea îşi mai alungă tristeţea şi singurătatea deşi este capul unei familii numeroase. Vrea să-şi alunge spaimele, neîmplinirea şi falimentul în care a dus familia afaceristul care e soţul ei.

De la o întâlnire întâmplătoare pe stradă, Dorina, excelentă Virgina Mirea, adoptă o prostituată, Naomi, rol perfect Ileana Olteanu. Naomi o convinge pe Dorina de beneficiile materiale ale bordelurilor. Îi propune chiar să deschidă la ea în uriaşul apartament un elegant bordel. Dorina, cu gândul la câştig şi la viaţa trepidantă pe care o va duce de acum, încolo acceptă. Evident, fără ştirea familiei: soţ, copii, bunică.
De aici începe nebunia, dezgheţarea spectacolului. În apartamentul Dorinei vin zeci de oameni dispuşi să plătească delicii sexualele. Este un moment super ritmat, hazos, hilar, muzical pe care regizorul Ion Caramitru l-a orchestrat excelent.

Performanţa financiară, veselia elegantului bordel patronat de Dorina se termină brusc odată cu apariţia poliţiei. Acesta este de fapt şi mesajul autoarei Edna Mazya, care sugerează că împotriva prostituţiei trebuie luptat prin orice mijloace. Mesaj pregnant, care domină trist finalul poveştii.

În casa Dorinei avem de a face cu mai multe relaţii: între Arie şi Dorina, capii familiei, între bunica Anca şi aceeaşi familie, între fiica Bambi, fugita în Australia, şi aceeaşi familie, şi dintre Ylai şi Sarit cei doi copii ai familiei, relaţii care sunt bine trasate de autoarea Edna Mazya, şi foarte bine susţinute de actori şi regizorul spectacolului Ion Caramitru.

Pomenim actorii, pentru că fără ei am fi ascultat această piesă la radio într-un bar de lângă teatru: Virginia Mirea, Alexandra Halic, Andrei Finţi, Teodora Mareş, Silviu Biriş, Afrodita Andone, Ileana Olteanui. Diana Sar, Cosmina Olăroiu, Daniel Badale, Alexandru Hasnaş, George Piştereanu, Mihai Verbiţchi, Viorel Florea, Alexandru Popescu, Nicoleta Tase şi Aris Bănuţoiu. Trupă bună, la fel ca şi scenografia datorată Florinelei Popescu Fărcăşanu.

Un spectacol uşor, cu mesaj puternic, o piesă bulevardieră, şi TNB se află pe bulevard, spectacol care trebuie văzut neapărat. O premieră care, suntem siguri, va avea o carieră ceva mai lungă.
Spectacolul NOII INFRACTORI de Edna Mazya, regizat de Ion Caramitru, de la Teatrul Naţional, beneficiază de un caiet program deosebit, pentru că este ilustrat de Horaţiu Mălăele.

Ilustraţie care ne aduce aminte de alt proverb dac: Cine sapă prostituţia altuia, vine poliţia.

11 martie 2019, Denis Dinulescu

Întâlnirea din zori

Foto, arhiva E.M.

Fata din imagine, Liliana Truncu aleargă la întâlnirea cu iubitul ei Marin Ciupeală de la Uzina Cugir abia plouase şi era o răcoare bine venită mâncase dimineaţă două ouă. Marin rindeluia două chitare că lucra la fabrica de intrumente muzicale din Giurgiu fiind abia mutat de la Cugir că nu-i plăceau mitralierele cu gloante de 4. Stătea în Giurgiu pe strada Săpânţei, aia de dă în piaţă direct într-o tarabă de căpşuni în care erau şi iarna şi vara doar căpşuni. Marin mergea după căpşuni taman la Londra pe Heathrow unde era cel mai mare terminal de căpşune din lume şi se apuca să care lăzi în camioneta lui albastră.

Îşi făcuse o căsuţă cu zece camere din care două dormitoare, două livinguri, două băi, două terenuri de golf şi o primea pe Liliana cu bucurie. Când o primea. De multe ori nu o primea pentru că era ocupat cu plastilina făcea steaguri din plastlinp pentru demonstranţii din piaţa Universităţii şi lozinci pentru Rebengiuc cu fel de fel de sloganuri: vrem cireşe, Toader la puşcărie, o mingie e o mingie ce pizda măsii şi aşa mai departe.

Srada Săpânţei se învecina cu strada Săpânţei 2 şi cu poarta Cerbului 25 unde era pensiunea La Vitta e Bella în care Marin n-a vrut să stea din cauza suspiciunilor că ar avea pojar. Aşa că n-a stat şi s-a aciuat în Săpânţei unde avea unele avantaje. Unul ar fi fost că gazda era o tânără de 19 ani cu care se culcase din prima seară. Era bună gagică, bună la pat, recitea Victor Hugo în pat, cânta din degetele de la picioare nesfârşite hore ca apoi să se suie pe lustră şi să se arunce de-acolo pe organul lui Marin că Marin trebuia dus la spital.

Marin tocmai compunea un blues pentru părăsirea Bucureştiului şi tocmai scria o octavă. Atunci a intrat Liliana şi i-a spus: te iubesc.

D.