23 martie 2024

TOȚI ARE DREPTATE

1. Potrivit CHATGPT, cea mai bună carte publicată în literatura română după 1990 este Cel mai iubit dintre pământeni, 1991, postum. 2. Potrivit CHATGPT, cei mai buni trei actori de film românesc de după 1990 sunt Vlad Ivanov, Victor Rebenciug și Ion Fiscuteanu. Acesta din urmă pentru rolul din filmul Moartea dlui Lăzărescu. 3. Potrivit CHATGPT, cei mai buni trei regizori din filmul românesc de după 1990 sunt Cristian Mungiu, Cristi Puiu și Radu Jude. 4. Potrivit CHATGPT, cel mai bun din filmul românesc de după 1990 este 4, 3, 2, de Cristian Mungiu, premiul la Cannes în 2007. 5. Potrivit CHATGPT cele mai bune 3 actrițe din filmul românesc de după 1990, sunt Anamaria Marinca, 4,3,2, Luminița Gheorghiu, Moartea dlui Lăzărescu și Carmen Tănase, Balanța, Dacă vreau să fluier, fluier. 6. Potrivit CHATGPT, cel mai bun sportiv de după 1990 din țara noastră este Simona Halep. 7. Potrivit CHATGPT, cea mai bună echipă de fotbal din toate timpurile din țara noastră este Steaua București. 8. Potrivit CHATGPT, cea mai bună trupă rock din toate timpurile din țara noastră este Phoenix. 9. Pentru cine nu știe, CHATGPT este Inteligența Artificială. Stă de vorbă cu tine în toate domeniile. Oricând și în orice limbă. O găsiți pe Google. 10. Pentru ca țara noastră să se revigoreze economic este nevoie ca orele să fie schimbate de trei ori pe zi. 11. RECLAMĂ O babă întreabă pe CHATGPT câte castane are voie să mănânce zilnic la masa de prânz. IA răspune: Du-te-n pizda mă-tii! 12. În Giurgiu, oraș la Dunăre, înfloresc baban magnoliile. 13. HOROSCOP. E o problemă cu Capricornii. Trece.

02 martie 2024

SĂ MOARĂ CACA

Săptămânal ni se dădeau filme. Era o săliță cumva în spatele castelului care trona în mijlocul sanatoriului. O încăpere generoasă în care se puseseră câteva practicabile de diverse înălțimi ca să-ncăpem toți elevii. Vreo 30 de fiecare dată. 30 împrăștiați pe 8 clase. Cel care aducea filmele era nea’ Aurică. Un tip rotofei, simpatic, cu mult umor. Conducea o dubă plină de role de filme. Că se mai ducea și prin Breaza, Posada sau Sinaia. Ca să ne facă să-i vedem filmele, că nu era obligatoriu, puteai face meditații în cele două ore, avea un argument tare, suprem: Să moară caca de nu-i mișto. Sau: să moară caca, așa ceva n-ați văzut. Te duceai. Așa am văzut Nu vreau să mă-nsor, film românesc cu Nae Roman, Irina Petrescu, Liliana Tomescu, Toma Caragiu și dracu’ mai știe că au trecut mulți ani de-atunci. Ceva muzical, anii 60, de Edomd Deda, regie Manole Marcus. Cânta Caragiu, mamă, mamă, ce vremuri, ce film. Important e însă că m-am împrietenit cu Să Moară Caca, că așa-i spuneam. Avea un coniac bun în permanență în duba lui și mă invita să beau. Așa ceva n-ai băut în viața ta, să moară caca. Aveam 10 ani, nu mergea. Într-o zi, m-a căutat în sala de clasă, eram a III a. Denis, am ceva Să moară caca. Numai pentru tine. Film rar în România, rar de tot. M-a dus în sală și mi-a pus Luminile orașului al lui Charlie Chaplin. N-am înțeles nimic din acțiunea filmului, nici din Hitler, nici nimic, nimic, dar mi-a plăcut atât de tare că i-am spus lui Să moară Caca să-mi mai aducă, o puteam șterge oricând de la clasă, eram singurul elev de-a treia. Apoi, peste câteva luni, Să moară Caca m-a invitat la el acasă, în Câmpina. Avea aparat de proiecție și filme. Așa am văzut My Fair Lady, West Side Story, film care m-a inspirat în Povestea de Cartier de mai târziu de la Pro, The Apartment sau Sunetul Muzicii. În timp ce mă holbam de unul singur la filme în livingul lui de 5 pe 5, Să moară Caca gătea. Azi fac vinete împănate, Denis. Punea două vinete pe grătar. Le ungea cu ulei. Punea sare. Se îmbăta în timpul ăsta. Fumul ieșea spre Valea Prahovei. Trenurile opreau. Unitatea militară din Breaza lua poziții de luptă. De la Peleș au venit într-o zi cinci pompieri. Au vrut să-l aresteze pe Să moară Caca. M-am opus. Vedeam Mary Poppins și nu voiam să fie deranjat. Așa că în final am mâncat cu toții vinete împănate în timp ce Să moară Caca sforăia. Când am venit în București, am constatat că apartamentul meu era vizavi de cinematograful Scala. Restul e istorie. Da, istorie, ce vreți?

29 februarie 2024

POMPIERUL OLFACTIV

Era regulă să spun câte o poveste în dormitor înainte de culcare. Erau dormitoare mari de câte 20 de paturi cu elevi între 6 și 14 ani. Mai ales când veneau serii noi la fiecare sfârșit de vacanță școlară. Eu și Dan Finți eram șefii acestui dormitor din sanatoriul/școală Voila, Câmpina. Anii 60. Șefii nescriși. Se stingea lumina, de exemplu, și Dan, care dormea lângă mine, spunea: Denis, spune-le o poveste ca să vadă și ei cum stă treaba pe aici. Începeam: În mijlocul pădurii de Piatră Seacă, era o unitate de pompieri. Alba ca Zăpada trebuia să treacă zilnic pe acolo cu panerul. Îi ducea bunică-sii de mâncare. Azi o friptură, mâine o ciorbă și tot așa. Întro zi ușa de la unitate era deschisă. Venea de-acolo un miros, cumva. La poartă apărea Pompierul Olfactiv care mirosea a cărbune încins, a foc, a catran, a chibrit arzând cu hohote. Frumos, plăcut, Albei ca Zăpada îi plăcea. Întro zi, Pompierul Olfactiv avu o foame cumplită. O pândi pe Alba și-i fură coșulețul cu mîncare. Alba n-a cedat cu una cu două. S-au luat la bătaie. Săreau șnițelele, merele, vișinile care-ncotro. Brusc izbucni și-un incendiu, așa că din vânzoleala asta se născură trei copii, doi băieți și-o fată. Bucurie mare pe cei doi tineri. Își făcură actele și se stabiliră în San Francisco chiar dacă bunica muri de foame iar unitatea de pompieri se făcu scrum. Trăiră până la adânci bătrâneți, răspândind mirosuri îmbietoare în toată America. Din fundul dormitorului se auzi o voce: Minciuni. Nu există niciun Pompier Olfactiv, iar cea care ducea de mâncare bunicii era Scufița Roșie. Atâta ne-a trebuit. M-am dus cu Dan și l-am identificat pe cel care vorbise. Un puști de 10 ani din Bistrița Năsăud, proaspăt poposit în sanatoriu. I-am cărat pumni cu nemiluita. Ni s-a alăturat și Pompierul Olfactiv, care nu suporta intervenții răutăcioase. Și dă-i și dă-i. Fut pe mă-ta, îi spunea Dan, fut pe mă-ta ziceam și io, deși nicinul nu știam ce-nseamnă asta. Eram prea mici. Am stins lumina și ne-am culcat. Se auzea noaptea cu vântul ei, cu păsări, cu strigătul câte unui animal. Jos, în Vale, trecea și trenul. Se auzea, pac pac pac, trac trac trac. Așa se auzea. Da.

28 februarie 2024

CĂCIULA DE BLANĂ A LUI CEAUȘESCU

Fără să fie un roman viața mea este și a fost destul de palpitantă. Are introducere, cuprins și un fel de final înșirat pe vreo 20 de ani de-acu’ încolo. Are și natură. De exemplu, prin anii 60 ai secolului trecut ieșeam cu tata la Cina. Restaurantul de lângă noi. Tata avea masă rezervată. Lua o baterie pentru el, un litru de vin la carafă și un sifon, și-un suc pentru mine. Vorbeam în ideea că trebuie să ne împrietenim. În 62, zice, bătrânul, am ajuns cu colectivizarea în satul Răzvani, pe lângă Lehliu. În ultima clipă ni s-a alăturat și Ceaușescu. Securiștii au scos țăranii în piață, vreo 40. Eram noi și ei, față în față. Ceaușescu avea o căciulă de blană, țin minte, atât de înaltă că părea din viitoarele desene animate Oblio. Avea și pistol. A făcut un pas în față și a început să țipe la țărani ceva de colectivizare. Țăranii îl priveau uimiți. Și după ce a terminat de urlat, țăranii tot stupefiați erau. Ne-am prins. Căciulă ca alui Ceaușescu nu mai văzuse nimeni prin părțile locului. Un țăran a ieșit din rând și l-a întrebat: Domnu’, șefu’, de unde aveți căciula. Ceaușescu n-a știut ce să zică, nu știa de unde o are. Dar, la îndemnul unui securist, și-a scos-o și i-a dat-o țăranului. Acesta și-a pus-o. Toată piața a izbucnit în aplauze. Și satul s-a colectivizat imediat. Mai la vale, viața mea are și suspans. Țin minte că imediat după revoluție am publicat, ian 1990, un articol în Cațavencu Incomod, Gogoașa Română. M-am dus cu ziarul la mama. Știa că am talent și aștepta. Mi-a dat cu el în cap. Era să mă bată deși nu mai era cazul. Nu ți-e rușine, s-a stropșit, critici comunismul? Păi, tu știi câte grădinițe a făcut vechiul regim? Tu unde crezi că ți-a petrecut copilăria? Să nu te mai văd! A rupt ziarul și l-a aruncat pe foc. Aveam încă lemne deși mama stătea lângă biserica Armenească. Să nu mai calci pe aici!, a mai țipat și m-a dat afară. Așa te-am învățat eu? Nu mă-‘nvățase nimic, dar asta e altă discuție. Am luat-o spre Inter și-apoi pe Bălcescu până la Biserica Italiană unde stăteam. Voiam să ascult un disc. Nu mi-era clar dacă Aretha Franklin sau Sergeant Pepper’s. Am pus Beatles. Da. Că viața merge mai departe.

27 februarie 2024

CIOHANNIS, CIUCĂ ȘI CIOLACU CU COVRIGII PRIN EUROPA

Suntem în dudul din spatele casei. Ăla de face și dude albe, și negre, și galbene numit de noi Manole după un bunic de-al meu care a fost general turc în războiul Crimeei. Ascultăm radioul. Cică Ciohannis, Ciucă și Ciolacu umblă cu un sac de făină prin Europa ca să-l facă cadou cuiva care i-ar numi pe toți trei șefi NATO. Care cum zice da, să vedem, pac cei trei îi coc câteva sute de covrigi cu câini în coadă. După ce umplu cu covrigi Europa, ei se întorc în România și-o comasează până la dispariție, lucru care se va întâmpla cât de curând susțin surse americane. Fapt confirmat și de trei studenți uruguayeni care în anul 2118, la 200 de ani de la formarea României, ei au căutat țara noastră în Europa și n-au mai găsit-o. Doar undeva în istoria artei un Brâncuși și în istoria sportului o notă de 10. În rest nimic. Muzică, literatură?, nimic. Cei trei aveau stră străbunici undeva în zona Caracal, dar vasele americane de pe Dunăre nu i-au lăsat să se apropie. Ne-a mâhnit știrea, ce să zic? Dacă vin cu comasarea și la noi în sat ce ne facem? Vrăjitorul din Oz, care era cu noi în copac, de comasare se temea cel mai tare. La mine în curte, a zis, găinile nu vor să fie comasate cu pisicile. Alea se spală prea des. Și lacrimile au continuat să curgă. Dudele cădeau, io am zis să facem o plăcintă de dovleac din aia de la Kaufland când radioul ne-a mai dau o ultimă veste: Cică generaul turc Manole când i-a văzut pe turci apropiindu-se a început să tragă, când i-a văzut pe ruși venind prin tranșee a început din nou să tragă, iar când a văzut armata engleză pe niște corbii urâte rău l-a apucat stomacul și s-a internat la Colentina. Ne-am dus la spital. Io am luat mere, Mira a luat pere, Vrăjitorul ceva pește din Dragomirești, că v-am spus că-i balta aproape, deci pește și mălai și ne-am dus pe Ștefan cel Mare, la spital. Era coadă. Ciohannis, Ciucă și Ciolacu împărțeau câini cu covrigi în coadă și lua lumea, lua. Am luat și noi. Ne-am întors în dud, am început să dăm telefoane. Manole ne-a răspuns că-i bine, e bine, acum, de exemplu, se uită prin gaura de la covrig. Și e soare, e soare, mamă, mamă, ce soare!

26 februarie 2024

VRĂJITORUL DIN OZ

Cu Mirela sub nuc. La Izvoru. Zice Tarantino în cartea lui că în anii 70, în Los Angeles, erau săli de cinematograf care rulau filme non stop. Intrai dimineață la Inspectol Harry al lui Eastwood și ieșeai a doua zi la Diamonds Forever al lui James Bond. Noaptea mai erau și filme porno și tot așa, micuțul Tarantino halea tot cu voia maică-si. Ca să populezi atâtea săli cu filme însemna să ai o producție uriașă. Și așa era. La noi, cu 3 săli mari și late în toată țara, cu filme gen Vulpe Vănător, degeaba vorbim de industrie. Se pornise un vânt. Frunzele nucului se legănau agale. Vântulețul bătea și livada, ba chiar și cei doi portocali de lângă gard. Țin minte cum am adus portocalii. Întro găleată. Da, i-am pus întro găleată, m-am suit pe un vapor din Somalia și așa am ajuns la Izvoru. Pe drum, cred că dincoace de Suez ne-au atacat pirații. Era unul cu o barbă albă, albă de tot, care comanda. Ce gust au portocalele, m-a-ntrebat. A gustat și i-au plăcut. Pe ceilalți de pe corabie i-a aruncat în Oceanul Indian care trecea pe-acolo. Barbă Albă a venit cu noi la Izvoru, pe Dunăre, prin Giurgiu, pe bălțile Dragomirescu. Odată instalat la noi în sat, a cumpărat o casă și a făcut alimentară, casa în care stăm noi acum. Venea tot județul și cumpăra citrice, zahăr, ulei de măsline, că adică erau și țărani care nu aveau măslini în curți și nici prese. Anii au trecut și comunismul i-a luat tot lui Barbă Albă. S-a supărat, a făcut ca toți dracii spre biserică, și-a luat pirații și mai ales piratele și dus a fost. E acum pe undeva prin Turcia aud. Ăsta film, îi spun Mirelei care se certa cu o ciocănitoare. Că ciocănea întrun fier, nu în copacul de lângă, plin gâze. Nu mai bate, nu mai bate în fier betonul ăla că strici fundația. Noi am reluat discuția. Ziceam să facem în sat un cinematograf la care să invităm lume bună. La are să ruleze filme bune. Pe Nicola sau filmul Alo!, aterizează bunica. Da, de ce nu? Județul Giurgiu ar începe să se clatine de atâta cultură. Aveam pe grătar două vinete. Hai, să le mâncăm, zic, și mă ridic să vântur cărbunii. În acel moment s-a auzit un bubuit în tabla porții, bum, bum, bum! Ne-am dus. Era un vecin din satul Oz de peste baltă. Era Vrăjitorul din Oz, foto.

25 februarie 2024

DE LA BOB DYLAN LA DALI

...bună, bună, draga mea...n-am mai vorbit de mult...Da, am auzit dicuția cu muzica românească fie ea folk, rock, blues, ce vrei....Da’-n primul rând că Bob Dylan s-a născut legendă, nu ca la noi Crișan ăla la care s-a muncit mult ca să deslușim ce cântă, ce vrea...da...ce-am mai făcut? Multe, dragă, multe, dar important e că am fost la Dali, la expo...foarte mișto...Ne-am dus c-a zis Mirela, hai, dragă, de Dragobete să ne îndrăgostim la București, la Dali, foto
....așa că io și Denis ne-am îmbrâncit câte un parpalac pe noi și ne-am dus...Când să ies din casă vecinul ieșea și el cu o oală uriașă de ciorbă, mișto mirosea...Ce faci, vecine? Io, mă duc la Dali, el, io la țară, la grătar...Mi-a mai zis că florile de pe culoar o duc foarte bune, și i-am dat dreptate...așa că am ajuns la ARCUB... lume, succes colosal...M-au impresionat obiectele mici din aur, smaralde, grafica...foto. Du-te să vezi, neapărat, vezi...Am ieșit de-acolo în Centrul Vechi care jumătate era închis, ruină, paragină dezolantă...Cam trei sferturi...Soare, ce să zic...O animatoare ne-a invitat să mâncăm șnițel și avea buzele mari ca ale Biancăi Drăgușanu dacă sunt adevărate pozele alea, da noi ne-am dus la ceva Gyros la niște greci...Bun...Trebuie să faci o diferență între Dali și lumea de-afară...Urâții din Centrul Vechi....Imposibil...O singură gagică semăna cu Gala, foto, așa că ne-am dus să ne luăm Tarantino de la Cărturești...
Mirela a luat, Denis a stat cu Dali, foto, io m-am distrat privind niște țoale urâte întrun fashion de pe Lipscani....Urâte, fată, urâte...Omenirea venea buluc...Îmbrăcată care mai de care....Tineri, babalâci...Pliz, pliz, sorry....Sar de la una alta....P-ormă, să știi că Cătălin Crișan n-are talent...Asta e diferența dintre muzica noastră și a lor...Acolo e cu talent, aici merge și fără...Vezi Săgeata Căpitanului Ion și Lt Bullit...Găitan e un actor fără talent, Steve Mc Queen ce să zic...Filme din aceeași perioadă, anii 70...M-am uitat la Bullit pentru că am citit la Tarantino că l-a impresionat...Era mic, avea 10, 12 ani...M-am uitat, cum îți zic, și io acum de Dragobete...Nu trece timpul...Nu, nu trece....Nici Săgeata....Bine, fată, bine, nu zic nimic de comasații ăștia, e o prostie....Da, mai vorbim sau poate treci pe la Izvoru, da...Când vrei...Foto, Mirela Gruiță.

04 februarie 2024

MARCIAN PETRESCU, THE PUB, 3 FEV 2024

Ca un meteorit a căzut vestea concertului lui Marcian Petrescu în Giurgiu. Parcă un tsunami a bătut coasta dunăreană a orașului. Toată omenirea la The PUB în București, sâmbătă 3 fev 2024. Ne-am îmbrăcat și noi cu ce-am putut, Mira o cămașă roșie din liceu, eu un palton alb din armată, foto, ne-am luat câțiva pepeni în Clio ca să avem ce mânca dacă ăia la PUB n-au și ne-am dus.
Noi doi eram mai interesați pentru că Marcian Petrescu e Capricorn ca și noi, născut pe 1 ian acum 50 de ani. Și p-ormă că e un virtuos al muzicuței în bluesul și rockul autohton și p-ormă că după concertul de la PUB solistul pleca la Braga, în nordul Portugaliei unde în fiecare an au loc manifestări culturale populare și nu numai. La Braga Marcian nu mai avea locuri ca să ne ia și pe noi, așa că am șezut și ne-am pus pe ascultat. Nu mai spun că atmosfera încinsese audiența deja. Birișteică dansa cu IceMan pe o masă centrală, Vintilă la fel cu Stranschi, iar Vali Vasilesu și Lupașcu aduseseră vopsele să-și dea pe păr.
Braga ăsta, îi zic lui IceMan, este un fel de Sighișoară portugheză. Au loc festivaluri de teatru, de muzici aici. Au și o Catedrală veche, foto. Aici au cântat Charlie Musselwhite, Rick Estrin și Sugar Blue. Ca să vezi. Brusc, concertul lui Marcian începe cu atitudine, ritmat, o declarație a ce avea să urmeze. Multe melodii trase de solist în notă proprie au valoare, altele nu. Față de concertul de acum un an, fev 2023, concertul din seara asta are o notă mai slabă. Secția ritmică a trupei lui Marcian sună bine, este riguros pezentă și astupă chitara solo, asta în funcție de ce parte a sălii stăteai. Melodiile alese de Marcian sunt preluări internaționale. Trase, cum spuneam, în notă proprie. Astfel că ajungi ca pe unele să nu le recunoști. Dar nu-i niciun bai. În seara asta, lumea de aici a venit să socializeze, nu să dea note. Să mănânce, nu să lălăie cine știe ce blues din 1950 pe care-l are și-acasă.
Trupa lui Marcian e solidă. Se văd și se aud repetițiile, profesionismul. Sunt Mihai Tacol chitară solo, Matei Pușcaru chitară bas, Sabin Dobranovici, tobe și organistul Vlad Briciu. Tineri, valoroși. European Blues Challenge de la Braga este de fapt un concurs. Unde vin anual nume deja celebre ale bluesului sau care-și obțin aici confirmarea. Marcian și trupa o vor obține, suntem convinși. Le-o dorim chiar. Ba chiar, le dorim o Bragă permanentă, pentru că la Românica nu au alături de cine cânta. Poate cu Beth Harth. Cine știe. La plecare ne-am căutat geaca. Aia roșie pe care o știți. Ba nu, aia galbenă pe care n-o știți. Mă rog, am luat una neagră, mi-am propus să-mi cumpăr o muzicuță și ne-am cărat. DENIS DINULESCU.

02 februarie 2024

PORTRETUL VIITORULUI PREȘEDINTE AL ROMÂNIEI

Coada la Vama Giurgiu ține până la Uzunu. Camioanele stau, câteodată, și zile întregi, pentru că pe pod spre bulgari se trece pe un singur fir dus întors. Șoferii socializează pe marginea drumului. Sunt cehi, unguri, polonezi, turci, bulgari, nemți și români care n-au altă treabă în Europa. La cât de greu se trece șpaga e foarte mare. Poa’ să fie și 500 de camion dacă am auzit bine. Șoferii își fac nevoile pe marginea drumului, mănâncă la volan zile întregi, sporovăiesc, cântă de prin părțile lor: li, ciuruc, ciuruc, ciorba, ciorba!! E an de alegeri în România și șoferii știu. Vorbesc și ei, pentru că știu cel mai bine. Dintr-un Renault mai nou, încărcat cu săpun pentru Imperiul Otoman, vorbește un urs șofer zăpăcit de viață. Are basma roșie și o tejghea pe cap. Îl ascultă cu toții. Se vede că e un fost evreu cu afaceri prin Dardanele ajuns acum la șoferie din cauza dizabilității. Noul președinte al românilor, zice, trebuie să fie cărturar, nu fizician. El trebuie să fie mai înalt decât media cu vreo patru metri ca să vadă până unde bate cultura în țara lui. Trebuie obligatoriu să umble cu un Cantemir sub braț. Și o lăută. Cântă și recită. E tot ce vrea țara asta care n-a fost la nicio școală. Și nu e târziu, vă dați seama. O vulpe îl urmărește entuziasmată. E sigura femeie șofer, dar face și prostituție. Așa e, așa e!, spune mereu, bătând cu pumnul în tejgheaua ursului. Dintre fustele ei sar copii în toate părțile. I se mai spune și Barza. Acum cară, întrun Iveco uriaș, copii de toate națiile, de pe unde stă la cozi. În vorbă se bagă și un arici șofer. În Merțanul lui cară sandale de iarnă pentru armata bulgară. Ăsta nou al României, de peședinte zic, trebuie să fie și umpic vesel. Veselia domnește România sau cam așa ceva. Zic și eu, vă dați seama. Când a rostit ’’veselie’’ bucuria a cuprins toată coloana de camioane. Râdeau lopătari, negri, bursuci, vidanjori, securiști în fașă, trecători prin Călugăreni sau Comana. Dinspre Vamă trece pe lângă coloană un Duster alb. Aduce vestea: Azi, șpaga e de 400. Merg și de 20. Abăr discret!

01 februarie 2024

TELEGRAFIC DE LA GIURGIU

Ghirlande de flori împodobeau clădirea spitalului. Brazi clocotind de verdeață agățați de pereții exteriori. Globuri de ciocolată și aur. Albine deghizate cu pașapoarte maro, urși de chihlimbar cu poșete albe. Așa arăta Spitalul Carol Davila când m-am externat. A fost sărbătoare. Cu Mirela direct la Sabatini unde sărbătoream ziua mea cu familia: Luiza, Cristiana, Luca și noi doi. Cinci șnițele mari și cârciuma s-a umplut instantaneu. Folosesc stilul telegrafic pentru că sunt foarte grăbit. Oboseală mare. De la Sabatini spre Giurgiu. Acolo altă masă cu Daponte, Dănuț, Giorgiana, Petronela, Silvana și iar noi doi. Local nou, lume ceva mai multă, șnițele mai mari la care eu nu am mai ajuns. De epuizare. Urșii care ne urmăreau aveau acum poșete negre. Când să dau cu spatele în parcarea din fața blocului pocnesc un Duster negru cu o polițistă frumoasă la volan. Albinele deghizate au mediat conflictul. Apoi în casă. Amânasem totul. Mă încui. Mirela și Giorgiana pac la ușă ca să vadă ce fac. N-am putut să le deschid ușa. Au spart-o în mijlocul nopții. Au trezit blocul. Vulpi șirete prinse la furat. Batiste albastre în geamuri. Tipii din bloc cu cuțite și topoare. Ce s-a întâmplat? Nimic. S-a încuiat ăla de la doi în casă. Albinele, oricât de curioase, s-au cărat. Duceau polenul în comunele învecinate. Polen de varză, de sfeclă de exemplu. Ușa a cedat. Am dansat de bucurie. Un lăcătuș sosit la fața locului s-a aplecat pe fereastră și mi-a zis: Mașina s-o pui acolo. Și a arătat un deal împădurit, mai bine zis învelit în ziare. A fost deci panică în toată regula la Giurgiu în acea seară de 14 ianuarie. Ne-am liniștit și am stat de vorbă: ai lovit-o pe polițista aia și acum trebuie s-o iei de nevastă. Așa sunt regulile pe aici. Voi, bucureștenii n-aveți de unde ști. În același stil telegrafic în care scriu îmi calc o cămașă. Îmi aleg o cravată siclam cu dungi și papagali. Tare frumoasă. Că mă-nsor.

05 ianuarie 2024

REVELION 2024, 2

Așa că ne-am trezit dimineață cu chef mare de petrecut. Am convenit cu toții să sărim peste ziua de 30 și s-o luăm în piept pe 31. Să mâncăm, să bem, să dansăm, să citim, artificii, bradul. Dar parcă lipsea ceva. Și atunci ne-a scos Giorgiana din încurcătură. La primăria din Giurgiu se închiriau urși pentru noaptea de revelion. A dat telefon și ne-am trezit cu el în curtea Mellei. Urs mare, arătos, numit Radu, foto. El ne-a zis: hai, că arătați giugiuc, ne vom simți bine, mor, mor, mor și făcea din coadă întrun fel care amintea de filmele lui Radu Beligan cu care era rudă. Radu ne-a mai cerut 2.000 de euro pentru prezență, o cameră la Mella, neapărat cu vedere la muntele Nistorești, cartea lui Denis Tatiana de Rosnay și a adormit că făcuse călătorie lungă, cu folos. Noi ne-am repsit în tombolă. Io am tas un pix, Daponte alt pix, Dănuț și el un pix, așa că ne-am apucat să scriem Opera de trei parale pentru pix. Ce ne doream noi pentru anul care vine? Sănătate, sănătate și iar sănătate și pentru că începuse să se arate sănătatea la orizont am ieșit în curte să jucăm fotbal. Ultimul pe 2023. Pocnea Breaza. Se colorase cu artificii. Urări. Radu s-a sculat și a ieșit în oraș să se plimbe. Cu Giorgiana, care-i știa obiceiurile din primărie: somn, plimbare, conferințe de presă, asfalt la tot orașul, podul Prieteniei, și câte un pește din când în când când băga congelat la piață. A venit și ora 12 și am început să ne mințim că o să fie mai bine în 2024. Cu banii, cu familia, că fetele, cu Izvoru, Lizica, cu Schengenu’, cu pensiile. Am reluat fotbalul. Io am tras un șut. Am pierdut mingia. A găsit-o Radu în oraș. Era s-o mănânce, dar și el și mingia erau pe inventarul de la primăria Giurgiu. Am zis să petrecem 2025 tot aici, că ne plăcea, și curcanu’ Mirei era foarte bun, foto.
Dacă a văzut, un curcan, Radu s-a apucat să vorbească cu el: bă, cum te chiamă? El: Rebecca. Radu: Păi, bă, Rebecca, tot din Giurgiu ești? El: da, ies numa’ la deszăpezit, d-asta nu mă știi. Radu: parcă te-am văzut și-n Vamă. El: trec des pe-acolo. Strâng banii de la camionagii turci și-i depun la bancă. Radu: mulți? El: nu, nu așa mulți, depinde de conturi. Unele-s la București, altele aiurea, așa că LA MULȚI ANI!, Radule! Radu: La mulți ani, Rebecca, la mulți ani!

04 ianuarie 2024

REVELION 2024, 1

Vesela și Pestrița gașcă de băieți și fete din Giurgiu, foto, trebuia să facă Revelionul undeva. La Turda? La Tâncăbești? Nu. Mi se pare că io am fost ăla care a zis: bă, facem la Breaza! Aer curat, chestii! Da, dar pe care? Care Revelion? Cel din 2035? Din 2067? Aici a obiectat Giorgiana: Până atunci mi se strică piftia. Cu piftia a avut o obiecție și Mella, gazda noastră: Păi, măi, copii, până atunci mi se strică piftia! Tot io am fost ăla care a zis: Nu, bă, pe ăla din 2024! Așa că ne-am suit în mașini și am aburcat spre DN1. Ne era teamă de o coadă nasoală, teamă că coada începe încă de pe la Ploiești, că așa-s românii: stau pe DN1 cu anii pentru binele copiilor și nu numai. Frumos afară. Drum bun. Muzică. Dialog, io: Mira, dacă i se strică piftia Giorgianei? Mira: Sau a Mellei? Pericol mai era și cu curcanul congelat din mașina noastră. Dacă-și lua zborul? Cântam Delicated sound of thunder, o melodie populară scrisă de Pink Floyd. E așa: Deeeeeeliiiii….. Cateeeeedîdîdî…!!! Am ajuns. Să mâncăm la Carmangeria Poliției. Era închis. Dănuț, soțul Giorgianei: Ia, vezi, s-a stricat piftia? Breaza așa cum o știți. Nenea cu brânza n-avea brânză. Mâine aduc. Ne-am retras. Ne-am uitat pe calendarul majorării pensiilor. Se majorează de la 1 ianuarie, dar de fapt de la 1 sept. Sunt doar câteva zile diferență, o minciună micuță, dar cine să-i zică ceva lui Ciolacu? Jucăm remi. Etalarea la 45 de puncte. Daponte se etalează cu 46. Asta e. Mira joacă cel mai bine și se hotărăște să încerce piftia. Cald rău. Silvana face tombola. Cel mai mai baban obiect de la tombolă este o chiuvetă care n-a fost adusă că n-a-ncăput în nicio mașină. Am tras-o io. Ați luat artificii? Am luat! Le tragem mâine în grădină. La fix. Ascultăm mesajul de Anul Nou al lui Ionel Muscalu, vice în Giurgiu: Vă doresc în anul care vine șosele și grădinițe! Mella ne aduce ecler făcut de ea. Am rețeta pe undeva, v-o dau după sărbători. Adunat în cer grămadă, întunericul își face de cap. Câteva luminițe pe terasa noastră. Facem poze. Programe de toată rușinea pe teveuri. Manele, populare, ușoară cum nu se mai cântă nicăieri în lume. Oprim și cântăm Delicated sound of thunder. E așa: Deeeeeeeeeliiiiiicaaaateeeedîdîd soooooouuuund….în timp ce piftia s-a teminat. Și asta a fost doar prima zi, dați-vă seama! Da, doar prima zi. Legendă foto, de la stânga: Daponte, Dănuț, Silvana, io, rândul de jos. Rândul de sus: Giorgiana, Mira. Va urma.