PANTOFII MEI SUNT GATA DE BAL!

Corabia trece în fiecare dimineață în amonte cu măsline. E o corabie cu pânze, cu vâsle, cu marinari mai tot timpul beți, foto. Când trece se aud cântece, înjurături, și câteodată cerul este înnorat. Seara, matahala plutitoare trece în aval cu halva. Nu numai cu halva. Este încărcată și cu semințe de floare, cu mămăligă ieftină, cu pojar. De feicare dată când trece prin dreptul orașului nostru, căpitanul vasului iese din cabină, duce un binoclu la ochi, se scarpină, este admirativ și spune secundului său ceva ce noi de pe mal nu auzim, așa de mari sunt valurile, soarele, vântul. Căpitanul este un bărbat înalt, bine făcut, cu un sigur ochi. Se trage dintr-o familie de ciclopi de pe lângă gurile Dunării, cam de pe lângă Sulina. Corabia trece lent prin dreptul orașului nostru, cum spuneam, iar căpitanul cercetează fortificațiile, biserica veche din lemn de gutui, alimentara din centrul orașului de unde ar vrea să-și cumpere vreodată niște fețe de perne și trei peruci, nu mai mult. De câte ori trece corabia, aici am vrut să ajungem, Esmeralda, cea mai frumoasă fată din oraș, iese la geam și-l privește pe căpitan. S-a îndrăgostit de el din timpul războiului dus de orașul nostru cu dușmanii, război câștigat de noi pentru că corabia de care vorbim ne-a aprovizionat cu muniție, tunuri și otrăvuri speciale din lemn de nuc. Esmeralda îl iubește pe căpitan. Îi scrie mereu câte o epistolă, doar doar. Pune țidula în sticlă și o lasă pe Dunăre cum a auzit că se face. Dar căpitanul nu i-a răspuns niciodată. Trece impasibil, blond, cu ciclopul albastru și n-o bagă de seamă, deși tot orașul îi atrage atenția asupra dragostei Esmeraldei, cea mai frumoasă fată din oraș. Într-o zi s-a auzit un zgomot teribil. Ceva s-a rupt cu un sunet îngrozitor. Buuuummm, rrrrrraaaaan, graaaaaarrrffff. Se rupsese vâsla principală a corăbiei. Vasul a oprit în port. Atelierul de reparații s-a înviorat. Căpitanul a coborât pe chei la o tavernă. Esmeralda a prins de veste, s-a încălțat cu pantofii ei de aur și s-a decis brusc să nu rateze ocazia. Intră val vârtej în tavernă, se opri în dreptul căpitanului și-i spuse: Pantofii mei sunt gata de bal! De atunci, dansul lor zboară pe Dunăre. În sus și în jos. Acum sunt undeva pe la Budapesta. Da.

Cum mi-a fost ca profesoară în România

Cariera mea de profesor în România a fost scurtă, dar intensă. Eram profesoară la un liceu cu ştaif din urbea natală. Am ajuns acolo fiind prima pe listă după concurs. Am fost dirigintă, ba am apărut şi la televizor; am predat de la clasele primare pînă la postliceală. 

Locuiam la ai mei, deci stăteam gratis. Cu toate acestea, îmi puteam cumpăra doar un pantof într-o lună, iar pentru al doilea trebuia să aştept luna următoare. Erau vremurile în care trebuia să faci credit la bancă ca să-ți cumperi telefon mobil. 

Elevii mă iubeau, în general. Aşa de mult mă iubeau că se ofereau să-mi facă cinste în bar. "Lăsați, domnişoara profesoară, că ştim că aveți salariul mic". Ei ştiau cam totul despre mine, inclusiv cu cine ieşeam la un suc. Mulți dintre ei mîncau la pub, eu îmi luam un baton de la chioşc. Eu am muncit un an ca să-mi permit un telefon mobil cu abonament, ei îl aveau de mult de la părinți. 

De la batonul ăla mi s-o fi tras. Am fugit la Bucureşti, unde m-am angajat ca secretară pe un salariu de 2 ori mai mare decît cel de profesoară şi cu care puteam să-mi plătesc o chirie. Elevii s-or fi supărat pe mine, dar n-am avut de ales. Venise vremea să mut şi eu de la părinți.

VISE SPULBERATE

Surorile stau pe marginea cuibului sprijinite de spătarul unei canapele jigărite și vorbesc. Cuibul e sus pe un stâlp de iluminat pe care-l vezi de cum intri în comuna Daia, județ Giurgiu. Sunt ultimii copii din cei patru mii pe care barza Kali Margareta, foto, i-a adus în sudul țării. O mie a lăsat în Teleorman, o mie în Ialomița, încă o mie în Severin, nouă sute nouă zeci în Ilfov și vreo zece în județul Giurgiu. Mai sunt aceste trei fete. Surori. Acum Kali este plecată după mâncare prin satele vecine iar cele trei surori vorbesc. Io, zise prima, cu sânii atât de mari că se vedeau din șoseaua națională cauză din care aveau loc numeroase accidente mortale, io, dacă nimeresc la o familie bună, dispusă să mă crească după standarde moderne, când mă fac mare am să mă fac lighean. Un recipient în care să se adune toată apa pământului. Pentru că de apă este tot timpul nevoie. La arat, la spălat, la ciorbe, la ploi și după sex. Io, zise cea de-a două, dacă am să nimeresc într-o familie din Gogoșari din județ, am să mă fac mătură ca să ajut la transport. Șoselele-s nasoale-n țara noastră, după cum știți, iar io o să am grijă ca oamenii să ajungă repede unde trebuie și unde nu. Am să duc de colo, colo cereale, petrol, muzică. Un cântec bun face mai mult ca un litru de benzină, mai mult ca o felie de cozonac, mai mult ca o declarație de dragoste. Io, spuse cea de-a treia soră, cea mai plină de negi albaștri și mov, negi cu care speria băieții de la liceul Titu Maiorescu din Giurgiu, pe cei din port, pe cei de pe Podul Prieteniei și pe cei care se aprovizionau la Metro în Russe, io vreau să mă fac din aia care nu combate minciuna, nu știu cum să-i zic. De minciună va fi nevoie tot timpul. Chiar și în dragoste. Mai ales în dragoste când minciunelele sunt necesare. Asta, binențeles, dacă Margareta mă va lăsa în sânul unei familii cu scaun la cap. Una care să stea la curte, să aibă yaht, Bentley, porumb, pește, adică una înstărită. Că după ce stai în cuibul ăsta de căcat, vrei și tu o viață mai bună. Kali nu era prea departe. Găsise niscai râme ca să le ducă de mâncare fetelor. Când, brusc, îi sună telefonul. Era Martin, soțul ei. Un bărzoi gras, cult, intrigant. Îi spuse: lasă dracului fetele alea din Daia, se descurcă ele, vino la Sidney, e nevoie aici de copii. De alți copii. Copiii de aici au vise mai mari. Cum să-ți spun? Mai mari! Hai, deschideți aripile! Te-aștept! Kali Margareta se pierdu la orizont. Curând fu doar un punct pe cer în zbor spre Australia. Un punct mic cât o barză.

BAZACONII

1. După rotativă, deci acuș acuș, generalul Ciucă, fost prim ministru, va încăleca un Himars, își va activa batalioanele cu care a câștigat morman de lupte și va încerca să facă pace între Rusia și Ucraina. Specialiștii care-l vor însoți vor stabili cu cine să-nceapă. Apoi, odată pacea consfințită printr-un tratat numit Pacea de la Ciucă, generalul Ciucă își va continua ambițiosul plan de reconstrucție a lumii, punând din nou pe hartă Drumul Mătăsii. 2. Submarinele franceze de câte un miliard de euro pe care le-a achiziționat România vor face legătura între porturile Giurgiu, România, și Giurgiulești, Republica Moldova. Marinarii care vor mânui acești monștri marini se vor numi giurgiuniți, vor mânca numai giurgiuvele cu mărar, vor purta tricouri inscripționate Giurgiulina, de la numele unei frumoase fete dintr-un film indian. Surse.

3. Tânăra din foto dorește să se mărite cu ajutorul blogului nostru. Dânsa ar vrea să fie contactată serios de un domn scund care stă la parter, chel, mut, și cu mulți bani. Scrieți pe adresa blogului nostru. 4. HOROSCOP. Pășești cu dreptul în săptămâna care vine. 5. SPORT. E tot 2 la 1.

6. Tânărul Relu Călin și doamna Margareta Nistor, foto, pun la cale un nou film românesc care se va numi Rotativa, în care va fi vorba de doi tineri care se rotesc în pat până el cade și nu-și mai revine. Cu Șerban Pavlu evident. 7. RECLAME. Două babe tac din gură și-și dau una alteia Novocaină. Una zice: ești o proastă! Cealaltă: și tu la fel!

8. Tinerele din foto ar dori ca la Rotativă să preia Ministerul Familiei. Într-o democrație autentică acest lucru ar fi posibil. Va fi și la noi. 9. După eșecul de la Eurovision 2023, România își va face propriul Eurovision. S-au înscris deja județele Teleorman, Giurgiu și Ialomița. 10. Cultura română la Beijing prin Viorica Dăncilă.

TROGLODIȚII

Un cuc bătrân din lemn, cu suflet de piatră, cucuia în fiecare dimineață în curtea necosită a gemenilor Anton: cucu, cucu, cucu!! De opt ori de fapt că era ora opt. În curte mai era un radio vechi din secolul trecut care anunța în buclă debarcarea aliaților, două balerine roz care dansau de câțiva ani sub părul albastru, și un câine rău care speria hoții din ochi că de lătrat nu lătra niciodată. Frații stăteau de vorbă sub masă ca să nu-i audă nimeni. O masă de piatră ca și sufletul cucului, ca și sufletul lor. Era primăvară, trebuie să adăugăm, era dimineață, asta știm, iar vorbele lor se rostogoleau de sub masă până pe veranda casei. O casă veche, cu etaj, nelocuită. Io, zise Anton, când mă fac mare mă duc la se-ne-se-pe-a, la școala aia de media, că de acolo te recrutează și o duci bine oriunde te-ar repartiza. Că la fotbal, că la teatru, că la poezie, că la metalurgie tot un drac. Când vorbea, părul i se colora la fiecare grimasă. Acum era verde. Când spune fotbal era roșu și tot așa. Poți să nimerești la un icere, la ăsta din Tokyo de exemplu, ăsta nou înființat de Iohannis. Te-nsori cu o gheișă din alea cum nu citim noi, dar știu că există. Din filme. Am văzut un film cu o gheișă de la noi din Teleorman. Era casieră la mega. Cur, țâțe, mamă, mamă! Tu? Io, zise Anton, când mă fac mare mă duc la teologie. Și de-acolo te recrutează și poți nimeri oriunde. Chiar și la o ambasadă, în media, cum era răposatul Vali Nicolau, și chiar la un icere, că io vreau la Lisabona. Când vorbea, urechile i se roteau pe față, nasul la fel, bărbia căpăta nuanțe portocalii din cauza efortului. Și p-ormă te-nsori cu o solistă de flamingo ca Evoria aia la care n-am fost dar am văzut-o la televizor. Am văzut și-un film cu o flamingistă d-asta de la noi din Teleorman. Ce țâțe, ce cur, mamă, mamă!! Asta cânta ce cânta și apoi devenea casieră la mega. Mișto gagică, mișto! Anton se încruntă. Zise: la care mega? Anton răspunse: cum la care? Câte sunt la noi în Teleorman? Aha, mi-ai luat gagica! Nici nu știam că cântă. Ba tu mi-ai luat-o. Nici io nu știam că e gheișă. Se luară la bătaie. Se formă un vârtej de pumni și picioare. Anton îl înfipse a Anton în pământ până la brâu. Anton îi despică în patru capul lui Anton. Cucul privea liniștit, radioul tăcuse, balerinele haleau câte-un sandviș cu pastă de dinți. Ce mai vreți?