JURNALUL statului în casă, ziua 45

Foto, arhiva personală

FLASH-uri 2 Mai, 1970. Cum intri în curte la Mița dai de un câmp de lalele. Negre. Le cultivă pentru vânzare. Lalelele țin până-ntr-o fântână seacă în care ne ținem pepenii la rece. Apoi, o bucătărie. Un vișin, un leagăm, iar vizavi casa cu trei camere completează scenografia locului. Camerele dau pe o verandă spațioasă acoperită de zorele. Zorelele prezentau un mare avantaj: acopereau veranda. Din afara ei nu se vedea nimic pe verandă și invers. Așa că în dimineața în care pornește povestea noastră eram pe verandă doar eu și Toca. Toca îmi zicea de Bulgakov. Va fi o piesă la Bulandra. Poate două. Din care Moliere sigur. Ar lega piesele între ele, dar ar dura șase ore. Cam mult. Acolo se vor ilustra Gelu Colceag și Gabi Iencek, poate cu cele mai bune roluri ale lor. Era abia nouă în zori și noi eram la a doua sticlă de vodcă. Îi spun că aș scrie o Istorie fictivă a Literaturii Române. Pe realitate n-ai cum s-o scrii. Aia a lui Călinescu nu trece timpul, deja e desuetă, cu autori pe care nu i-a citit nimeni niciodată. Și că dacă, mai spun, îmi fac mâna în țară cu această istorie românească, o pot scrie și pe cea franceză sau engleză la fel. Însă acolo, la Paris sau Londra. Mișto. Brusc facem liniște. Dar ce zgomot se aude, întreb, ciulind urechile. Un pocănit ceva, poc, poc, poc. Cineva încerca să urce cele două trepte ale verandei și nu reușea. Și atunci pocnea zorelele încă nedeschise. Era Tudor Mărăscu, mai beat ca noi, care venea să începem ziua. Tudor s-a așezat la masă cu încă două sticle. Mița ne-a văzut și s-a supărat. Ne-a trimis la plajă. Marea fiind în fundul curții. Treceam printre vinete, ardei și roșii și ne aruncam direct în apă.

Temeiul Miței era serios. Ne spusese de cu o seară înainte că în dimineața asta trebuie să fim foarte treji și nebăuți pentru că trebuia să vină meditatorul la matematică al Luminiței. Fata ei. Era clasa a opta și trebuia scoasă la liman, pardon, la liceu. Iar noi trei, eram deja beți la ora nouă dimineață când un scârțâit de poartă l-a anunțat pe meditator. Ne-am ridicat brusc și am luat-o la goană spre mare. Prin grădina de legume. Printre morcovi. Ceapă. Ridichi. Restul ne-a povestit Mița când ne-am întors peste vreo două zile: Ăla avea o geantă mică, așa cât un caiet. Venea de la Mangalia și era recomandat de fata șefului de ceape de la noi, că și ea intrase la liceu cu notă mare. Mic de statură, cu înfățișare de contabil. Domnul George. A intrat în curte și m-a întrebat unde stăm. Unde vorbim. Unde e fata. Io nu știam că voi ați șters-o și vroiam să mă laud cu voi. Că ce lume cunosc io, doar doar de mi-o mai scădea din preț. Regizorul cutare, scriitorul cutare. Dar veranda era goală când am urcat cu el cele două trepte. Iar pe verandă, lăsate de voi, era cam o sută cincizeci de sticle goale de vodcă de la băutele voastre. Tipul a înlemnit. S-a speriat. A apărut și Luminița numai zâmbet și omul ne-a crezut nebune. A întrebat: sticlele astea. Nu i-am răspuns nimic. Nici nu știam ce. Câți dintre turiștii din 2 Mai beau în halul ăsta? Întrebarea părea s-o fi pus domnul George, dar de fapt a zis: eu nu meditez în asemenea condiții și a plecat. L-am rugat până la poartă. I-am promis că vorbesc cu voi. Nimic. Uite, acum Luminița se dă în leagăn. Îi pare rău și ei.

Noi de fapt am ras plaja până în Golful Nudiștilor. Acolo, prietenii noștri de la Arhitectură și Politehnică construiau o Cochilie Zburătoare. O construiseră la Affet în curte, tătăroaica vecină cu noi pe strada școlii. Acum era aproape gata. Când va fi gata să zboare, Cochilia ne va duce în zbor spre lumea civilizată. Calculasem Italia și de acolo fiecare pe unde putea. Era esențial pentru noi. Acum era în probe. Se ridica de la pământ cam trei metri, zbura vreo zece doar cu forța gândului. A gândurilor unor oameni cinstiți și curajoși care erau dispuși s-o ia de la capăt în alte dictaturi. Mai umane. Mai culturale. Mai mincinoase, mai nu știm cum.

D.