JURNALUL statului în casă, ziua 51

Foto, arhivă proprie

FLASH –uri 2 Mai, 1986. Jorj gătește aplicat, metodic, cu seriozitatea unui solist de muzică grea. De operă. Un fund, cuțit, topor, pilă, furcă de grătar, fel de fel de alte scule pe care nici el nu știe cum le chiamă, dar trebuie să fie acolo în fața lui lângă fundul înalt de douăj’de cm. Apoi, sunt legumele, semințele, fructele, bucățile mici sau mari de carne, ardeii pentru umplut și așa mai departe. Toată lumea, cei din chioșcul de la madam Ciucă privim fascinați. În liniște. Jorj profită și spune: Ce noroc pentru noi bărbații că Dumnezeu n-a făcut pizda în semn de emblemă Mercedes. Vă dați seama câtă treabă aveam? Tăcere. Toți știm că are dreptate. Jorj savurează momentul și ne explică cum devine cu pateul de ficat de la melcii de mare. Zice cam așa: scoatem pateul. E mic, cât o unghie. Ca să iasă o farfurie adâncă trebuie cam trei, patru sute de ficați de la melcii ăștia netrebnici culeși de Denis și Nicu. Vă dați seama că pizda Coanei Leana s-ar cocli dac-ar știi că noi facem pate? Că și-ar băga toate Rexoanele alea pe care le primește în cur și-ar lăsa un miros de drogherie în urma ei? Cum e să puți a drogherie de doi lei la curtea Angliei? Ce zice baba aia de Elisabeta? O să vrea și ea, te pomenești. Știu sigur că, seara, după ce-l îmbată pe nea Nicu cu un păhărel de țuică, că boul nu bea mult, se dezbracă și-i dă cu lindicul pe la nas dansând ceea ce se chiamă lindicul partidului miroase a comunism. Lia, dă-mi te rog, sarea. Lucica, nu mai râde atât, sunt la curent cu toate noutățile din România, am să scriu o carte. Cică Nicușor, pezevenchiul lui tata, a dus la Sibiu toate pizdele din țară și le-a plantat în piața sfatului ca să facă patinoar. Așa e prevăzut, patinoar din pizde multe cum nicio Europă n-a visat. Așa va crește turismul. Orașul va intra în Guinness. Acum amestecăm și punem lămâie. Madam Ciucă, nu te mai holba la mine, teatrul românesc va merge înainte și fără noi, în caz că ne arestează. Ia, gustă!

Luăm într-o crăticioară pateul de ficat, apoi sticlele de vodcă și de vin, ardeii iuți, piperul și alte condimente pregătite de Jorj pentru pate. Și ne mutăm pe plajă la foc. E obiceiul ca fiecare să aducă lemne. Noi luăm o ușă de la wc-ul de deasupra barului de la nudiști. Mare. Grea. Vopsită verde. Nu va mai pune nimeni alta cât va mai ține bărulețul din golful nudiștilor. WC-ul, cu tot cu golf, s-a mutat în față la cherhanaua din noul golf. Cam așa ceva. Bem de încălzire. Sticlele merg din mână în mână. A vorbit cineva, mi se pare că Gelu Colceag, ca patrula să nu ne viziteze în noaptea asta. Patrula nu vine sub mai puțin de cinci pachete de țigări Kent. Se aruncă pe foc, o chitară zămislește zâteva note. E Mircea Teodorescu zis Teo, expertul în Bob Dylan al momentului. Omul cu motorul BMW. Cu gagici BMW. Cântă Desolation Row. Termină și zice: toată viața mi-am dorit să-i compun o melodie lui Dylan. Nopțile, câteodată, apuc câteva măsuri bune, p-ormă-mi dau seama că seamănă cu Hurricane sau altceva. E foarte greu. Așa mi se întâmplă și mie cu Rolling. Eu vreau să compun ceva asemănător cu Play with fire, o baladă cu care ei să stea mii de ani pe primul loc în NME. Dar nu-mi iese. Odată am ajuns pe lângă she’s a rainbow. Păi, bă, trebuie să ai starea aia. Drogurile alea. Chelsea Hotel. Barul de acolo, unde te-ntâlnești seară de seară cu Burdon sau Jenis Joplin. Cu trupele alea moarte de foame, care fac turul Statelor Unite fără un chior și au parte de câte o melodie de Number One în NME odată la zece ani. Babe come back. Și poate e singura. Numai acolo e muzica. Frământările alea o nasc. Lipsurile. Eșecuș în dragoste. Nu repetițiile cu Holograf. Nu cele din studioul TVR. Nu secretarul de partid care dă indicații de strofe, de entuziasm tineresc. Se lăsase o liniște coerentă. Zgomotul focului uriaș. Brichete. Ce-i de făcut, sună o întrebare din zona Ligiei Cristoloveanu, aflată pe partea dreaptă a focului cum te uitai dinspre mare.
S-au auzit doi pași grei. Un fel de mers de om celebru, mare, înalt, inteligent,cu țigarea în gură, apărut cumva de la marginea mării, parcă ieșind din ea. Care ne răspunse monosilabic și grav la toate întrebările cu două cuvinte. Zise: Mergeți acolo! Am întors cu toții privirile, unii le-am ridicat, alții s-au întors spre arătarea roșie, colosală. Un uriaș. Ne spusese că vine, și iată-l acum din înaltul văzduhului, întruchipat din ceața mării fumând o țigară cu noi. Incredibil. Era JOKER.

D.