JURNALUL statului în casă, ziua 41

Foto, arhiva personală

FLASH-uri, 2 Mai 1972. Nicu Vladimir termină sticla de vodcă în paharul lui și relansează discuția de pe verandă: de ce dracu’, noi, omu’ nou nu facem niciun fel de muzică? Tot ăia din capitalism fac. Tot societatea aia coruptă și pe marginea prăpastiei compune, construiește, cântă, merge în cosmos! Noi la cartofi. La bătut din palme. Acolo sunt Doors, Stones, Beatles, Canned Heat, ori la noi? Căcatu’ ăla cu cordeluță-n cap, cum îl chiamă?, Marinescu? Pe Valea Prahovei? Tot ăia care-și bagă droguri și-n nas și-n cur dau câte un Sympathy for the Devil, câte un On the road again sau Riders on the storm, ca să nu mai zic de Bob Dylan. Noi behăim cu grupul Savoi. Eu cu Lupii ne-nconjoară, cu altele. Mai e? Se referea la vodcă. Mai era. De pe terasa mea și-a lui Toca nu lipsea niciodată. Mai turnăm, pentru că, de fapt, Nicu avea dreptate. Omul ăla din vest era mai bun ca noi.

Mergem la foc pe plajă. Cântă nu-ș cine, dar e un pretext să mai bem ceva până începe noaptea. Era un bairam pe undeva pe la Paul Ghițiu. Unu’ înalt. Pe la rățărie. Unu’ de obișnuia să aducă gagici mișto. Și avea numai rockuri, exact ce ne plăcea. Până atunci, o gagică zice la foc că-i e foame. Abia venise de la București și uite-așa. Știam o curte cu doi curcani. Am profitat de noaptea cam deasă și am adus unul la foc. Și-atunci n-a mai trebuit să mă duc la Paul Ghițiu.

Irina Corbu și-a proptit mașina în poarta Miței și ne-a luat, pe mine și pe Toca, la Vama Veche. Veneam de mult în 2 Mai, dar Vama era o necunoscută. Și nu știam pe nimeni care să bată drumul până acolo. Plaja goală. Picior de om. Am încercat apa. Am auzit un fluier și în clipa următoare eram arestați. Cei trei soldați apăruți de niciunde ne-au dus la corpul de gardă al unității de grăniceri aflată cam la o sută de metri spre bulgari. Stați aici, ni s-a spus, și ne-am așezat pe o bancă în formă de careu. A venit un comandant cu un caiet. Ce căutați aici? E zonă de graniță, cutare, cutare. Scria. Toca avea barbă și plete. Îi ieșea ceva de aici. Meseria? De regizor mai auzise, de scriitor la fel, dar când a auzit că Irina e psiholog l-au apucat pandaliile. A zis că ne batem joc de el și nu ne mai dă drumul. A chemat un subordonat. Nici ăla nu auzise. Toca avea o vodcă la el și am început să bem. Urlete. Comandantul graniței își smulgea părul. Îi dădea sângele pe nas. A fost, cred, singura clipă în istoria comună când bulgarii ne puteau cuceri fără să tragă un foc.

Stăm la cortul lui Ion Lemnaru de la nudiști. Dăm note la gagici. Multe de cinci, dar și câte una de opt, nouă sau chiar nouă. Singură Dana Dogaru nu gusta distracția. Avea un furuncul în fund. Mare cât un pepene. Copt. O jena. Spunea asta cu glas tare doar când se așeza, cănd bea vodcă nu. De niciunde a apărut un individ care s-a dat drept doctor. I-a stors furunculul Danei. Dana l-a luat de soț. Nuntă mare cu midii la Mița în curte. Spălat, râcâit, scos vegetație, fiert. Specialitatea Cristinei, nevastă-mea.

Cam zece sticle de vodcă aveam pe masă. Sau cinșpe. Moment în care reapare Nicu Vladimir. Cu muzicuța, chitara și Anda la el. Cântă: ’’Cheamă-ți câinii lângă tine/Lupii vin în cercuri line/Lupii cresc în nopți tiptile/Nu te-ntoarce-acum/Lupii-și flutură iar geana/Haita-ntreagă-și linge rana/Haita lung își sună spaima/Nu te-opri acum.’’

Tăceam cu toții. Mița aprinsese becul din curte și ne privea lung. Pe sub vișin. I se citea în priviri o întrebare logică: noi eram omul nou de care vorbea Ceaușescu?

D.