04 mai 2020

JURNALUL statului în casă, ziua 42


Foto, arhiva personala

FLASH-uri 2 Mai, 1975. La Mangalia se organizează Gala Hop. E o chestie intempestivă, așa, ne-a luat prin surprindere. Tudor Mărăscu, foto, ne-a scos din amorțeală și ne-a silit, pe mine și pe Toca, să-i dăm o mână de ajutor: primarul Iorguș al Mangaliei avea de toate pentru Gală, mai puțin haleală pentru banchetul de la sfârșit. Asta era cioaca primarului, a lui Tudor era că nu avea juriu. Toată terasa de la Mița a fost juriu în acel an, așa că ne-am spălat ceva cămăși, țoale, și ne-am dus la Casa Sindicatelor din Mangalia. Iar cu mâncarea a fost în felul următor: una din studentele la scenografie din IATC era nevasta lui Petea, cel care avea o cârciumioară în 2 Mai lângă viitorul bazar. Servea numai pește. Peștele pe care-l pescuia el dimineață. Ne-am dus să i-l cumpărăm. Era beat. N-a putu fi trezit. Nevastă-sa, când s-a văzut cu ditai cadrul didactic la poartă, Tudor avea clasă la IATC, i-a sugerat să spargem lacătul vitrinei frigorifice unde erau zeci de kile de pește. Asta era. Iorguș avea să-și facă banchetul numai cu pește. L-am spart. Am urcat în mașină tot peștele. Se pare că Petea n-a observat niciodată lipsa lui, ne-a spus Marina, scenografa, care chiar în acel an a divorțat. Pur și simplu s-a sculat, s-a suit în barcă și până la prânz a umplut bazinul frigorific cu alt pește și s-a îmbătat instant.


Nu vreau să ajung total dependent de alcool. Prea multă lume mă iubește, simt asta, prea multe mai am de scris, de văzut, de iubit. Ăsta era textul lui Virgil Mazilescu, foto. Intra pe verandă la noi și-l spunea. Apărea la corturi, la nudiști, și-l spunea. Stătea pe plajă cu blana pe el, cu o pălărie uriașă, bea vodcă în neștire și ne recita din Administratorul, din Nichita, din Va fi liniște, va fi seară. Era un băiat trist. Îl iubeam cu toții nu numai pentru asta, avea calități. Tristețea avea un nume, Rodica. Iubirea vieții lui, căreia după ce i-a cumpărat apartament undeva în Dr Taberei, l-a tradus cu Dan Cristea, șeful de atunci al Cărții Românești. Venea câteodată și cu dințarul găștii, Paul Orleanu. Mă iubea. Pur și simplu era îndrăgostit de prozele mele. Denis, spunea, dacă tu nu scrii se va duce de căcat literatura română, ascultă-mă bine. Acum sunteți doar doi, Mircea Horia Siminionescu și cu tine. Doi contemporani. Că Urmuz s-a dus și așa mai departe. Am să încep să te-njur și pe tine, așa cum făceam cu Nichita. Pentru că voi doi sunteți nemuritori. Așa cred. Unorul tău e catastrofic, ironia ta dură și reconfortantă pe undeva. Citește-mi ceva. N-aveam nimic scris la mine. N-am scris niciodată la 2 Mai, mai ales atunci când nu erau calculatoare. Dar ne uitam la gagici. Ne uitam la femei de 40, 50 de ani care băteau tot ce știam despre frumusețe. Nudismul nu iartă nimic.


Îl luam de-o aripă, îi aruncam blana cât colo și mergeam la Dobrogeanu. Administratorul lui, Guillaume, personaj imaginar sau cam așa ceva, ocupase o masă. Știam povestea. Guillaume era viitorul lui volum de versuri. Ne așezam. Servea Leonida. Bă, începea Virgil, nu te da pe mâna lui Bălăiță, prozator mic, netalentat, cu cărți groase. Proza ta nu-ncape nicăieri. Poți să te duci la el la editură să-i faci o ofertă, da’-ți va spune că nu faci parte din literatura de azi, a anilor 80, a tineretului angajat. E un bou. Ce bem? Îmi plăcea să vorbesc cu el, să pierd timpul cum ar veni. Era un tip inteligent, talentat, cu mult umor, cu mult umor fin. Al dracului de fin. Leonida ne-a adus ceva pește la vodcă. După o sticlă de vodcă revenea la obsesia vieții lui, Rodica. O iubea și acum. Îi va fi dat s-o iubească etern. Ce dacă-i cu Dan Cristea? Ce dacă-i cu Dan Cristea, Denis? Începea să urle: Ce dacă-i cu Dan Cristea, Denis? O iubesc, și gata! Înțelegi?

Îl înțelegeam întotdeauna și-i făceam semn lui Leonida să ne mai aducă o sticlă.

D


Un comentariu:

Lăsați răspuns aici: