O POVESTE BIBLICĂ PRIVITĂ CA REPORTAJ

Patrick Suskind ştie, în „Despre iubire şi moarte”, să privească istoria şi miturile cu ochii omului modern, care caută adevăratele desluşiri dincolo de aparenţele de toţi cunoscute şi acceptate. Nu trece cu vederea niciun amănunt. E lucid, fără a fi crud, fără a batjocori sau vesteji interpretările obişnuite, banale. Doar că le răstălmăceşte cu farmec şi, uneori, ironie fină. Iată, aşadar, în viziunea sa particulară, miracolul învierii lui Lazăr de către Isus: Povestea sună aşa...două doamne, cunoştinţe de-ale lui Isus, trimit după acesta. Fratele lor, Lazăr, este bolnav, Isus să binevoiască să vină şi să-l vindece. Şi ce face Isus? Păi, nu vine de prima dată, zicând: „Această boală nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească.” Se comportă (şi, ca să fim corecţi, ar trebui să adăugăm că aşa relatează Ioan Evanghelistul) asemeni conducătorilor politici din timpurile moderne sau recente, când se confruntă cu un eveniment neplăcut şi neaşteptat: din instinct, încearcă să fructifice ebenimentul în favoarea sa şi să-l exploateze pentru a-şi face sieşi reclamă. Nu contează că cineva e bolnav şi suferă. Mai important e modul în care salvarea bolnavului e pusă în scenă, în vederea unui impact maxim asupra publicului, pentru a-şi spori prestigiul şi a-şi fortifice propria „partidă”. Iar Isus procedează aici în mod extrem, aproape brutal. Aşteaptă să moară Lazăr şi le explică adepţilor cât e de bucuros că n-a fost acolo, iar asta, spune el, „pentru ca voi să credeţi”. De-abia după aceea, fără grabă, porneşte împreună cu suita sa spre satul lui Lazăr, în care ajunge cu întârziere de patru zile. Cele două doamne, pe numele lor Maria şi Marta, sunt dezamăgite, lucru lesne de înţeles. „Dacă ai fi fost aici mai devreme, fratele nostru nu ar fi murit.” Isus ia această remarcă drept o crimă de lezmaiestate, se înfurie şi le ceartă pe cele două femei în faţa mulţimii îndurerate; să nu se mai smiorcăie şi să nu mai bocească atâta, ci să creadă, să creadă că el este fiul lui Dumnezeu căruia totul îi stă în putere. Apoi porunceşte să fie dus la mormânt, neuitând să facă, pe drum, un gest de suflet, şi anume să verse câteva lacrimi în public, acţiune încununată cu succesul scontat. „Iată cât de mult l-a iubit”, murmură mulţimea. Ajuns la mormânt, un fel de grotă acoperită cu o bucată de stâncă, Isus porunceşte să fie îndepărtată piatra. Obiecţia uneia dintre surori, cum că mortul zace acolo de patru zile şi că pute deja, e înlăturată rapid: ar trebui să-şi ţină gura şi să creadă, o ceartă Isus din nou. Pardon, citatul nu e chiar atât de exact, Mesia se exprimă ceva mai ales: „Nu ţi-am spus că dacă vei crede vei vedea slava lui Dumnezeu?” Aşa grăit-a el. Şi apoi piatra este îndepărtată. A sosit momentul hotărâtor. Mulţimea îşi ţine răsuflarea. Imaginaţi-vă gloata aceea, cum se uită mai întâi prelung în grota întunecată, iar apoi îşi îndreaptă privirile nerăbdătoare spre Isus; parcă-i şi vezi pe adepţi şi pe opozanţi (căci sunt şi printre aceştia de faţă) ciulindu-şi urechile şi ascuţindu-şi condeiele, pentru ca nu cumva să le scape vreo vorbă a învăţătorului şi pentru ca niciun amănunt să nu rămână nerelatat. Povestirea lui Ioan se citeşte ca un reportaj, ai mereu impresia că eşti martor la un spectacol mediatic din zilele noastre, din care lipsesc doar camerele de luat vederi. Avem apoi un gros-plan cu Isus: înainte să treacă la fapte, acesta introduce punctul culminant, sporind încă o dată tensiunea printr-o amânare abilă, propăvăduindu-şi vestea, dezvăluind cu o francheţe aproape neruşinată scopul respectivului event. Îşi ridică ochii spre cer, spre Dumnezeu, pe care îl numeşte tatăl său, şi spune: „Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiu că întotdeauna Mă asculţi, dar pentruz mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis. Şi de-abia acum îşi îndreaptă privirea spre grotă şi strigă: „Lazăre, vino afară!” Şi amărâtul, înfăşurat la cap şi la membre cu bucăţi de giulgiu şi emanând deja miros de putrefacţie, iase clătinându-se din mormântul său, apare în lumina strălucitoare a soarelui şi trerbuie să dea ochi cu mulţimea ce se holbează la el. „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă”, adaugă Isus sec. Totul a mers ca la carte, succesul a fost imens. O mare parte dintre cei prezenţi trec de partea lui Isus; pleacă în cârd şi mişună de colo-colo pentru a face cunoscută în toată ţara fapta sa glorioasă. Alţii, în schimb, se duc întins la arhierei, ca să-l toarne. Iar aceştia hotărăsc, din motive politice bine întemeiate, să-l scoată din circulaţie şi să-l ucidă pe acest misionar instigator, care de multă vreme le stătea ca sarea-n ochi. Şi astfel trezirea din morţi a lui Lazăr prefaţează nemijlocit ultimul act din formidabila poveste de succes a lui Isus din Nazaret: moartea pe cruce, profeţită, dorită şi provocată de el însuşi, moarte a cărei forţă propagandistică va deveni apoi de neoprit. Este, desigur, o viziune partizană, dar conformă celor relatate de Ioan. Nu ne putem aştepta la un scriitor (chiar dacă e şi istoric) la obiectivitate. Mai ales atunci când vorbeşte despre iubire şi moarte. Suskind este mai apropiat, sufleteşte, de Orfeu, pentru că acesta e Artist, în vreme ce Isus e doar Învăţător. ei. Mirela Gruiță.