ÎNDREPTAR TANDRU DE FERICIRE, conjugală eventual

Habar n-am câți bărbați știu ce așteaptă femeile de la ei și nici dacă femeile reușesc să conștientizeze, în momentele lor de acută luciditate, ceea ce și-ar dori cu adevărat să li se întâmple cu soțul sau iubitul lor. Sunt, niște superbe banalități la care ne gândim atât de rar. Printre aceste dorințe se strecoară și mici extravaganțe și, mai ales, nenumărate semne de iubire, dovezi limpezi că o căsnicie nu distruge, cum se tot zice, dragostea și sentimentele profunde, pe motiv de obișnuințe care ucide prospețimea. Toate gândurile astea au fost iscate de re-citirea cărții celei mai în vogă scriitoare franceze, Anna Gavalda. Cartea se numește ,, Aș vrea să mă aștepte și pe mine cineva’’,, și este cartea de debut din 1999. Personajele sunt Pierre Dippel, care n-a iubit pe nimeni niciodată pentru că nu a știut să o facă, veșnic tăcut, disprețuitor în muțenia lui, dar care știe ce înseamnă marea iubire a unei femei și lașitatea imensă a unui bărbat. Mathilda, este o nonconformistă, care aparent dorește imposibilul de la taciturnul și insensibilul Pierre. Iată un fragment dintr-o lungă scrisoare pe care Mathilde o aşterne într-o cameră de hotel, aşteptându-l pe Pierre să revină. Relaţia lor se îndrepta, în momentul acela, spre sfârşitul inevitabil, aşa încât epistola – un adevărat îndreptar tandru de fericire (conjugală, eventual) – spune, aşa cum mărturiseşte chiar cea care o aşternuse pe hârtie, „ceea ce aş avea chef să fac împreună cu tine,,: „...să mănânc la iarbă verde, să adorm după masă pe malul unui râu, să mănânc piersici, creveţi, cornuri, orez vâscos, să înot, să dansez, să-mi cumpăr pantofi, lenjerie, parfum, să citesc ziarul, să casc gura la vitrine, să iau metroul, să pândesc ceasul, să te împing când te lăfăi în tot patul, să întind rufele, să merg la Operă, la Bayreuth, la Viena, la cupărături în supermagazine, să fac grătare, să fac gălăgie că ai uitat cărbunii, să mă spăl pe dinţi odată cu tine, să-ţi cumpăr chiloţi, să tund gazonul, să citesc ziarul peste umărul tău, să nu te las să mănânci prea multe alune, să vizitez pivniţele de pe Loire şi pe cele de la Hunter Valley, să fac pe proasta, să trăncănesc, să-ţi prezint pe Martha şi pe Tino, să culeg mure, să gătesc, să mă întorc în Vietnam, să port sari, să lucrez în grădină, să te trezesc pentru că sforăi, să mă duc la grădina zoologică, la piaţa de vechituri, la Paris, la Londra, la Melrose, la Piccadilly, să-ţi cânt şansonete, să nu mai fumez, să te rog să-mi tai unghiile, să cumpăr veselă, prostii, lucruri care nu folosesc la nimic, să mănânc îngheţată, să mă uit la oameni, să te bat la şah, să ascult jazz, reggae, să dansez mambo şi cha-cha-cha, să mă plictisesc, să fac fiţe, să stau îmbufnată, să râd, să te răsucesc pe degete, să caut o casă cu vedere spre o pajişte cu vaci, să umplu cu neruşinare cărucioarele la magazin, să revopsesc tavanul, să cos perdele, să stau la masă ceasuri întregi discutând cu oameni interesanţi, să te ţin de bărbiţă, să-ţi tund părul, să smulg buruieni, să spăl maşina, să văd marea, să revăd filme vechi romanţioase, să te tot chem, să-ţi vorbesc pe şleau, să învăţ să tricotez, să-ţi tricotez un fular, să deşir oroarea asta, să adun pisici, câini, papagali, elefanţi, să închireiez biciclete, să nu le folosesc, să stau întinsă în hamac, să recitesc poveşti pentru copii de pe vremea bunicii, să revăd rochiile lui Suzy, să beau margarita la umbră, să trişez, să învăţ să folosesc un fier de călcat, să arunc fierul de călcat pe fereastră, să cânt în ploaie, să fug de turişti, să mă ameţesc, să-ţi spun tot adevărul, să-mi amintesc că nu orice adevăr trebuie spus, să te ascult, să-ţi dau mâna, să-mi recuperez fierul de călcat, să ascult textele cântecelor, să pun ceasul să sune, să uit geamantanele, să mă opresc din alergat, să duc gunoiul, să te întreb dacă mă mai iubeşti, să discut cu vecina, să-ţi povestesc despre copilăria mea din Bahreim, despre inelele doicii mele, mirosul de henne şi bobiţele de chihlimbar, să fac bucăţele de pâine pentru înmuiat, să scriu etichete pentru borcanele de dulceaţă...” Mai rezistaţi? Dacă da, iată, din aceeaşi carte, o convorbire despre ceea ce ar însemna, pe înţelesul oricui, profunzimea în iubire. Nu-i mare lucru, veţi vedea: „- Eu cred că ne potrivim...Îmi place să fiu cu tine pentru că nu mă plictisesc niciodată. Nici când nu ne vorbim, nici când nu ne atingem, nici când nu suntem în aceeaşi încăpere, nu mă plictisesc. Nu mă plictisesc niciodată. Cred că e pentru că am încredere în tine, am încredere în gândurile tale. Tot ce văd şi tot ce nu văd la tine îmi place. Totuşi, îţi cunosc defectele. Dar tocmai asta e, am impresia că defectele tale se potrivesc cu calităţile mele. Nu ne temem de aceleaşi lucruri. Chiar şi demonii noştri se potrivesc! Tu, tu preţuieşti mai mult decât arăţi, şi eu, eu sunt opusul. Am nevoie de privirea ta ca să am un pic mai multă...substanţă. Cum se zice în franceză? Constanţă? Când vrei să spui că cineva e interesant înăuntrul lui. – Profunzime? – Asta e! Eu sunt ca un zmeu, dacă cineva nu ţine bine de sfoară, vâj!, îmi iau zborul. Iar tu, e ciudat, îmi spui adesea că eşti destul de tare ca să mă reţii şi destul de inteligent ca să mă laşi s-o iau din loc.” Aşa ne dăm seama, uneori, citind despre ceea ce gândesc şi trăiesc alţii, cât de simple sunt lucrurile pe care le socotim, în superficialitatea noastră cotidiană, aşa de complicate. Dar asta se întâmplă, bântuind prin cărţile care-ţi fură somnul într-o odaie plină de linişte, atâta cât să auzi cuvintele picurându-ţi direct în suflet. MIRELA GRUIȚĂ