E două dimineața într-o gară din Suedia, aștept trenul către aeroport, și-mi dau seama că n-am mască. Fără mască nu pot să iau trenul, nu pot să intru în aeroport, nici să iau avionul. La ora aia, un singur om își plimbă pașii obosiți, frământând în mână pachetul de țigări și o mască. Nu vă supărați, aveți să-mi dați o mască (munskydd), vă rog? Maska? răspunde el. Îmi întinde mâna. Stați că vă dau una nouă. Până la urmă plec cu masca mirosind a tutun. Oamenii sunt buni. Pe peron îmi ține de urât o regină a nopții cu un ochi umflat. Am căzut, îmi spune. Unde mergi? Ce căciulă frumoasă ai! Ba a ta e mai frumoasă, îi răspund. Uite-așa trece aproape o oră. Înainte de a urca în tren îmi întinde un portchei pufos pe care-l avea agățat la fermoarul de la geacă. Pune-l la geantă, ca să fie frumoasă, îmi zice. Oamenii sunt buni. În frigul ăla nu mi-a trecut prin cap să-i dau căciula la care tânjise atâta. Masca era îmbâcsită de tutun, iar călătoria de-abia începea.
Orele se adună, filtrate prin masca puțind a tutun. Dacă am noroc, nu iau covid. Oamenii sunt buni. Ei înțeleg că am o pisică înghesuită într-o geantă de voiaj, cea mai frumoasă și nobilă maidaneză de pe Pământ. Și animalele sunt bune, că rezistă 12 ore până la întâlnirea cu lada de nisip într-o casă necunoscută. Capăt o mască nouă.
Apoi, într-o seară neagră mă-mpiedic de o bordură și cad când sunt de lungă într-o parcare, în fața unei mașini care nu dă peste mine. Oamenii sunt buni, eu doar căscată și cu genunchii și coatele zdrelite. Viața atârnă de o secundă, de un volan tras la timp.
Primesc și îmbrățișări de la distanță, pâine pe masă și vorbe de la oameni pe care nu i-am mai văzut din viața de dinainte de epidemie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: