Pe când excepţia ca normalitate?

Cu fiecare vizită pe care o fac în România, mă simt tot mai străină și departe de viaţa cotidiană a românilor din ţară. Să vin aici e ca și cum m-aș muta de pe un aisberg pe altul. Diferenţele dintre ţara mea de adopţie și cea natală sunt din ce în ce mai mari, iar direcţia spre care se îndreaptă România mi se pare din ce în ce mai nebuloasă. E drept că înstrăinarea se produce natural prin simplul fapt că, trăind într-o nouă societate, mă rup de cea veche, mai ales că e atât de îndepărtată geografic și cultural. Prin urmare văd societatea românească cu ochelari “occidentali” sau cel puţin “suedezi”.

Înainte eram ca dumneavoastră, dragi conjudeţeni: indiferentă, neputincioasă, revoltată, într-un grad mai mic sau mai mare, în funcţie de capacitatea mea de a depăși starea sau situaţia care-mi declanșa o astfel de reacţie. Era normal, ce să-i faci, asta e, las’că merge și asa, să zicem mersi că nu-i mai rău, sănătate să fie, ia sa-mi vad eu de treaba mea. De câţiva ani însă, trăiesc într-o altă lume, în care poţi să faci, să schimbi, să nu te lași copleșit de pesimism și fatalism, în care se poate și mai bine, dacă te implici și faci lucruri pentru tine și pentru comunitate. O lume în care cetăţeanul se simte parte dintr-un întreg cu care interacţionează și pe care îl influenţează cu actele sale. O lume în care vorbele, în general, nu rămân doar lipite pe pereţi, ca de exemplu “Păstraţi bonul fiscal până la ieșirea din unitate” sau “Spuneţi NU corupţiei”. Oamenii printre care trăiesc nu sunt nici mai frumoși, nici mai deștepţi decât românii. Sunt doar mai conștienti de rolul de pe care îl au în societate și și-l asumă activ.

Această vizită în România m-a vindecat definitiv de sindromul sistemului opresiv care a pus jugul pe noi iremediabil. Sistemul presupune un minim de organizaţie, de elemente corelate, o structură… Or, eu am văzut mulţi oameni căutând să se strecoare, să înșele și să trăiască mai bine ciupind de la vecin și de la stat; instituţii care nu comunică între ele; goană disperată după profit. Să nu tăiati chitanţă, dragi prestatori de servicii, să nu plătiţi TVA la stat, să nu vă miraţi că nu-s bani pentru bugetul public. Şi nu e vina numai a celor de sus care se-mbogăţesc exponenţial pe măsură ce poporul sărăcește metodic. E și vina noastră de-a ne fi lepădat de orice valori morale și civice, de-a fi ridicat mahalaua la rang de salon și de-a considera șmecheria și hoţia ca fiind indispensabile pentru a reuși în viaţă.

În cele 340 de zile pe care le petrec în afara României, normalitatea se prezintă altfel. E mai puţin agresivă, tensionată și vulgară. Nu ești îmbrâncit, într-un spatiu public, de un cetătean căruia i se pare ca i-ai luat locul la coadă. Nu negociezi data de pe chitanţa fiscală. Nu ești servit de vânzatoare care nu se dezlipesc de telefonul mobil. Şoferii de taxi au aparatul de taxat în funcţiune. Nu alegi de 4 ori un primar care nu-și face treaba bine. Nu stai la coadă la leagăn pentru copil. Sau poate că există lucruri de genul acesta, dar nu mi s-au întâmplat mie toate într-un timp record. Respectul faţă de celălalt?! Ǎsta da subiect de bacalaureat și de talk-show la oră de maximă audienţă. Nu eroii fac o naţiune, nu-l avem în minte pe Ştefan cel Mare când stăm la coadă să platim utilităţile, ci gesturile mărunte, cum ar fi acel Bună ziua pe care îl astept în van de la casiera prost-dispusă.

Da, normalităţile noastre, a dumneavoastră și a mea, nu se mai suprapun. Ba am senzaţia că se îndepărtează din ce în ce mai mult. Port cu mine o imagine idealizată a ţărișoarei care se sparge de fiecare dată când mă întorc în ea. Nu-i nimic, strâng cioburile în pașaport și, odată ajunsă în “exil”, le lipesc cum știu eu mai bine, cum era “odată” – cel mai probabil momentul în care am plecat din ţară pentru prima dată, înainte de a mă fi expus modelului occidental. Astfel, refac o imagine care are din ce în ce mai puţin în comun cu ceea ce am văzut în timpul ultimei călătorii în România, o imagine frumoasă, dar neconformă cu realitatea, și încerc să păstrez doar excepţiile la normalitate. Mă refer la oamenii dedicaţi pasiunii, meseriei sau afacerii lor, care te primesc în cabinet la ora 10 noaptea, care îţi înţeleg urgenţa și nu te văd (pe tine, căpșunar) ca pe un bancomat.

Am plecat din Focșani tocmai când începeau Zilele municipiului Focșani. Nu-mi amintesc să fi întâlnit un singur focșănean entuziasmat de acest eveniment. Toţi cei cu care am vorbit aveau păreri mai degrabă negative și-l considerau inutil, în general o sursă de neplăceri pentru mulţi, de umflare a buzunarelor pentru puţini aleși, banii publici fiind cheltuiţi aiurea. Cert e că nu mai știm să ne bucurăm împreună, cu sau fără motiv, cu sau fără tradiţii, cu sau fără exces de alcool și carne. Cum nu prea mai știm să fim atenţi unii cu alţii în relaţiile de zi cu zi. Nu cred că sistemul ne impune să fim mitocani, nesimţiţi sau pasivi. Ne contaminăm unii pe alţii și împiedicăm excepţiile să devină normalitate. 

De citit si comentat si în Ziarul de Vrancea.