LA CASTEL ÎN POARTĂ

Se-ntâmplă uneori să nu-mi calce pragul nimeni săptămâni în şir. Dar şi când se-ntâmplă... Ei bine, cine credeţi voi că m-a vizitat astăzi? Pun pariu că nu ghiciţi. Ei, hai că vă spun eu: m-am pomenit la poartă cu Ştefan cel Mare. Iniţial, am crezut că-i poştaşul cu pensia. Dar nu, că poştaşul nostru nu poartă sabie, nici mantie. Coroană nici atât. Nu poartă el mască, d-apoi coroană. Când m-am lămurit că e Ştefan cel Mare, m-am mirat grozav. Mai ales că nu ne cunoşteam personal. Adică ne ştiam din istorie (1457-1504) şi mai ales din literatură. Dar deschideţi poarta, turcii mă-nconjor, vântul suflă rece, rănile mă dor, zise Măria sa, văzând că eu ezit să deschid. Ei, ce să fac acum? Deschid sau nu deschid? Că hai, Măria sa ca Măria sa, dar turcii ăia care-l înconjor... zău, unde să-i cazez?! Că eu nu locuiesc pe o stâncă negră, într-un vechi castel, şi nu-mi curge-n vale un râu mititel. Am şi eu o casă bătrânească din chirpici de vreo 50 de metri pătraţi. Câţi turci credeţi că încap aici?! Şi or mai fi şi cu caii după ei. Cu ce să-i hrănesc pe toţi? Că v-am spus că nu luasem pensia. Aşa că mă hotărăsc să mai tergiversez lucrurile. Să-l mai ţin de vorbă pe Măria sa. În definitiv, dacă –mi amintesc eu bine din poezia lui Bolintineanu, nici mă-sa nu l-a primit în casă aşa, rănit, şi cu turcii după el. Hai să zic că pentru răni aveam eu nişte rivanol şi nişte plasturi, dar turcii ăia mă-ncurcau teribil. Mai bine venea Vlad Ţepeş, că el se descurca singur cu turcii. Mi ţi-i înfigea în nişte ţepuşe, nu trebuia să-i cazez eu. Aşa că îi transmit mesajul maică-sii, încercând eu să scap de răspundere. Măria ta, a zis maică-ta, doamna Oltea, aşa: Du-te la oştire, pentru ţară mori, şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori! Haină maică-sa aia, zău... Care ţară? Mă întreabă Ştefan cel Mare. Moldova, Măria ta. Păi n-a zis Delavrancea că Moldova nu-i a mea, ci a urmaşilor urmaşilor noştri, în veacul vecilor? De-aia am venit la tine. Că eşti urmaşul urmaşilor... Dar, Măria ta, ai greşit ţara! Aici nu-i Moldova, bre. A, nu?! Se miră Măria sa şi face cale-ntoarsă cu turcii după el. Parcă-mi pare rău de Măria sa. Dar, vorba poeziei, nu-i sunt mamă eu...Ilustrație ANNA SILIVONCHIK, text MARILENA DUMITRESCU.