DUPĂ 32 DE ANI

Behăiam prin San Francisco după ceva paste făcute ’’ca la mama acasă’’ și parchez pe Taylor str 2550. Lângă paste este o clădirea babană pe care scrie Barnes&Nobles și-mi aduc aminte că este cea mai mare rețea de librării din Statele Unite. Intru cu gândul să-ntreb dacă au ceva din literatura română. La etajul 4, la raionul de beletristică, un negru uriaș se-mbujorează de fericire când află că sunt din România și că poate fi de ajutor. Mă așează pe scaunul barului de etaj și se duce să-mi aducă ceva literatură din țara mea tradusă în limba sanfranciscaneză. Se întoarce radiind, îmi arată o cărticică. Singura din oraș. Pe ea scrie Ghidul Călătorului Munchen Athena. Adică, îmi explică, dacă pleci din Munchen spre Athena ai în cărticică câteva variante de drum. Un drum trece prin România. Ceva Nădlag, Sibiu, București, Giurgiu. Negroteiul e fericit, nu se aștepta ca această cărticică să fie de folos vreodată cuiva. Răsfoiesc. Cum spuneam, un drum trece prin țara noastră. Celelalte zece trec prin Belgrad, Kosovo, Albania, adică de-a lungul Mării Adriatice. Sunt drumuri mai scurte mai pitorești și ai câte ceva de văzut: Un castel, un Dubrovnic, un muzeu Milorad Pavici, mare scriitor sârb. Îmi dau seama cu tristețe că România a ajuns doar o bucată de ghid de ieșire din Europa. Că e și lungă și obositoare și nici n-ai ce să vezi la ea. Nimic nu te-ndeamnă să treci prin Siliștea Gumești sau să te repezi până la Botoșani pe unde s-a preumblat Eminescu sau prin grădina din Pucioasa a lui Mircea Horia Simionescu. Și asta doar pentru că icr-urile noastre și ambasadele nu-și fac datoria. Ele promovează doar nimicuri sau nonvalori în timp ce cultura română autentică stă acasă. Cazul documentarului ’’colectiv’’ a devenit școală în materie de promovarea României. Nimeni din cei care voiau ca filmul să ia măcar un Oscar nu știa unde e țara noastră, d-apoi ce se-ntâmplă în ea. Am făcut așa o mică deviere ca să vedem unde suntem după 32 de ani. Suntem, cum spuneam, pe-un ghid de ieșire din Europa. Suntem o țară care nu oferă nimic. O țară plină de minciuni și ’’studii de fezabilitate’’. O țară săracă fără nicio cultură. O țară de Babardeli Porno și Cămătari. De Andreea Marin și Țiriaci. Suntem un mic popor viteaz care a ținut piept turcilor ca să nu invadeze Europa, asta în timp ce, neștiind acest lucru, turcii asediau Viena și-i durea în fund de pieptul nostru. Suntem o țară de Constantinești, Iliești și Iohannici. O țară a eșecului evident. O țară a securității depline. A SRI-ului deșănțat am vrut să spun. A jafului controlat care, însă, nu ne aduce faima dorită, aia bună. Suntem o țară de Cîți, Grindeni și Ciolaci. O țară degeaba. Mă aflam într-un alt an la Tel Aviv cu un prieten de-al meu, Peter Lanyi, diretor al Muzeului de Artă Modernă din Ierusalim. Și am dat de Târgul de Carte românesc din cadrul unui târg internațional de carte. Prietenul meu a cumpărat un volum gros, cel mai gros din incinta târgului, de Ioan Groșan numit Un om din Est. În românește evident. Văzându-mă mirat foarte, pretinul mi-a spus: Noi, aici, nu citim literatură română contemporană pentru că nu ni se spune de ce s-o facem, iar p-asta am cumpărat-o ca să dea bine la mine în birou, așa, că se știe că vin din România și-nțelegi. Peter și-a pus cărțoiul în portbagaj și ne-am dus pe plajă. În dreptul hotelurilor rusești cântau la chitară rusoaice de 18, 19 ani. Mai mult goale. Nu-nțelegeam ce spun, dar ne dădeam seama ce literatură grozavă au rușii.