21 DECEMBRIE 1989

Pe la patru dimineața m-a trezit o pietricică în geamul de la bucătărie. Era semnalul dintre mine și Meluș Negrescu, proful de filozofie, care venea să mă ia la garaj că lucram amândoi la ITB. Avea o Dacie 1300 făcută din șpăgi. Zice, în mașină: Șeful ăl mare, Eugen Roșca, ne-a zis să stăm pe fază prin centru că se va întâmpla ceva pe la CC. L-am întrebat despre ce-i vorba, dar nu știa nici el, făcea presupuneri despre numărul mare de autobuze ITB scoase din traseu și mobilizate să ducă lumea sub balconul CC-ului. Deci era ceva. Am parcat la Arhitectură. Era ora 5. Am cercetat locul. Aveam să ne plasăm, ne gândeam, lângă barul Atlantic, de colo aveam privire spre balcon și puteam s-o și ștergem rapid spre Inter dacă era ceva. Ni s-a alăturat Țiței Dumitru, un tânăr fermier clandestin, care lucra cu noi la ITB pentru cartea de muncă. El ne-a adus sanvișuri, vodcă, șervețele. Începuseră să vină milițieni care formau cordoane. Unul pleca de lângă noi și bloca strada până la teatrul Excelsior. Vorbeam cu ei. Nici ei nu știau ce avea să se întâmple. Apoi, au început să vină coloane de autobuze cu muncitori scoși din fabrici. Mulți aveau lozinci cu Ceaușescu. Ei au fost plasați direct sub balcon ca să dea bine. În clipa aia ne-am prins că va urma un mare miting la care va vorbi chiar Ceaușescu. Trebuia să rămânem. Într-o oră piața Palatului s-a umplut. Erau, cred, sute de mii de oameni. Noi îi invitasem și pe milițeni la vodcă. Nu ne-au refuzat. Cum știm, a venit Ceaușescu. Cu Elena, cu biroul politic al CC. Cum știm a vorbit nimicuri. Cum știm a zis ceva de câte o sută de lei. Dinspre Atheneu s-a iscat un urlet. S-a amplificat, s-a răsturnat peste piață. Nu se mai auze ce tot zice Ceaușescu. Cordonul de lângă noi s-a rupt. Mulțimea s-a năpustit spre metrou. Spre casă adică. Câteva zeci cu steaguri și mici protrete ale lui Ceaușescu au luat-o spre Inter. Mai târziu am aflat că cordonul a rezistat în partea dinspre Calea Victoriei și că omenirea de acolo, chiar și cea de sub balcon striga în continuare Ceaușescu și poporul. Asta n-au mai arătat after la teve. Dar noi eram deja la Inter. Cam pe la douășpe așa. În total, la ora aia, eram acolo cam douăzeci de oameni. Neinspirat, dinspre strada Batiștei a apărut Adrian Păunescu, recita și venea spre mijlocul pieței unde eram instalați. Un băiat de lângă mine, pe care nu l-am mai văzut niciodată, l-a trântit pe marele poet la pământ și a vrut să-i bage steagul pe gât. A venit un milițian și l-a salvat. Păunescu a șters-o în fugă urmând să devină senator. N-aveam să-l mai vedem la revoluție, nu era nicio pierdere. Din omenirea care fugea spe metrou, puțini au rămas cu noi în piață. Ne-am făcut cam o sută. Era deja ora două și nu știam ce să facem. Nici miliția. Eram liberi să facem ce vrem, habar n-aveam de ce era sub balcon, nicio știre serioasă nu trecea spre noi. Strigam și noi Jos Ceaușescu sub privirile îngăduitoare ale milițienilor, vreo trei patru, care ne țineau partea. Îmi pierdeam timpul îmi zic, și m-a hotărât să mă duc în Amzei să iau pește petru pisoiul nostru. M-am dus. Am luat. Am luat mult pentru că nu știam cât va ține evenimentul de la Inter. Bănuiam că nu-i o simplă behăială a unor nemulțumiți, dar nici nu-i bănuiam amploarea. Cristina mi-a spus că duduiau telefoanele. Stând în centru, piața Lahovari, pretenii noștri din București voiau să afle ce se-ntâmplă. Au sunat Lucia Ivanov, Nicolae Mateescu, Eugen Chirovici, Olga Bucătaru, Pepi Preda, Toca, Hamdi Cerchez, Irina Corbu, Sandu Discaru și alte milioane pe care nu-i mai țin minte. Pe la cinci a revenit Meluș. În piață se instalaseră tancuri, cordon de miltari profesioniști între Dalles și Pescarul. Restaurantul Pescarul. Mai vreau să vin în condițiile astea? I-am spus că da. Meluș s-a înarmat cu toate borcanele de mazăre de la noi, i le-a dat de fapt Cristina, pentru, ne-a spus, ca să arunce în tancuri cu ele. Așa a și făcut. Era întuneric de-acum, cam șase, și am revenit la Inter prin strada Batiștei. Pe altundeva nu era voie. Meluș a parcat în fața Arlus și ne-am instalat sub tunurile tancurilor. Vorbam cu soldații, bă, ce faci, bă de unde ești, du-te bă acasă și chestii d-astea și în acel moment la Inter nu eram decât vreo-mie de oameni. Împrăștiați. Unii pe la metrou. Alții pe esplanada din fața teatrului, majoritatea în fața Arhitecturii și restaurantului Pescarul. Strigam Jos Ceaușescu, Meluș arunca cu mazăre, începuseră vacarmul și primele gloanțe. Nu știam unde să ne ascundem și primii oameni au căzut lângă noi. Vreo doi, trei. Ne-am zis că nu-i de glumă și am șters-o. Meluș spre mașina lui, cu care avea să facă în noaptea de 21 taximetrie în fața Athene Palace adjudecându-și două mii de lei până dimineață, iar noi, eu, Irina Corbu și Radu F Alexandru am încercat să intrăm în teatrul Național. Era închis, era beznă, așa că am luat-o pe după el în momentul în care se auzeau deja trăgând tancurile. Era ora două din noapte. Ne-am despărțit în fața teatrului Vasilescu. Ne-am zis nu știu ce. Ne trecuseră gloanțele pe la ureche. Că le auzisem cum zburau fără țintă. Radu F a plecat acasă. Irina a urcat la noi. Aveam vodcă. Aveam Velvet Underground. Am pus melodia, nici azi nu știu de ce, Femme Fatale cu care băieții de la Velvet făcuseră furori prin 80. Vorbeam: O fi căzut Ceaușescu? Poate fi adevărat? Noi, o mie de oameni, am răsturnat un regim? Cu atâta vodcă în noi? Ne-am culcat cumva, convinși că am scris istorie. Convinși că am șters comunismul din țara noastră. M-am jurat atunci să nu mă mai întorc la ITB. Așa am început Cațavencu.