Trecea prin lanul de secară din fața casei noastre în fiecare zi. Un lan sănătos, verde în care mă ascundeam cu grijă să nu mă vadă. Lucra la fabrica de peleți din marginea satului, clădirea aia albă de pe Neajlov din care ieșeau mereu sunete de fierăstrău alcoolic. O pândeam deci pentru că nu aveam curajul să-i spun că-mi place, c-o iubesc. Că aș vrea să trăim împreună. Tot ce făceam era să-i desenez trupul cu vin roșu seara la cârciuma unde venea tot satul. Vezi foto. Unde toți îmi știau păsul, unde toți mă imboldeau: Spune-i, bă!! Mâine, poimâine ai 60 de ani, trece timpul, băiete. Sau: Bă, tăvălește-o puțin în iarbă ca să-nțeleagă. Eu nu și nu. Mă instalam dimineața în zori în secara de lângă gardul nostru și o priveam cum trece spre fabrică. Înaltă, cu sâni mijiți, cu ochi albaștri, cu picioare subțiri și șolduri mamă, mamă. Trecea repede cu un mic sandviș întro pungă. Poate și cu sticlă de apă. Trecea două minute iar eu îmi făceam mereu planuri că cum să o abordez. Să mă ridic așa brusc din secară și să-i zic: Mihaela, Mihaela o chema, Mihaela și mai nu știu cum deși era fata lui nea Cazan ăla care repara fântâni în tot județul, deci să mă ridic brusc și să-i zic: Mihaela, te iubesc! Și să-i arăt un desen cu vin roșu făcut de mine acu’ o zi la birt. Altceva n-aș fi știut ce să-i spun, nu pomenisem nicăieri o declarație de dragoste mai acătării. Mai subtilă, ca să nu-și dea seama din prima de emoția, de seriozitatea mea. Seara se-ntorcea pe același drum, însă fără pungă, semn că mâncase sandvișul, iar eu eram ca de obicei la post. Trecea obosită, tristă, semn că o frământa ceva. Nici atunci nu aveam curajul să ies și să-i spun: Mihaela, Mihaela o chema, Mihaela și mai nu știu cum deși era fata lui nea Cazan ăla de aveam să-i dau o sută, deci să mă ridic brusc din lan și să-i zic: Mihaela, ce te frământă, zi-mi cine te-a supărat, că io te iubesc. Îi urmăream silueta, mersul de căprioară, gleznele subțiri. Și uite-așa a trecut toată vara. Eu în secară, ea trecând doar la fel de frumoasă. Într-o zi însă, mi-am luat inima-n dinți, am așteptat-o hotărât să-i spun toată dragostea. Am văzut-o ieșind din fabrică, era într-o rochie albă cu dungi, și venea spre mine. Nu era singură. Lângă ea plutea un nene rotofei mai înalt așa. Se țineau de mână. Apoi, brusc, s-au prăvălit la doi metri de mine în secară. S-au tăvălit și mi-am dat seama că nu-i momentul să-i spune nimic. Poate altă dată. În altă vară, cândva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: