20 DECEMBRIE 1989

Terminaserăm slujba pe la opt dimineață și ne-am repezit la Cătălin. Cătălin Trandafirescu. Am jucat poker vreo două ore după care am văzut ultimile filme porno. Eram eu, Cătălin, Meluș Negrescu și Țiței Dumitru. Câteodată la poker mai veneau Vali Neagoe și șeful nostru Nistor Tihohod. Dar eu m-am ridicat și-am plecat, așa fără nicio treabă. Stăteam în piața Lahovari, în curtea Spitalului de Ochi. Nimicuri pe-acasă. Cristina croșeta un dulap, Luca croșeta un dulap, pisica așișderea. Așa că ne-am pus pe cafele, pe toking tu mi, pe că cum o să fie iarna asta, că Crăciunul, că cumva. Era deja spre prânz când a bătut la ușa de serviciu Horia Ivan, vecinul nostru. Zice: Bă, Denis, tre să ieșim azi la Universitate, se adună lume multă, că ceva la Timișoara, a spus la Europa Liberă și io zic să mergem pe la șase, ce faci deci pe seară? Trebuie să fim solidari. Nu făceam nimic și Horia a mai spus: O să fie multă securitate, ai grijă cum te-mbraci, cum privești, cum vorbești, ne învârtim în tăcere în jurul statuilor și vedem care-i treaba, înțelegi? La Timișoara au tras în mulțime, că ceva cu unul Laszlo Tokes. Ți-e teamă de ceva? Nu, recunosc, nu-mi era teamă de nimic, că nici nu știam de ce anume trebuia să-mi fie. Pe la șase eram amândoi la statuia lui MIhai VIteazu. Se-ntunecase, bucureștenii coborau din trolee, unii urcau, aveau sacoșe, copii, noi dădeam ture statuii. Din când în când ne-ntâlneam și ne priveam ca doi bandiți care știau ei ceva dar nu vroiau să spună, nu vroiau să se afle. A trecut o doamnă cu palton roșu și Horia mi-a făcut semn că ea e. Apoi, un tip cu căciulă pe urechi, iar Horia mi-a făcut semn că el e. Securiști amândoi, și-mi făcea semn de fermoar la gură, că adică să nu-mi cadă dinții sau ceva. Pe la ora opt nu eram mai mulți. Dacă mai stăteam începeam să atragem atenția, așa că am schimbat statuia. Pe la nouă era déjà frig. Solidaritatea noastră era subțirică, nu ținea de cald, iar lumea din stație nu părea să plângă după ceva ce s-ar fi putut întâmpla la Timișoara în 20 decembrie 1989. Așa că hai acasă. Ne-am despărțit în curtea spitalului. Nu știam că prima noastră zi de luptă împotriva dictaturii lui Ceaușescu avea să continue violent a doua, a treia zi și așa mai departe. Prima ne-a dezumflat. Așa că, hai la mine să bem ceva. Mirela, consoarta lui Horia, avea plăcinte, compot de ananas, vodcă, vin, slană cu ceapă, radio Europa Liberă. Ascultam și beam. Ceva tancuri la Timișoara, Jos Ceaușescu. Era un basm desigur. Regimurile se restoarnă numai în capitală, deci la noi la București, nicidecum prin balcoanele Timișoarei. Nu credeam nimic iar de la o anumită vodcă în sus ajunsesem să ne facem din nou planuri de plecare în State. Bă, zicea Horia, io cu nevastă-ta, Cristina, suntem arhitecți, muncim, facem bani, iar tu scrii de te ia dracu’ până devi Faulkner sau Kundera sau, de ce nu, Kadare. Sau poate Vonegut, a subliniat Mirela, consoarta lui Horia care avea un pullover alb cu mâneci lungi, un șorț de bucătărie cu mâneci lungi, o fustă galbenă cu mâneci lungi și un copil Tudor cu mâneci lungi. Era déjà doișpe din noapte și am coborât la mine. Cristina croșeta un ibric, Luca dormea, pisica, Immanuela, dormea în bibliotecă. Printre cărțile care urma să devin.