LUCA by HORAȚIU MĂLĂELE

LUCA, ultimul film semnat Horațiu Mălăele, nu-i doar despre LUCA, personajul principal al peliculei. Nu. În LUCA este vorba despre noi toți, despre noi cu cruzimile noastre, cu crimele noastre, cu iubirile noastre, cu spaimele, speranțele, cu America, cu securitatea și poliția noastră sau a lor, cu lașitățile, cu canarii, demnitatea, cu băuturile noastre, cu iluziile, cu Rodica Mandache din noi, cu urile, cu îndoielile, cu abuzurile și cu toate cele care ne caracterizează. Calitățile și defectele noastre, setul de valori și argumentele noastre și așa. Ia să vedem: Luca, tânăr, 20 de ani, este prins trecând Dunărea spre o lume mai bună. Înot. Bătaie soră cu moartea de la autorități. Reușește să fugă însă, peste o vreme, în Statele Unite, în acea Americă pe care ne-o dorim toți. Visul lui este să se facă actor. Socoteala de-acasă însă nu funcționează, așa că se bagă șofer de taxi în New York. Întâmplarea îl face martor la o crimă nasoală. Ca să scape de mafia care-l vânează ca posibil turnător, FBI îl aranjează în programul de protecția martorilor. Noul său loc de domiciliu, ca să vezi: România, București. Securitatea română, vigilentă și mână în mână cu cea americană, îl descoperă ca fiind acel Luca Plătici de dinainte de revoluția din 1989 care fugea pe la sârbi sau bulgari peste Dunăre. Începe un șantaj odios din partea aceluiași anchetator, Nedelcu, din anul 89, care acum, în două mii și ceva este mare chestor în poliția română și răspunde de programul american de protecție a martorilor. Aici, în blocul din București în care sunt ’’cazați’’ toți cei cu identități false, Luca o cunoaște pe Giulia, o prostituată ascunsă de mafioții itaieni pentru care fata nu mai vrea să ’’producă’’. E o poveste scurtă de dragoste. Sau poate ea mai rezistă și acum, nu știm. În final, într-o clipă de demnitate, Luca îl ucide pe anchetatorul Nedelcu care devenise odios în pretențile lui. Fuge cu Giulia peste graniță. Un film despre două lumi paralele, română și americană, la fel de mizerabile sau frumoase, grotești sau burlești, depinzând de unghiul în care te pune destinul, lumi legate între ele de personaje ca Luca, fugar de pe meleaguri dâmbovițene, și de Nedelcu, groaznicul anchetator român valabil și în poliția americană. Tensiunea fimului crește gradat, regizorul sparge așteptarea cu umor și dezinvoltură, făcându-ne să urmărim fantasmele lui Luca în varianta în care ar fi ajuns actor. Comedian poate. Sau bufon, naiba știe. Aceste refulări ale personajului fac deliciul filmului, sparg monotonia unei anchete polițiste obișnuite cu care suntem asaltați. Castingul actorilor denotă o mare pricepere a regizorului Horațiu Mălăele. Talent mai bine zis. La cote înalte Andi Vasluianu, anchetatorul Nedelcu, apoi în rolul vieții ei pe peliculă Rodica Mandache, rol bijuterie, mama lui Luca, Mădălina Craiu, prostituata, Bogdan Mălăele, mâna dreaptă a lui Nedelcu, și nu în ultimul rând Istvan Teglas, alias Luca, cărora le dorim să mai prindă roluri atât de generoase și bune. O notă specială pentru baritonul care ilustrează ultima secvență a filmului cu o voce extraordinară. Versurile cântecului sunt cam așa: Viața mea dragă te salut, draga mea viață te-ai scurs, subliniind fatalismul rușilor și crima lui Luca din final. Câteva secvențe rețin atenția: Cea în care mama lui Luca primește de la acesta imaginarul premiu Oscar, genială Rodica Mandache, apoi cea în care Luca și Giulia fac dragoste pe marginea căzii din baie, secvență în care li se văd doar picioarele, și cea în care Luca și Giulia își beau cafeaua într-un alb strălucitor, de poveste, simbolizînd puritatea celor doi protagoniști. Și mai sunt. Film cu treceri spectaculoase de la burlesc la umor solid, de la puritate la realitatea odioasă a vieții, film care nu rulează în sălile obișnuite de cinema și bine face. În săli n-ar fi intrat nimeni, iar dacă suntem în epoca online-ului îl putem vedea liniștiți acasă. Film care trage o mare linie de valoare între mediocritatea cinematografiei autohtone și cea de calitate. De ținut minte. De jos pălăria. Pe final, ca să zic așa, o notă specială pentru scenariul lui Adrian Lustig și pentru regizorul Horațiu Mălăele care de la Nunta Mută sau Funeralii Fericite se află pe o pantă ascendentă. Ne-am uitat în dicționar și ‘’ascendent’’ este atunci când mergi în sus. Nu cu picioroange sau baloane, ci cu talent. Zic și eu. DENIS DINULESCU.