Nu mai știe nimeni cum a ajuns Garoafa la noi în sat. Venea cu motoreta, ne întreba ce fel de brânză vrem, ce smântână, ce lapte, ce cutare și le avea pe un cărucior ceva atașat de motor. Adică, de fapt, comandai și ea îți aducea totul de pe-o zi pe alta. Era căsătorită cu Mihai ciobanul și le mergea bine. Era o femeie de zece kile toată iar ciobanul un mastodont de două sute. Erau fericiți. Puțeau amândoi a brânză, a tutun, a benzină, a viață. Că viața e un miros continuu. Într-o zi, Mihai s-a spânzurat. A lăsat-o pe Garoafa, Agrafa îi spuneam eu, cu o turmă uriașă de oi, cu stâna de la marginea satului, și cu copilul lor de zece ani. Ea n-a putut să le mai ducă pe toate. Înainte să plece definitiv în Spania, la căpșuni mai întâi, a trecut pe la cârciumă. Unde noi beam vârtos și făceam politică veche de pe timpul lui Coposu, că așa ajungeau la noi știrile, convingerile, mișcările și câte ceva din viața politică a țării. Adică mai târziu, mult mai târziu. Cum spuneam, a trecut pe la cârciumă. S-a dat jos de pe motor, a luat acordeonul din căruț, foto, și ne-a zis un cântec, Dont crai for mi România! Compus de ea după ce văzuse la teve Evita Peron. Era vorba, în cântec, după câte ne-am dat seama, de viața ei. De viața ei dimpreună cu Mihai. Despre băiatul ei de zece. Din versuri am aflat că ei n-aveau mobilă, trăiau în cele patru camere de la marginea satului printre putini uriașe de brânză, printre mii de metri pătrați de tifon mirosind a căcat, printre zeci de oi care năvăleau zilnic în așa zisa bucătărie, despre calculatorul pe care-l cumpăraseră pe brânză pentru băiat, despre nicio floare că nu creșteau de loc din cauza sării, despre cum au vrut ei tractor, despre pășunile nemărginite de lângă pădurea Uiești, despre bandiții care mai băteau câteodată malurile Neajlovului, despre iubirea ei cu Mihai, că se iubeau foarte. A lăsat acordeonul și s-a lăsat așa o tăcere. O priveam. Mică, dacă avea cinci centimetri înălțime, cu ochi negri, cu busuioc în păr, cu blugi peticiți pe care-i luase de la una din sat care n-a avut bani s-o plătească, fără țâțe, fără nimic, doar un păr verde ca pășunile unde-și ducea turmele. Asta era, părul atrăgea atenția. Adică pleca cu tot cu natura. Cu tot cu pădurea noastră, Cu tot cu verdele Neajlovului. Apoi, motorul s-a mai auzit spre Bucșani încolo și n-am mai văzut-o niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: