Doamna Mirona Aifun, în imagine, își deschisese un atelier de reparații la malul mării. Jumătate în nisip, jumătate în apă. Pentru că era și pentru animale marine și pentru ambarcațiuni. Automobile chiar. Biciclete. Parapante. Din mare veneau să se trateze sau repare urși marini. Unul de exemplu, care vorbea foarte bine engleza, avusese o ureche ruptă, acum dna Aifun i-o înlocuise cu una de tablă cu care ursul auzea perfect toate limbile. Veneau să se repare submarine dispărute de mult, pisici pierdute, veverițe cu amortizoare stricate, delfini înalți baschetbaliști în toată regula, motocicliști fără motoare, pentru că aici li se fabrica pe loc unul cu câte roți doreau. Așa. Veneau păsări cu aripi frânte, zmee colorate zbanghiu, și chiar oameni care vroiau să-și scrie poveștile de dragoste. Pentru că dna Aifun colecționa povești de dragoste. De mari iubiri.
Seara, înainte de culcare, dna Aifun citea ultima scrisoare de dragoste primită de la iubitul ei. Acum opt ani. Zicea: A trebuit să plec, Mirona, a trebuit. Aripile mele se uscau stând locului, mi se dezlipeau de trup. N-aveai nicio soluție. Niciuna. Știi bine că am încercat cu ținte, cu piroane, cu te miri ce. Și mai era ceva. Eu sunt un zbor, o adiere. Pot fi în mai multe locuri deodată la nesfârșit. Înțelegi? Ce să fi făcut în atelierul tău marin? Să lipesc cauciucuri? Să întrețin balene bătrâne? Nu. A trebuit să plec, deși te iubesc nespus.
Cu lacrimi în ochi, dna Aifun scrise un bilet: Te iubesc! Îl încise într-o sticlă. Aruncă recipientul în văzduh. Se spune că încă nu l-a găsit nimeni.
D.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: