Cerul e negru. Sunt nori epluribus, danspătarus, columbus, angelasimileas, humanitas și humus. Pe sub ei, brăzdând cerul în varii direcții sunt porumbeii poștași. Ei aduc știrile din războaiele purtate cu muniția fabricată în Sandu. Războiul marmeladei europene, războiul de 100 de ani, cel dintre americani și naiba știe, războiul din Star Wars, războiul plăcerii din Anglia?, războiul fotbalului autohton și războiul eleganței din Quatar. Locuitorii din Sandu sunt la ferestre în asemena momente iar porumbeii le aruncă câte un plic, un colet sau câte o valiză. Depinde. Da. Depinde de câți bani are expeditorul. Câteodată în valize sunt animale, porci, măgari, în colete bani și flori iar în plicuri scrisori de dragoste. Pentru că locuitorii din Sandu mai și iubesc.
Am intrat în Sandu pe la ora 11. Ne-am dat jos din mașină ca să nu facem gălăgie și am împins la ea. Micul orășel este revărsat pe străzi: în piață, în cimitir, în centru lângă tunuri, la magazinul aproape sătesc, printre case, la biserică și printre blocurile construite de nemți prin 1940, atunci când au făcut din acest orășel o colonie a muncii pentru fabrica de gloanțe. Săndenii ne-au recunoscut: Uite-l pe Brad Pitt, îmi ziceau mie, a venit să se stabilesască în oraș. Sau lui Relu: Uite-l pe Mahatma Gandhi, se duce la Lainici, la mănăstire. Sau Tinei Cumva: Doamna Tina, doamna Tina, nu jucați și într-o reclamă cu gloanțe de Sandu? Și la sfârșit Lorenei: Uite-o p-aia, cum îi zice, Penelope Cruz, a venit să deschidă o farmacie perma la noi.
Ajunseserăm deci. Trăsei mașina la bloc și ne duserăm să facem cunoștință cu echipa formată adhoc de Paștele ăsta, 2016. Echipă excelentă, frumoasă, elegantă, simplă și caldă: Mariana, Nelu, Raoul, Corina, Mioara, Robi, Gigi și Ani. La masă. Povești și haleală într-o zi de vineri, într-un bloc german cu întrerupătoare neschimbate din 1940 care funcționează și astăzi. Cozonac, ouă, ceapă verde, telemea, friptană, cartofi, icre, biban, știucă. Povești din Craiova, Norvegia, Bistreț, Calafat, Sandu, Bumbești Jiu, Lainici, Petroșani, Vulcan și București. Io, zise Robi, știu Bucureștiul pe dinafară. Mai ales pe-acolo, prin Ferentari. Nu l-am contrazis, vorbea prea serios, deci era adevărat. Nelu: Io când ies la Dunăre prinsei câteodată și șase kile de pește. Sau, mai la vale, Raoul: Acceleratul de Cluj are de aici până la Petroșani zece gări cutare, cutare, cinci viaducte și șase tunele cutare, cutare.
Ne-am retras. Prima zi fusese prea obositoare. Ne-am dus în camere și ne-am uitat la televizor. Pe ecran, corul babelor din Sandu cânta de zor Dulce ca mierea e glonțul patriei.
A suivre, Denis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: