Fata lu’ Verde-‘mpărat m-a sunat să-mi spună ca dacă trec prin Împărăție s-o cer de nevastă. Restu’ n-o privea, chestia cu juma’ de avere, cu fabricile de halva, cu cerealele alea erau treaba mea, vedeam eu, îmi veneau cumva. În grajd nu era decât un Clio. Cu el am trecut munții, văile, cinci oceane. În împărăție era pauza de masă. La menu erau pârjoale cu cartofi piure dar ea mă aștepta. Era un spectacol. Toată verde, cu pizda pădure. Foto. Am vorbit câte-n stele: despre Fluviul Verde care brăzda imperiul, despre ciorba de cocoș, despre prostia omenească. Râdeam amândoi. Râdeam mai ales despre cum se schimba garda. Venea un soldat verde îl scula p-ălălalt, ăla pleca la cantină și ăsta nou se punea și el pe sforâit. Râdeam de oile negre. Râdeam din orice și încerc să vă spun că a fost dragoste la prima vedere. Până și numerele noastre de telefon începeau la fel cu zero doi doi cutare, cutare. I-am pus lucrurile în Clio și am luat-o cu mine. La întoarcere a fost mult mai greu că a trebuit să străbatem mai multe oceane nu cinci. Oceanele Făgăduinței, Caligrafiei, Mogâldeței, Risipei, Pacific, Eminescu, Stratosferic, Generos, Soldatului, Farmaciei, Crotalului, Fedeleș, Nimfomanei, Clorurei, Minciunii, Pliscului și Crăcănat. În Oceanul Crăcănat ne-a fost cel mai greu. Foarte greu. Dar asta e o altă poveste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: