16 mai 2022

TNB, știm sigur, n-o să RIP niciodată

Dacă pentru Cehov viața n-are nevoie de subiecte, ci este doar un creuzet în care sunt amestecate profundul cu nesemnificativul, și sublimul cu ridicolul, pentru noi viața este doar o sumă de proiecte mai mici sau mai mari, în parte realizabile în parte nu: o căsătorie, un copil, o școală, un divorț sau o băută bună. Iar pentru seara de 15 mai, 2022, proiectul nostru, mic da’ bun, a fost să vedem Pescărușul lui Cehov la Teatrul Național din București. Regie Eugen Jebeleanu. Am intrat în sală dimpreună cu zeci de spectatori care, se vedea după priviri și țoale, știau Pescărușul pe dinafară. Din cauza lu’ cultura, din cauza lu’ alte montări, din cauza că le-a spus o vecină. Pe un ecran apare Arkadina, mama lui Treplev. Replicile sunt subtitrate și se va dovedi de-a lungul spectacolului că asta-i taina înțelegerii Pescărușului, în rest, din cauza lipsei totale de dicție a mai tuturor actorilor, excepție Potocean și Bovnocki, nu se înțelege absolut nimic. Așa că nu știi de ce și cu cine vorbesc Sorin, Dorn, Șamraev, Mașa, Trigorin sau Nina. Ecranul merge mai departe și ne bagă într-o demonstrație de ceva cu Ucraina. Actualitatea lui Cehov?, mânca-o-ar mama, dar mai erau și alte actualități care ne-ar fi privit: condamnarea lui Piedone sau Oprescu. Încet îți dai seama că Pescărușul pe care-l aveai în cap nu seamănă cu cel de pe scenă, și că, vag, îți mai amintești de celebrele Ciaika, limuzinele sovietice din anii 60. După vreo oră jumate de spectacol, din trei fără pauză, emoția pătrunde în sală: unii spectatori dorm, lângă noi dramaturgul Peca Ștefan doarme de vreo douăj’ de minute, alții deschid telefoanele și vorbesc cu nepoții, destui părăsesc sala. Apoi, din nou ecranul. Un actor scrie mare pe el RIP, TNB, foto. De ce? În final un recital bun al Ninei, Sara Cuncea. Regizorul Eugen Jebeleanu profită din plin de mecanica scenei ca să mai învioreze atmosfera. Ceva ilustrație muzicală, ceva urlete. Spectatorii aplaudă minute bune. S-ar părea că ei au dreptate și nu noi. Denis Dinulescu.

Un comentariu:

Lăsați răspuns aici: