GALA GOPO 2021, 29 iunie, Teatrul Mihai Eminescu

A fost seara tinereții și a femeilor urâte. Urâte dar sexoase, care și-au etalat toaletele în fostul Teatrul de vară 23 August acum Mihai Eminescu. În afară de Velniciuc nu era niciun regizor, actor (parcă aici era cumva), producător din ăia pe care lumea îi știe. Așa că a trebuit să leg dialoguri noi cu tineri deștepți,foto, îmbrăcați excentric dar mișto, dialoguri care s-au învârtit în jurul filmului românesc. Concluzia? 2020 a fost un an prost pentru producțiile autohtone. Ceva la Boguță și Teodor Corban, ceva în documentarul Lemne, că de ‚colectiv’ am tot scris. Gala GOPO 2021 a început foarte bine, datorită lui Adrian Nicolae care a avut un text foarte bine scris: Umor absurd, de calitate, ironii la adresa filmului românesc, bancuri bune, elegante, spuse serios, cu un stil care îi aparține acestui Nicolae poate actor. Lumea arată bine, dar de ce filmele românești ies prost? De ce nu dă nimeni 2 lei ca să intre la ele? Apoi, la actori era ceva cu Mihai Călin în 5 minutele lui Dan Chișu. Și? Toate filmele care au fost produse de noi în 2020 sunt deja de domeniul uitării. Reții Urma? Reții 5 minute? Nu. Cu docu colectiv e altceva. Animația? Nici. Se zice că nu sunt bani. Ăsta să fie principalul motiv? Bani nu sunt întradevăr, dar în scenariile cu pricina nu este nicio idee valabilă care să te țină pe scaun. Să fie aia ideea din 5 minute, aia cu LGTB? Sau aia din Urma cu crime, chestii? În dicuțiile despre filmul românesc sunt multe de sous. Enorm de multe, plecând de la regulamentul depășit al concursului CNC și terminând cu eternele subiecte despre sărăcia și mizeria din România. Pe alocuri se mai văd și copiuțele după americani și ești sătul. Pe la mijlocul Galei GOPO a început să cânte o formația folk românească. Cânta bine, foarte frumos, drept care lumea a-nceput să plece. Cânta cam cum arată filmele românești: în niciun decor și fără rost. Cu ce ne-am ales? Cu o lume pestriță și foarte elegantă. Cu niciun film. Cu fotouri multe, unele degeaba și, personal, cu o discuție cu tânăra negresă care, pe viitor, va fi imaginea filmului românesc, că așa e și-n State. Când am ieșit, am întrebat nu știu ce pe un polițist. Ne-a răspuns nu știu ce și noi ne-am strecurat prin balamucul de mașini de la intrarea teatrului de vară direct pe Mihai Bravu. Era deja noapte cu stele, cu nori, cu utimele tramvaie, câte-un taxi. Cam așa.