SE POATE ȘI AȘA

„Se poate și așa”: ABIFF, un festival promițător, este compromis de un lung-metraj de animație ratat În 2020 a fost nasol rău pentru cultură. Continuă încă să fie, dar parcă mai rău ca anul trecut n-a fost de multă vreme. Așa stând lucrurile, s-a descurcat cine a putut. Mai o nuntă clandestină, mai o compoziție scăpată pe net, mai un teatru jucat peneve în sufragerie etc. Unul dintre oamenii care s-a descurcat a fost domnul Valentin Urziceanu, care a tras sforile și a făcut, recent, festivalul de animație ABIFF. Asta, în sine, e un lucru bun, problema e alta: domnul Urziceanu, regizor, a făcut și un film de animație intitulat „Se poate și așa”. Din păcate pentru domnia sa, însă, deși efortul de a face un lung metraj de animație este lăudabil, rezultatul este foarte, foarte prost. „Filmul”, ca să cităm descrierea oficială, „urmărește un băiețel de etnie romă care dorește să își depășească condiția socială și să devină un mare artist. El își descoperă un model, pe Django Reinhardt, personaj istoric, și el de etnie romă, și pleacă tocmai la Paris în căutarea sa.” Premisăcare, iarăși, ar fi foarte ok, dacă domnul Urziceanu n-ar simți nevoia, nimeni nu știe de ce, să deschidă un film în film (de fapt un film în animație) în care să apară nu doar el însuși (!!), ci și echipa de producție, iar în această combinație extrem de nefastă din punct de vedere actoricesc (toți dau replicile foarte, foarte prost) să întrerupă animația odată la câteva minute. Bine, dar de ce fac asta?, vă veți întreba. Ei bine, adevărul este că nu există un motiv real, altul decât, poate, ego-ul domnului Urziceanu, care găsește nimerit să facă tot felul de glumițe nesărate pe seama propriilor personaje (!!), crezând în mod eronat că este amuzant, asta când nu se plânge că bugetul filmului este prea mic. Bugetul filmului, atenție, fiind de 1.393.000 lei la sesiunea din 2017, bani de care domnul Urziceanu ne servește o inepție colosală din punct de vedere scenaristic, reușind astfel să pună total în umbră animația 3D efectivă, altfel destul de reușită din punct de vedere tehnic, mai ales pentru nivelul animației românești. Dar, na, te pui cu sindromul Zizi Bostan, care a distrus generații întregi de studenți inoculându-le ideea că pot fi și actori, și luminiști, și fotbaliști, și tot ce vor ei? Nu te pui. Judecând rezultatul final, putem de altfel bănui că domnul Urziceanu și-a intitulat filmul „Se poate și așa” pregătind terenul pentru un produs despre care era conștient că este foarte slab, dar, până la urmă, asta e doar o teorie, nu putem ști dacă lucrurile au stat chiar în felul acesta. Cert este, însă, că, da, se poate ca în România, un scenariu atât de prost să treacă de comisia CNC. Deci, se poate și așa. L.D.