Ploaia de sticle

Ploua cu sticle, binențeles. Trebuia să te ferești, că erau sticle de un litru, de jumate, de doi, care mai de care. Noroc că goale. Cădeau pe asfalt, se spărgeau cu un zgomot cumva interesant, plăcut. George privea de la fereastră. Nu-și amintea de vreun fenomen asămănător. Poate în altă viață. Pentru că în altă viață el fusese domnitor, și ca domnitor trebuia să stea cu ochii pe iatacul haremului, nicidecum la ploaia de afară. Fuma și număra cioburile care astupaseră strada. Un milion sau două. Căzu chiar și-o sticlă plină cu lapte. Râul alb o luă la vale spre centrul vechi al orașului. Îl urmări o vreme, până când ceva senzațional îl lăsă mut: o sticlă nu s-a spart. A rămas întreagă printre cioburi. Avea dop și-năuntru era, parcă, ceva ce semăna cu o hârtie. Își luă umbrela și-o aduse în casă. În sticlă era într-adevăr un bilet. De acum două sute de ani. Îl desfăcu cu emoție. Îi era adresat, culmea: Te-am așteptat de ziua ta câțiva ani. Mă pregătisem cu masa, îți luasem cadou un vultur alb viu. Tânăr. O frumusețe de pasăre. Fără colivie. Îți dădea încredere în libertatea de care aveai nevoie și-o chiar afișai. Topea nesiguranța. Ochii lui inteligenți. Limpezi. Aripile vânjose, încordate, prezente într-o realitate pe care n-o simțeai, degaja un sentiment de măreție cumva. În prima sută de ani, cât n-ai venit zicând că pleci pe mare și-o să-mi scri, deci în prima sută de ani i-am dat să mânânce câteva tone de șoareci cumpărați din deșert. Deșertul de lângă casă, îl ți minte, ăla de pe strada Cehov. Se făcuse cât un butoi și nu mai zbura. Nici nu mai vorbea cu mine, pentru că nu știa ce. Asculta muzică și mânca. Mânca continuu. I-am adus o vulturoaică, Cerasela. A gonit-o instant. El pe tine te vroia. Cu imaginația ta. Umorul limpede, absurdul, ironiile tale. Prozele tale scurte, în doi peri, poveștile tale de dragoste. Da. M-am hotărât să-ți scriu. Biletul îl citești chiar acum când plouă cu sticle. Altfel n-aveam cum să fac să ajungă la tine. Pe vultur l-am îngropat în deșert. I-au ajuns săracului două sute de ani de așteptare. Acum beau o cafea. Rece. Mi-am pus un film. Charlie Chaplin, poate remontează. Îmi mai risipește dorul de tine. Poate totuși reușești să te-ntorci. Sunt încă tânără, încă frumoasă, încă râd de bancurile pe care nu le spuneai. Te sărut, Mina.

George avea lacrimi în ochi. Se ridică, se uită în oglindă. Se duse la bucătărie. De ce plecase? De ce lipsise două sute de ani? Ce poveste frumoasă cu vulturul ăsta. Cu Mina, iubita lui. Luă o tavă cu jăratic și se duse la grajd. Un cal alb, costeliv, își ridică ochii dintr-o carte interzisă cailor și hali iute toată tava așa fierbinte cum era. Se trasformă pe loc într-o mândrețe de armăsar. Întrebă cu voce gravă: Unde mergem, George? O luară spre deșert.

Denis