14 mai 2001. Florica a deschis discuția despre armată. Zice: du-te la armată. Dă haine, bocanci, șepci și țoale cu nemiluita. Și, foarte important, du-te la arma păză. Că stai cu pușca-n spinare, nu păzești nimic, ba mai faci și-un ciubuc cu ofițerii care vin și iau una alta din depozitul tău. Tu taci, marci banu în buzunar și scri la sfârșit că în timpul gărzii tale nu s-a-ntâmplat nimic. Așa merge. Știu de la Giurgiu, de când te-ai născut. Ei bine, vreo zece ani cât am stat acolo cu tine ca să crești portul era păzit de un singur soldat. Singur și simplu soldat, dar care avea apartament la New York, casă în Deltă, vilă pe Coasta de Azu și cinci apartamente în București. Din ce, mă rog? Din pază. P-ormă, n-ai să rămâi toată viața la pază în port, ai să ajungi cu paza mai sus. Întâi la graniță, apoi în Anglia, îți dai seama: să fii paznicul Angliei?, înțelegi? Apoi, Franța, Germania, îți dai seama ce viață te așteaptă? Mergi acum la garnizoană până nu se răzgândesc și-l schimbă pe paznicul ăla bătrân de pe vremea ta, că am auzit că postul e vizat de fiul primarului.
1 ianuarie 1880. Așa am ajuns să păzesc Constituția României. Aseară a fost Revelionul. L-am făcut la noi. Un brad în curte, un porc tăiat, sarmale, contese din Clejani, turnători din Bolintin, vioriști din Uiești, câțiva senatori din București, un amiral de armată cu echipajul după el, vreo-sută de marinari, câțiva scăpați de la evaziune fiscală, infractori cu banii pe ei, maneliști, adică din toată societatea, ca n-ai voie, după Constituție, să le pui cuțitu-n gât tuturor. Cu unii te întâlnești la alegerile viitoare în partidul care trebuie, și ce-ai făcut? A ieșit beție și bătaie, dar noi am pus robotul să-i caftească și s-au liniștit dându-ne câteva ponturi grase ca să acoperim pierderile. Bucătăria, de exemplu, era praf. Se bătuseră și cu tigăile, băuseră și cu scobitorile.
17 februarie 1955. Ăia de la pază mi-au zis că trebuie să fac Academia Militară de la București, dacă nu cumva aia de la Moscova, pe care au făcut-o și Ceasușescu și Iliescu. Adică pentru un amărât de vapor din port să mă duc la școli așa înalte? Da, au spus și mi-au dat un bilet de trimitere la Frunze, școala din cadrul Academiei de la Moscova, unde l-am avut profesor pe Andropov. Dar n-a fost simplă despărțirea. Florica a plâns. Mi-a cusut un telefon de ebonită în căptușeala hainei ca să putem vorbi. Mi-a făcut un cozonac de vreo-mie de metri ca să-l am patru ani și, ce era mai important, mi-a dat cerceii ei, ca să-mi aduc aminte de ea. Dar ea ce-o să facă între timp? O să mă mut pe Neajlov, la Obedeni, să cultiv gutui, că știu că-ți plac, zice.
20 sept 1960. Ne-am uitat la televizor în seara aia. Cânta Petre Magdin o melodie cu soarele. Când zice "soare" arăta cu degetul spre noi. Când zice "soarele e ca mama" arăta cu degetul spre bucătăria noastră. N-am înțeles nimic și am închis că era un singur canal. Am deschis radioul, dar era tot Magdin care arăta cu degetul spre bucătăria noastră. Speriați, am luat-o într-acolo.
Institutul de Literatură bună CĂLIMARA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: