Ne-am sculat îngrijorați la maxim. Mai întâi din cauza apropiatelor alegeri. Că adică cum se face că noii candidați la locale sunt mai bogați decât cei vechi, și că țara asta e babană, adică mișto, de suportă atâția milionari. P-ormă eram îngrijorați că Papa s-a văzut cu șeful bisericii ruse și n-au vorbit de preafericitul nostru Daniel și de orele lui de religie din școli. Apoi, de cum se face că un Paște e în martie și altul în mai, că adică, ce?, mâncăm atât de multe ouă? Nu se știe la nivelul ăla de colesterol, de coji, de omletă în exces? Apoi, cu legea asta a defăimării. Dacă noi nu mai dăm pisicii de mâncare înseamnă că am defăimat vreun politician? Sau dacă-i cerem să ne spună cum au făcut banii în cărți memorabile l-am făcut de rușine?
Vedeți? Vedeți cum stătea treaba în dimineața zilei de 14 februarie? Totuși ne-am pregătit să ne ducem la târgul de vechituri din Valea Cascadelor că să cumpărăm un tablou în ulei semnat Gogan, tablou care-l reprezintă pe Ion Iliescu bând apă la facultatea pe care a făcut-o el la Moscova. O cană mare cumva, Iliescu cu ea la gură, și pe cană scriind H2O. Asta era imaginea. Celebră cumva. Văzusem tabloul ultima dată la târg, dar n-am avut bani la noi să-l luăm și oricum, atunci ni s-a părut scump. Omul ne cerea pe el 20 de lei. Acum, ne ziceam, de Ziua Îndrăgostiților poate reușeam să-l luăm cu 10.
Am băut o cafea, ne-am dat cu catran pe față cum am văzut noi în filmele americane sau în serialul Umbre de pe HBO, ne-am pus în sacoșă de-ale gurii, ceva marmeladă care ne place mult, usturoi și cașcaval, și-am ieșit, pac, pac.
Numa' că n-am făcut nici 100 de metri că o gagică într-un Fiat negru de Vâlcea ne-a tamponat în spate și ne-am luat adio de la tabloul cu Ion Iliescu și am fost nevoiți să mâncăm usturoiul la secția de poliție.
Ce să mai zicem? Ca-n viață, așa a fost.
Denis
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: