Pe bănci de lemn la o masă negeluită, pe scaune tăiate din trunchiuri de copac bătrân, fără păr, cu căni de lemn în față, bând un vin aspru, metalic, șampanizat. Suntem în curtea lui Grigore Jder, cel mai mare dintre frații Jder, frați celebri în viața de toate zilele, ba chiar și în literatura română. Frații stau la masă și vorbesc cum le e firea: negru, aproape lătrat, cu multe onomatopee. Aș putea, de exemplu, să iau un topor ca Ioana d’Arc, hă, hă, și să cuceresc Sevastopolul, zise Ileana Jder, sora celor patru frați Jder. O zdrahoană de femeie, cu sânii de lemn, iie albă din recuzita satului în care trăiau și așa mai departe. Da’ nu-i prea departe Sevastopulul, ho, ho, ăă? Păi, da, dar de el a auzit lumea, câr, câr, de Snagov nu, fu răspunsul aprigei femei, care cu ocazia cuceririi își pierduse ochelarii de vedere. Sau, continuă ea, mâh, mâh, să mă mărit cu Robin Hood ca să au de la bogați și mai vedem noi. Văd că nu vă convine nimic, gu, gu, gu! Ce vreți de la mine? Sunt o biată femeie! Zicând toate astea, Ileana își suflecă mânecile iiei, rupse paginile din cartea în care este vorba și despre ea, Frații Jderi. Stai, stai, poc, poc, nu renunța atât de ușor la luptă, zise Marin Jder care avea pe nas un neg de toată fumusețea, neg căpătat într-o luptă din Normandia când cu nemții, go, go, dar dacă ai fi pe post de Dulcineea și Don Quijote, hîr, hîr, ar pluti cu Pancho ăla al lui spre Moldova noastră? Marin bătu cu pumnul în masă. Semn că vorbea serios, că cine avea să i se opune o încasa. Masa era plină de căni de lemn. Vinul din ele se revărsă șuvoaie spre Prut. A fost cea mai mare inundație din acel secol, secolul 21. Ileana își veni în fire. Scoase căștile audio de pe urechi, la care asculta Manfred Mann, le trânti cât colo, bum, bum, și zise: Da’ de ce trebuie să mă agit în halul ăsta, gî, gî, gî? De ce mă puneți, groh, groh, să mă tot lupt ca Ioana aia, cu Robin Hood ăla, mo, mo, mo, sau să fac pe Dulcineea? De ce? Se așternu liniștea. Doar apa din fântână se auzea. Doar un pitpalac se auzea, pitpalac, pitpalac, doar musca bâz, bâz se auzea, așa de surprinși fură frații. Cel care vorbi în final, cel care puse lucrurile la punct, fu Lionel Jder, un tânăr preot cu nasturi sidefii. Zise: păi, cum altfel să fim și noi în literatura universală? Nu vezi că trece pe lângă noi, zîr, zîr? Doar așa să mai audă și omenirea că existăm, că se scrie și p’-aici, prin țările române! Înțelegi? Da?, grî, grî, grî! Și stinse lumina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: