Cariera mea de profesor în România a fost scurtă, dar intensă. Eram profesoară la un liceu cu ştaif din urbea natală. Am ajuns acolo fiind prima pe listă după concurs. Am fost dirigintă, ba am apărut şi la televizor; am predat de la clasele primare pînă la postliceală.
Locuiam la ai mei, deci stăteam gratis. Cu toate acestea, îmi puteam cumpăra doar un pantof într-o lună, iar pentru al doilea trebuia să aştept luna următoare. Erau vremurile în care trebuia să faci credit la bancă ca să-ți cumperi telefon mobil.
Elevii mă iubeau, în general. Aşa de mult mă iubeau că se ofereau să-mi facă cinste în bar. "Lăsați, domnişoara profesoară, că ştim că aveți salariul mic". Ei ştiau cam totul despre mine, inclusiv cu cine ieşeam la un suc. Mulți dintre ei mîncau la pub, eu îmi luam un baton de la chioşc. Eu am muncit un an ca să-mi permit un telefon mobil cu abonament, ei îl aveau de mult de la părinți.
De la batonul ăla mi s-o fi tras. Am fugit la Bucureşti, unde m-am angajat ca secretară pe un salariu de 2 ori mai mare decît cel de profesoară şi cu care puteam să-mi plătesc o chirie. Elevii s-or fi supărat pe mine, dar n-am avut de ales. Venise vremea să mut şi eu de la părinți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: