Lăsasem satul Fundățica în plină dezvoltare. Pensiuni, hoteluri, cuiburi de viespi, parcări uriașe, pârtii de schi goale, animale, turme de oi, peisaje superbe. Parcasem atunci Chevy-ul meu roșu în dealul lui Norel și el mi-a dat toate amănuntele: e pesedeu’ acum. Dan Ioan Rușanu ăsta de la Brașov a pus ochii pe sat și cumpără în neștire. Io am fost cu un Tir cu brânză în Italia, la Torino, zece tone și am vândut tot. S-au bătut italienii pe brânza și smântâna mea. A doua oară când am fost nu m-au mai lăsat să intru în piață că au zis că e damping cumva și m-am întors cu brânza la Brașov. Fac o pensiune aici cu trei etaje, că vederea e superbă, suntem chiar sub vârfu’ Omu’. Îmi arată. Din casa lui se vede Omu’. De la discuția asta au trecut 15 ani. Acum, în 2023, Parchez tot în dealul lui Norel. E același. Și el și Rodica, nevastă-sa. N-a făcut nicio pensiune. Bag sama că toată Fundățica a prosperat, numai el nu. Tot sub vârfu’ Omu’ da’ locul arată mai sărac, mai neîngrijit, cu mai mulți câini, vaci și cai. Facem o poză sub vârfu’ Omu’, foto. A uitat că știu locul și-mi arată. Zice: n-am mai făcut pensiunea, deși clădirea am ridicat-o. Că n-aveam voie la zece camere doar cu trei băi. Și turma am vândut-o. Unde aveam stâna sunt pensiuni acum, să treci să vezi când pleci. Era soare afară. Cei zece câini ascultau și ei mirați. Știau și ei de peneleu, dar cum spunea Norel nu. Taxe mari, pensii mici, ca să știe și ei ce-i așteaptă. Întreb de copii. Sunt bine. Băiatul la Grădiștea, Alina la Câmpulung Muscel. 40 de ani fiecare. De la ei din deal se vede biserica satului. E lume multă. Vinerea mare sau cam așa ceva. Babe negre, băieți de oraș îmbrăcați în galben, săteni cu clopuri cenușii de la atîta purtat, moși în bastoane. E slujbă mare diseară și trecu suvuri, mașini de tot felul de la Brașov, Constanța sau București. Să bem o țuică, a zis Norel. Și asta am făcut. Acolo e grătarul. Facem ceva. Vai, de când nu ne-am văzut, dom’ Denis! Întreb de Cornel, de Denisa, de Mihaela, de alții. Sunt toți bine chiar dacă unii la cimitir. Să facem o poză, că cine știe. Chiar cine știe? Soarele bătea, cum spunem, dinspre vârfu’ Omu’ spre noi. Și noi aveam chef de vorbă. Pentru că ne simțeam bine, eram deștepți, vorbeam aceeași limbă. Da!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: