Bob Dylan, foto, cântă despre speranță și sinucidere. Despre sărăcie și prostată. Despre dragoste și Pupăza din Tei. Despre pensii și algoritmi. Despre lumină, orașe, pașapoarte maro, binefacere, bunăstare, Sarah, despre că e timpul schimbării sau despre protestul lăuzelor din Bolintin. Unele din melodiile dânsului au versuri cutremurătoare: ’’Nimeni nu e nou/nimeni nu e vechi/ciorba încălzită cu urechi/uite, vine Baba Cloanța/mai repede, mai repede/să nu rupă clanța/așa cum a făcut deunăzi în Pădurea Virgină/De unde se procură stricnină’’. Sau: ‘’Sufletul își alege singur societatea/mama mi-a zis să să escaladez cetatea/că acolo e multă căldură/păr de cal și cianură’’. Piața e cu ochii pe el. Țărăncile îl cinstesc cu ceapă verde, ridichi, fasole. N-are nevoie de ele, el are nevoie să transmită prin cântec anumite stări sufletești, el vrea să cânte despre oameni și păsări. O pasăre, mi se pare că un curcan, i-a adus ieri un aspirator stricat. O alta, un pelican mofturos, i-a adus un loz în plic și așa mai departe. Nu-l interesează câștigul. Cei patru lei pe care i-a căpătat de la mine îi sunt de-ajuns.
Suntem la Giurgiu, foto. Orașul în care lucrurile sunt mai simple. Aici unde gunoiul nu s-a mai ridicat de dinainte de Paști. Din cauza de bani. Din cauză de prostie. Din cauză de nepăsarea societății civile, a marinarilor din port, a bulgarilor care tranzitează sau vin la păscut, a cozii nefirești de la vamă, a turcilor care au uitat că nu mai suntem pașalâc. Cauze multiple, cer înorat.
Bob Dylan strânge spre prânz. Stă într-o curte de la marginea orașului. Cumva spre Remuș. Cumva spre șoseaua națională. Cumva spre naiba știe. Adică acolo unde cântecele lui se nasc din dragoste față de oameni. De păsări. De cerul senin. Din sărăcie lucie. Din nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: