CÂNTECUL ȘI MOARTEA

Azi e ziua noastră. A femeilor. A celor ce naștem și renaștem. A celor ce dăruim și primim iubire. Mi s-a părut firesc să scriu astăzi ,, Despre dragoste și moarte,, apelând la eseul cu același titlu a lui Patrick Suskind. Este un text de referință în continuarea marilor eseuri dedicate iubirii de Stendhal, Ortega y Gasset, și mulți alți scriitori, Suskind aplecându-se asupra unui mit fundamental- povestea lui Orfeu și a Euridicei. Adică, a iubirii și a morții, cele două forțe elementare ale existenței umane. Pentru cei care nu știu, Orfeu a fost un muzician, un poet al antichității, fiul zeului Apollo care i-a dăruit lira ,instrumentul cu care a înmuiat chiar și inima umbrelor morții în căutarea iubitei Euridice. Interesant în cartea lui Suskind e felul în care privește această iubire nelumească. Orfeu, neconsolat de moartea iubitei sale Euridice, face un gest nebunesc, ce ne apare totuşi pe deplin justificat: vrea să-şi readucă la viaţă iubita. El nu pune la îndoială puterea morţii şi ultimul cuvânt pe care aceasta îl are de spus. Nu-l interesează victoria asupra morţii, spre binele întregii lumi, cum nu-l interesează nici viaţa veşnică. El doar o vrea înapoi pe iubita sa Euridice, şi n-o vrea înapoi pentru eternitate, ci pentru a fi fericit cu ea pe pământ.. Coborând în împărăţia morţilor, el violează conştient şi intenţionat ordinea divină. Porneşte la drum de unul singur, fără sprijin exterior, echipat doar cu citera sa, cu vocea şi cântecul său tânguitor. Cântecul – Orfeu o ştie prea bine – e de o frumuseţe năucitoare, atât de sfâşietor, încât Cerberul se culcă pe labe, luntraşul Caron uită de instrucţiunile primite, Furiile tac domolite, pe Tantal nu-l mai chinuie nimic, iar Sisif îşi întrerupe pentru moment muncile ca să asculte cu luare-aminte. Chiar şi Persefona şi Hades, întunecatul cuplu din Infern, îl privesc nu fără o anumită emoţie pe intrusul care cântă în faţa tronului lor. Şi acum, dacă e să ne luăm după poetul Ovidiu, Orfeu face un lucru pentru care, trebuie s-o spunem, creşte substanţial în ochii noştri. Nu pretinde nimic, nu face caz de dreptate, nu urlă-n toate părţile: „Euridice, ieşi afară!”, nu vrea să demonstreze nimic prin ceea ce face. Rămâne modest şi înţelept. Roagă frumos şi argumentază. Negociază. Prin pătrunderea clandestină pe tărâmul umbrelor şi prin rugămintea sa ca Euridice să fie eliberată, Orfeu nu pune la îndoială puterea absolută peste sufletele moarte a mai-marilor din Hades: „Sub puterea voastră sunt cele mai îndelungate împărăţii ale neamului omenesc”. Adevăruri de netăgăduit, valabile, desigur, şi pentru Euridice. Dorinţa lui ca firul vieţii Euridicei să fie reînnodat, iar lui să i se îngăduie a-şi aduce iubita în lumea de sus trebuie înţeleasă – continuă el – ca împrumut pe termen limitat şi nicidecum ca o cerere de renunţare la posesie. Câţiva ani sau câteva decenii mai târziu, împrumutul va fi restituit proprietarilor de drept. În plus – fapt ce trebuie apreciat la justa lui valoare –, el, Orfeu, nu s-a coborât în Hades dintr-un calcul egoist, din curiozitate sau cu vreo rea intenţie, ci numai şi numai din iubire. Iar iubirea este acea forţă căreia niciun pământean nu i se poate sustrage. Ba chiar bănuieşte că lumina dragostei pătrunde uneori până în cea mai adâncă noapte – a Infernului. Oare nu tocmai forţa iubirii îi adusese laolaltă pe distinşii ascultători? Acesta poate fi doar un zvon – dar nu cumva însuşi Hades, cuprins de iubire pătimaşă şi încălcând învoiala cu semenii săi, a răpit-o pe Persefona dintr-o poiană cu flori şi a luat-o cu sine în Orcus? Domniile lor sunt rugate să-şi amintească de propria tinereţe, de propria iubire şi, de dragul iubirii să judece drept şi s-o elibereze pe Euridice. Altminteri, nici el nu va mai voi să se întoarcă la viaţă, ci va rămâne aici, la cei fără de viaţă-. Și toate acestea le-a înfățișat cântând… Sub zăngănitul de acum al armelor, sub povara fricii și a unui viitor incert, povestea de iubire a lui Orfeu și Euridice scrisă atât de frumos de Patrick Suskind, se înalță precum cântecul lirei lui alungând moartea. MIRELA GRUIȚĂ, foto.