BOALA ILUZIILOR

Miros a fum ( am ars tot ce s-a putut arde în livadă: crengi uscate, frunze, conuri de brad, mere cât o nucă sau o nucă transformată în măr), miros a cais înflorit, a verde, într-un cuvânt a primăvară. Totul e real în livada mea, atât cât poate fi realitatea palpabilă. Nu mă opresc însă a mă întreba dacă nu cumva totul e o iluzie. Și de aici până la intrarea în lumea iluziilor livrești n-a fost decât un pas. Boala iluziilor şi sentimentul indeterminării nasc opere rare. Cei care le crează simt condamnarea la dureroasa eternitate. Care nu este altceva decât a nu putea (dar şi a nu dori) să prizezi prezentul, străduindu-te, silindu-te să navighezi mereu într-un alt timp. E-o boală aleasă, precum cea a lui Tristan, Hamlet, Romeo sau Des Grieux. Maladia unei iubiri care te smulge de tot ce-i în jur cu o violenţă pe care n-o resimţi în clipa ruperii de contingent. Temporalitatea precisă n-are nimic de-a face cu Gelu Ruscanu sau cu Piedro Grala, prototipurile camilpetresciene. Poate că, în olteneasca-i glumă devenită, prin excesivă repetare, loc comun, Sorescu avea dreptate să spună că Eminescu n-a existat. Mă bate adesea gândul acesta şi în legătură cu Boccaccio, Dante sau Shakespeare. Ca să nu mai vorbesc de Homer. Şi mai este boema. Nu aceea ce conduce spre aşa-zisa ratare (iluzorie, cel mai adesea, ca şi împlinirea, de altfel), ci boema vitală, cea de care vor fi fost bântuiţi Novalis, Villon sau Rimbaud. Ceva ce aş numi boema consistenţelor, de care au fost posedaţi Baudelaire şi Esenin, cea în care s-au sfârşit – fără începuturi, Verlaine şi Bacovia. Noi, oamenii de rând, meniţi a măsura eternitatea cu şublerul, n-avem vocaţia autoexilării. Ea e un dar al divinităţii, marcând despărţirea de teluric. N-are nicio relevanţă nici măcar faptul că Nichita a fost privit, şi nu doar de apropiaţi, ca un înger blond. Dimpotrivă, aproape fiindu-i câteodată, zic fără complexe că era un diavol, care, însă, nu duhnea a pucioasă, ci se scălda permanent, gol şi princiar, de-a dreptul în inefabil. În intangibil şi în imposibil. Existând fără a fi şi fiind fără a putea fi atins chiar şi de bănuiala gândului ce nu se hrăneşte din vorbe. Dar el vorbea. În limba lui poeticească, nici astăzi descifrabilă pe de-a-ntregul. Neştiutul autor al celor „1001 de nopţi” a creat o Şeherazadă terorizantă în nesfârşita-i putere de invenţie sau în prăpastia de amintire pe care o recuperează noapte de noapte. Ca şi-n „Decameronul” (care este, însă, diurn), în uriaşa poveste persană protagoniştii sunt umbre ale viziunii celor care i-au născut. Un soi de efect al spunerii fără de răgaz, care-i dă dreptate lui Platon atunci când contempla peştera lumii în care suntem captivi. Arta deţine imprevizibila putere de a năluciza existenţe, altfel normale şi chiar oneste. Sau, fie!, întrucâtva interesante. Viaţa este de-a pururi reinventată de artişti. Feuchtwanger a renăscut un pictor imens, Goya, pe care-l putem pipăi printre paginile cărţii, aşa cum Irving Stone l-a reinventat pe Michelangelo. Gânduri de-astea mă bântuie când intru în camerele în care pereții susțin cu greu rafturile pline de cărți, când anotimpurile îmi acoperă ochii și ele, poveștile dintre coperți, mă apără de lumea de afară. Boala iluziilor o avem toți. Puțini sunt cei care pot naviga cu succes în ele. MIRELA GRUIȚĂ, foto.