Sâmbătă am fost să privesc Dunărea. Mă liniștește curgerea ei lentă, aproape stătătoare. O mulțime de barje împinse în susul și josul Dunării de vaporașe minuscule rupeau orizontul. Unde se duc? Ce poartă în pântecul lor? De ce așa de multe ? Și dintr-o dată am realizat că trăim o vreme în care firescul este înlocuit de ne-firesc, că ni se aprind beculețele de alarmă și privim cu teamă până și plutirea normală a unor barje.
E o vreme în care simţin şi vorbim tot mai aspru. Nici nu ne auzim bine unul pe celălalt, nici nu prea avem ce ne spune. În absenţa visătorilor, care au rămas, blânzi şi uitaţi, prin memoria tot mai aproximativă a celor de azi, ne predăm unii altora lecţii de pragmatism.
Cărţile apărute şi citite în ultimele luni (se prea poate să fi fost doar o înlănţuire de întâmplări) mi s-au părut, cu toatele, încărcate de revoltă şi de resentimente. Vrem, parcă, să ne întoarcem vârstele trecute, cărora le cerem socoteală şi pe care le certăm fără contenire. Ne războim cu fantasmele propriilor frustrări, de care nu ne putem defel ascunde.
Mi-e dor, uneori, de o carte de suflet, de o reluare, în altă cheie, mai modernă, a unor vechi poveşti, aşa cum a făcut-o Michel Tournier atunci când s-a decis să-l facă pe Vineri educatorul Robinson, întru sălbăticire frumoasă şi artistă. Parcă m-ar trimite sufletul către nişte basme pe care le-am dat uitării, spre poveşti cu înţelesuri care mi-au scăpat la primele lecturi.
Dorinţa de curăţenie spirituală este tot ce mă îndeamnă acum spre lumile ficţiunii. Unde, însă, aflu numai realităţi – crude, dar şi banalizate – şi scrâșnete de dinţi mâncaţi de alcool, sărăcie şi tutun prost.
. Chiar dacă-mi permit pe mai departe plăcerea lecturii, simt, adeseori, că mi se gâtuie elanurile atunci când evocarea devine dezvăluire, iar amintirile se transformă în reproşuri faţă de cei şi cele ce ne-au stricat ori maculat anii.
În abesnţa visătorilor, pe care-i tot caut fără să-i aflu, mă simt prinsă, fără scăpare, în celula unui anotimp cenuşiu. Privesc Dunărea şi nu întrevăd orizonturi. Visătorii de odinioară nutreau speranţe, chiar dacă exagerate, excesiv de romanţioase: în iubire, în frumos, în dreptate, în armonie, în echilibru. S-a dus (pentru totdeauna?) domnia lor blândă. Despotismul unei realităţi pe care o pricepi din ce în ce mai puţin, dar pe care o resimţi tot mai dramatic a supus visarea.
Aș vrea să-i spun omului de lângă mine că mi-e dor să simt. Uneori, tăcerea e ca o trecere de pietoni. Periculoasă. MIRELA GRUIȚĂ, foto.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: