Ieșisem de la redacția Cațavencu Incomod și am luat-o pe Calea Victoriei. Pe trotuar am găsit un căruț gol de butelie. L-am luat. În el s-a suit Liviu Mihaiu și l-am tras spre Capșa, unde mâncam noi ăștia de la ziar. Apoi ne-am despărțit, eu am luat-o spre Stefanell, magazinul în care nu intra nimeni niciodată. Am intrat eu. Câțiva pantaloni și-o rochie de seară Nu degeaba l-au închis sau e altceva. Pe trotuar, un individ cam cât mine de înalt. Era Voicu Rădescu. M-a abordat direct, mă știa de la Cațavencu: Hai, la mine peste drum să bem o bere! Peste drum se deschisese Green Hours, 1994 cred, un bar, terasă ceva aveam să aflu. Mi-a explicat în curtea interioară: Aici e grupul de dialog social. Adică? Aici, spune, se adună elita intelectuală a țării ca să vadă ce e de făcut cu țara, pe unde s-o ia. Oișteanu zice: N-avem ouă. Și brusc, începe un dialog despre găină dimpreună cu Andreea Pora, Stelian Tănase, Andrei Pleșu și alții. Dialog care este remunerat de Ion Iliescu, cel care a ființat grupul, cu 1500 de dolari pe lună de căciulă. Aici e o librărie. E vorba de cărți serioase pe care nu le cumpără nimeni, gen Șora, Liiceanu, Stelian Tănase, și Andrei Oișteanu evident. Aici, la subsol, facem un teatru. Un teatru independent. Va fi primul din România. Vocea lui calmă, tonul plăcut, precum și convingerea cu care spunea toate astea m-au făcut să cred că așa va fi și că peste vreo 20 sau 30 de ani aici, pe terasă vor avea loc spectacole, muzici bune. Te convingea deci. Plăcut la vedere, amfitrion excelent, aveam să devenim buni prieteni. La el am ținut primele două ediții ale Festivalul Internațional de Chitară Bass, dimpreună cu Radu Lupașcu și Ioan Big, anii 2010. A venit berea de nu știu unde și am dat-o pe muzică. Jazzul, nevoia de a-l asculta vin după ce ți-ai făcut plinul de rock sau altele. Odată ce înaintezi în vârstă. Vrei mai multă liniște, mari teme muzicale pe care să te gândești la ale tale. Nu merg Red Hot Chilli Paper și Paolo Fresu? Nu prea. Dar Weather Report? E o discuție lungă și văd că te pricepi. După cum știm, locația Green Hours s-a dezvoltat în direcția care trebuie. Cu migală, talent. Cu un șpriț pe măsură. Am aflat apoi, că festivalurile Green de jazz promovau jazzul autohton: Michael Acker, Emil Bâzgă, Luiza Zan și mulți alții. În fapt, și trăirile muzicienilor români sunt asemănătoare cu cele ale americanilor: Și ei au femeie frumoase, și ei beau, și ei cântă la pian sau bass, și ei se despart și ei privesc liniștiți un apus de soare sau un iepure beat. Epoca bumbacului a trecut. Îi mulțumesc lui Voicu pentru toată pata de cultură pe care a pus-o peste oraș, peste noi, pentru mine în mod special. Foto, Voicu Rădescu și Lia Bugnar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: